GEORGE POTRA — NICOLAE SIMACHE

Contribuţii la

ISTORICUL ORAŞELOR

PLOIEŞTI ŞI TÎRŞOR

(1632-1857)

COMITETUL DE CULTURĂ ŞI ARTĂ AL JUDEŢULUI PRAHOVA

ŞI

COMITETUL DE CULTURĂ ŞI ARTĂ AL MUNICIPIULUI PLOIEŞTI

PLOIEŞTI, 1970

INTRODUCERE

Ca toate aşezările omeneşti, oraşul Ploieşti îşi datoreşte dezvoltarea unor importanţi factori economici.

Cel dintîi este aşezarea pe glob şi pe continentul european.

Dacă ne aruncăm o privire asupra planiglobului observăm că oraşul Ploieşti este situat în apropierea cercului paralel 45° latitudine nordică, ceea ce are ca urmare o climă temperată, cea mai favorabilă pentru dezvoltarea vieţii omeneşti, căci după cum se ştie cele mai vechi centre de cultură au apărut în această zonă unde nu este nici prea cald, nici prea frig şi unde lumina este egală cu întunericul.

Pe continentul european, oraşul Ploieşti este aşezat în apropierea. meridianului 26° longitudine răsăriteană, ceea ce înseamnă jumătatea drumului între cele două extremităţi ale Europei.

În ţara noastră, oraşul s-a dezvoltat la poalele subcarpaţilor, şi anume în regiunea de trecere de la cîmpie la deal, unde oamenii din timpuri îndepărtate îşi schimbă produsele specifice fiecărei forme de relief.

Mai este de observat că aşezarea oraşului în aşa-numitul bazin al Ploieştilor, înconjurat de jur împrejur de înălţimi, îi crează multe avantaje.

Un rol deosebit a jucat în dezvoltarea acestei aşezări situarea sa în apropierea unor vechi drumuri de comerţ.

Într-adevăr, la 4 km răsărit de Ploieşti curge Teleajenul ; la 14 km apus, Prahova. Însă, după cîte se ştie, ambele rîuri au fierăstruit munţii pînă aproape de temelie. Pasul Bratocea are o înălţime de circa 1246 m., iar Predealul 1040 m. Pe aceste văi au circulat din vechi timpuri călători şi mărfuri. Oraşul Ploieşti s-a dezvoltat aproape de confluenţa văilor acestor ape şi la întretăierea drumurilor de comerţ care au mers de-a lungul lor.

Nu este deci de mirare că pe teritoriul acestui oraş întîlnim vechi urme. Pe terasele Dâmbului, în partea de nord-est a oraşului, s-au descoperit urme din epoca bronzului. În apropierea gării de sud, la o depărtare de 500 m. spre sud, s-a descoperit cimitirul (cîmp de urne funerare) unei aşezări getice, a cărei existenţă s-a putut urmări din secolul II î.e.n. şi pînă în secolul II e.n.

În Piaţa Sîrbească, str. R. Calomfirescu, s-au descoperit monede cu chipul împăratului Traian şi numeroase resturi ceramice romane, ceea ce confirmă existenţa în această parte a unei villa sau chiar a unei aşezări romane.

În perioada migraţilor popoarelor, oraşele din Dacia şi-au încetat existenţa mai de vreme sau mai tîrziu. Vechile aşezări de aici au avut o soartă grea.

În veacurile X—XIII forţele de producţie de pe teritoriul patriei noastre se dezvoltă cu mai mare avînt.

În poieniţa de pe malul Dâmbului, de la marginea imenselor păduri care începeau de aici şi se terminau la Giurgiu — codrii Vlăsiei — se înfiripează o aşezare cu caracter rural, Ploieştii, numită astfel, după tradiţie, de la numele întemeietorului — Ploie sau Ploaie.

Bine situată însă, aşezarea s-a dezvoltat cu repeziciune, cunoscînd o perioadă de sporit avînt, odată cu instituirea monopolului turcesc şi schimbarea drumurilor de comerţ potrivit intereselor otomane.

Aşa că din secolul al XVI-lea aşezarea are un caracter de trecere de la economia naturală la economia de schimb de mărfuri. De altfel, in acest secol Ploieştii sînt menţionaţi documentar pentru prima dată.

Oraşul Ploieşti începe să se formeze ca atare, în ultimii ani ai secolului al XVI-lea. Înfiinţarea lui este în legătură cu concentrarea trupelor lui Mihai Viteazul în vederea acţiunilor războinice pe care le proiectase în Transilvania. Domnitorul avea în Ploieşti curte, unde doamna Stanca şi fiul lor Pătraşcu urmăreau cu îngrijorare pregătirea oştilor care trecuseră în Transilvania, prin pasul Buzăului, la 18 octombrie 1599.

Începuturile aşezării, legate direct de scurta domnie a marelui voievod, par să se contureze în jurul unui tîrg săptămînal pe care Mihai Viteazul îl aprobă în Ploieşti, în paguba străvechiului oraş Tîrgşor, care se afla la o distantă de numai 12 km spre vest. Aşezat pe marele drum de comerţ dintre Braşov, Bucureşti, Giurgiu, Piua Petrei şi Brăila şi dezvoltat în legătură directă cu marele trafic de mărfuri de pe acest drum. Tîrgşorul era un puternic centru comercial în această regiune, cu o existenţă de aproape două secole. El apare menţionat pentru prima dată în 1413 august 6, în tratatul de comerţ cu Braşovul al lui Mircea cel Bătrîn.¹. Tîrgul săptămînal din Ploieşti a, influenţat viaţa economică prosperă a Tîrgşorului, şi în scurtă vreme dezvoltarea noului oraş va fi una din cauzele principale ale decăderii şi dispariţiei acestui centru de viaţa economică. Cu toate acestea, cele două aşezări, pînă la dispariţia străvechiului Tîrgşor, au trăit într-o continuă interdependenţă economică, în care Ploieştii au sfîrşit prin a înlătura cu totul viaţa economică a Tîrgşorului.

Trecutul oraşului Ploieşti a preocupat pe mulţi cercetători. Numeroasele lucruri care au apărut despre Ploieşti dovedesc nu numai importanţa sa de centru economic într-o regiune deosebit de bogată, dar şi rapida dezvoltare a acestui oraş, care a depăşit pe multe din celelalte din vechea Ţara Romănească. Cu toate acestea nu se poate vorbi de un istoric complet al oraşului Ploieşti, care să cuprindă întreaga sa evoluţie economico-socială şi edilitar-urbanistică. Sînt încă foarte multe goluri de umplut şi destule probleme de lămurit. Toate acestea îşi vor găsi răspuns în cercetarea arhivelor, care vor scoate la lumină documentele întregitoare ale acestui istoric. Din ceea ce cunoaştem pînă acum putem să constatăm că pentru epoca dintre 1716 şi 1821, mai ales în prima parte pînă la prima domnie a lui Alexandru Ipsilant (sept. 1774—febr. 1782), ştirile documentare nu ne dau o imagine completă despre evoluţia acestui oraş. De asemenea nici epoca de după 1821, pînă în preajma revoluţiei burghezo-democrate din 1848, nu o cunoaştem îndestul de bine ca să se poată scrie o istorie completă a oraşului Ploieşti, atît de interesantă în evoluţia sa în această vreme.

Pentru aceasta socotim că atîta timp cît nu vom depista tot materialul documentar în legătură cu viaţa şi dezvoltarea oraşului Ploieşti şi nu vom face cunoscute cercetătorilor cele mai importante documente relative la acest oraş, nu vom putea alcătui pe baze ştiinţifice istoria uneia dintre cele mai minunate şi interesante aşezări social-economice din ţara noastră. Vom vedea, cum ne învaţă V. I. Lenin, că „necesitatea pieţii externe pentru o ţară capitalistă nu este determinată nicîdecum de legile realizării produsului social (şi supravalorii în special), ci în primul rînd de faptul că capitalismul apare numai ca rezultat al unei circulaţii de mărfuri foarte dezvoltate, care depăşeşte graniţele statului. De aceea nu este de conceput o naţiune capitalistă fără comerţ exterior şi nu există o asemenea naţiune ²." Oraşul Ploieşti a fost o poartă de intrare a capitalismului după prăbuşirea economiei feudale, care trebuie cunoscută în amănunt pentru a ne da seama de progresul uimitor al acestui centru de viaţă, în noua orînduire socialistă.

Culegerea de documente pe care o publicăm a izvorît din nevoia de a oferi cercetătorilor un material documentar care aduce contribuţii preţioase la cunoaşterea istoricului oraşului Ploieşti. Această culegere este rezultatul unei munci migăloase şi stăruitoare în marile depozite de documente (Arhivele Statului Bucureşti, Academia R.S.R., Mu-zeul de istorie al oraşului Bucureşti) ca şi a cîtorva colecţii particulare de documente. Ceea ce ne-a preocupat în primul rînd n-a fost transcrierea documentelor, orice ar conţine şi orice valoare istorica ar avea. Documentele, ca orice valori de informaţie istorică, pot stîrni după conţinut diferite interese : pot contribui la lămurirea unei probleme de istorie generală, pot descrie evoluţia unei instituţii politico-sociale, sau pot completa un eveniment în fapte şi date de amănunt.

Pentru aceasta, un document, pentru a putea fi transcris, trebuie mai întîi cercetat în valoarea lui informativă; niciodată răsfoirea întîmplătoare a unui pachet de documente şi oprirea asupra unui document fără interes precis nu contribuie la valoarea documentară a unei culegeri de documente.

Documentele pe care le publicăm au fost selecţionate, iar această selecţiune a avut în vedere valoarea informaţiei pe care o prezintă conţinutul său. Ne-am oprit numai asupra documentelor care aduc ştiri importante pentru istoria ţării în general, pentru dezvoltarea succesivă a oraşului din punct de vedere economico-social, administrativ, edilitar-urbanistic. Selecţionate astfel o parte din documentele inedite pe care le prezentăm lămuresc şi completează o serie de probleme din istoria oraşului Ploieşti, iar o altă parte se referă la Tîrgşor, acest străvechi centru economic de pe drumul comercial Braşov—Brăila, în relaţiile sale cu Ploieştii, pe care le grupăm în timp în următoarele trei perioade : interdependenţa economico-social, 1597—1654; concurenţa oraşului Ploieşti, 1654—1775; şi dispariţia lentă a Tîrgşorului, 1775—1850.

*

Conţinutul documentelor pe care le publicăm aduce contribuţii noi şi importante în diferite probleme din viaţa oraşului Ploieşti. Considerăm astfel a fi necesar, atît pentru cercetătorii istoriei oraşului, cît şi pentru ceilalţi cititori, să înfăţişăm liniile mari ale problemelor cărora aparţin aceste documente, fără să analizăm pe larg conţinutul lor. Ne mărginim numai să indicăm aspectele mai însemnate din viaţa oraşului şi să schiţăm contribuţia pe care o aduc documentele în prezentarea diferitelor probleme din secolul al XIX-lea. Fireşte că intenţia noastră, pentru moment, nu este să lămurim în întregime toate problemele, nici să le conturăm în dezvoltarea lor, ci numai să le sugerăm pentru cercetări ample şi aprofundate, în viitor. De asemenea ne rezervăm intenţia unui al doilea volum de „Documente ploieştene", care să sporească contribuţia documentară la cunoaşterea trecutului oraşului Ploieşti şi a celor mai importante centre din judeţul Prahova.

I. ASPECTE DE VIAŢA DINTRE 1632 ŞI 1848 OGLINDITE IN DOCUMENTELE DE FAŢĂ

Din documentele publicate în acest volum vom încerca să desprindem aspectele mai caracteristice din viaţa oraşului Ploieşti în cei aproape două sute cincizeci de ani de la întemeiere pînă la revoluţia burghezo-democratică din 1848. În acest lung răstimp dezvoltarea oraşului Ploieşti urmează cîteva etape succesive, care marchează evoluţia lui economico-socială şi edilitar-urbanistică ca aşezare orăşenească.

Vom distinge trei etape mai însemnate : de la întemeiere pînă la 1716 ; de la această dată pînă la 1821, cînd se produce răscoala poporului condusă de Tudor Vladimirescu, şi de la 1821 pînă la 1859.

Vom cerceta succesiv aceste trei etape spre a vedea cum se oglindesc în documentele din această colecţie. Vom distinge însă pentru fiecare etapă trei aspecte deosebite : economic, social-politic şi administrativ-edilitar.

1. DIFERITE ASPECTE DE VIAŢĂ DINTRE 1632 ŞI 1716

a) Începuturile oraşului Ploieşti

Originea toponimicului „Ploieşti” este în legătură cu onomasticul „Ploaie”, numele vreunui primus occupans al terenului pe care s-a format satul Ploieşti, numit astfel cu sensul de „urmaşii lui Ploaie" sau mai de grabă „ai lui Ploaie”, deci „Ploieşti” ¹. Deşi onomasticul Ploaie nu este obişnuit în limba română şi nu-i menţionează vreun document între secolele XV şi XIX, totuşi existenţa sa nu este exclusă. Sînt onomastice în legătură cu fenomenele naturii, cum ar fi Brumă, Fulger, Trăsnet, care nu se mai aud astăzi, dar care au fost folosite în trecut. în nici un caz însă toponimicul Ploieşti nu a derivat de la „plăieş”, cum s-a încercat să se susţină şi cum ar fi plăcut mai mult orăşenilor ploieşteni.

Confirmarea documentară a satului Ploieşti este destul de timpurie. în prima jumătate a secolului al XVI-lea oraşul Braşov avea strînse legături neguţătoreşti cu Ţara Românească. Cercetări recente au confirmat că , „dacă în 1503 activitatea neguţătorilor munteni reprezenta circa 46,6% din valoarea exportului spre Ţara Românească, la 1530 ea reprezenta 87%” ². Între oraşele, tîrgurile şi satele care făceau negoţ cu Braşovul, Tîrgşorul era printre cele dintîi ca număr de neguţători, mai ales între 2 iulie 1529 şi 25 ianuarie 1530 ³. Neguţătorii din Tîrgşor angajau pentru transportul mărfurilor cărăuşi din satele vecine, care se ocupau în mod permanent cu această îndeletnicire, avînd căruţe largi cu coviltire şi cai puternici de tras pe drumurile anevoioase de munte. Aceşti cărăuşi erau cunoscuţi nominal de neguţătorii braşoveni, care i-au însemnat în scriptele lor. Apropierea satului Ploieşti de oraşul Tîrgşor a făcut ca neguţătorii din acest oraş să se folosească în-deosebi de cărăuşii ploieşteni Faptul îl confirmă Socotelile Braşovului ⁴, care au; păstrat numele cîtorva cărăuşi din Ploieşti : Radu la 1503, Dragoi la 1543 şi Berivoi, Tudor, Arvat, Drăghici şi Neagu la 1545 ⁵. Astfel satul Ploieşti exista la începutul secolului al XVI-lea (1503), dezvoltîndu-se considerabil către jumătatea acestui secol (1545), ca să poată fi menţionaţi cinci cărăuşi pentru transportul mărfurilor braşoveneşti.

Către sfîrşitul secolului al XVI-lea modesta aşezare sătească din Ploieşti are prilejul unei dezvoltări neaşteptate, datorită lui Mihai Viteazul care hotărăşte să întemeieze un tîrg domnesc pe vatra satului. Satul Ploieşti prezenta avantaje deosebite pentru planurile politice ale îndrăzneţului şi viteazului voievod, iar firea lui hotărîtă şi dîrză nu-1 făcea să se împiedice de protestul sătenilor din Ploieşti, care nu voiau să renunţe la situaţia lor de moşneni. Legenda spune că Mihai Viteazul ar fi chemat la sine pe pîrcălabul satului, căruia i-a spus gîndul de a face din Ploieşti un tîrg, dar că acest pîrcălab nu s-ar fi temut de vijeliosul domnitor şi i-ar fi vorbit răspicat : ,,noi iobagi nu vrem să fim.” ⁶. Dar legenda înfloreşte adevărul istoric, fiindcă Mihai Viteazul a ocupat cu silnicie multe dintre satele moşneneşti ⁷ pe care le dăruia rudelor sale şi mai ales fiicei sale, Florica⁸, căsătorită cu Preda zis .Floricoiul. Se cunoaşte şirul lung de plîngeri pe care ţăranii liberi îl fac lui Mihai Viteazul, mergînd după el la Alba-Iulia ⁹ şi chiar pînă în Moldova şi numeroase procese pe care le încep aceşti ţărani silniciţi spre a se răscumpăra din iobăgie în timpul domniei lui Radu Serban (1602—1611), Radu Mihnea (1611—1616) ¹⁰, Gavriil Movilă şi alţii.

Nu se cunosc motivele pentru care Mihai Viteazul a preferat Ploieştii în locul Tîrgşorului, care era pămînt domnesc. Presupunem că buna sa aşezare 1-a îndemnat de şi-a construit la Ploieşti o locuinţă domnească, a înfiinţat un tîrg săptămînal şi a început a-şi concentra oştile în vederea trecerii Carpaţilor ¹¹. Tot aici a primit jurămîntul pedestrimii comandate de Baba Novac ^l2. Ziua de tîrg era miercurea, care a fost păstrată de-a lungul vremii ; această •zi a dobîndit repede o faimă neguţătorească în regiune. Din această pricină, încă din ultimii ani ai domniei lui Mihai Viteazul, Ploieştii începură să fie considerat „orăşel” sau chiar „oraş” ¹³, făr să depăşească Tîrgşorul, care avea şi el un tîrg săptămînal tot în aceeaşi zi.

În primele decenii ale secolului al XVII-Iea începe decăderea rapidă a Tîrgşorului. Cauzele acestei decăderi nu sînt prea multe, dar una dintre cele mai însemnate este strămutarea capitalei de la Tîrgovişte la Bucureşti, care începuse din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi care se continuă timp de aproape un secol. Este încă de adăugat părăsirea vechiului drum neguţătoresc al Braşovului (Bran—Cîmpulung—Tîrgovişte—Tîrgşor—Brăila), care a contribuit la înfiinţarea şi dezvoltarea Tîrgşorului. Şi, în fine, înfiinţarea tîrgului săptămînal la Ploieşti şi transformarea lui într-o piaţă permanentă este o altă cauză care face ca un mare număr de neguţători tîrgşoreni să se stabilească în noua aşezare comercială întemeiată de Mihai Viteazul. Către sfîrşitul secolului al XVII-lea, Tîrgşorul era în plin proces de decădere. Miron Costin vizitează Ţara Românească la 1684 şi aşează Ploieştii înaintea Tîrgşorului, a Cîmpulungului şi chiar a Tîrgoviştei ¹⁴. Vechile oraşe care înfloriseră de-a lungul drumului Braşov—Tîrgovişte—Brăila începuseră să decadă odată cu părăsirea acestui drum. La 1699 Brăila şi Tîrgşorul deveniseră „vornehmste Marck-Flacken oder kleine Stădtlein” ¹⁵. În 1718, cînd se vorbeşte despre oraşele importante ale Ţării Româneşti, Tîrgşorul nu este în rîndul lor, dar Ploieştii ocupă ;al patrulea loc ¹⁶.

b) Aspectul economic

Dacă n-ar fi intervenit atît de neaşteptat sfîrşitul lui Mihai Viteazul, oraşul Ploieşti ar fi găsit în viteazul şi priceputul domnitor un sprijin deosebit pentru dezvoltarea sa. El îşi strămutase curtea domnească la Ploieşti şi dăruise oraşului privilegiul de a face un tîrg săptămînal, în jurul căruia s-au aşezat mulţi neguţători şi s-au înfiripat primele negoţuri de tip orăşenesc, care prilejuiesc un schimb mai viu de mărfuri şi o creştere continuă a necesităţilor de viaţă. „Această creştere — arată V. I. Lenin — se produce în genere prin intensificarea schimburilor de produse, care duce la un contact mai des între locuitorii oraşului şi locuitorii satului.” ¹⁷ În jurul noului oraş erau numeroase sate bogate cu vii, grădini şi livezi, iar în regiune se dezvoltaseră cîteva tîrguri (Gherghiţa, Filipeşti, Floreşti, Găgeni etc.) foarte prospere în prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Mihai Viteazul intenţiona să facă din satul Ploieşti un oraş mare şi înfloritor. În acest scop el a cumpărat moşia Băicoi, pe care a dat-o în schimbul satului Ploieşti boierilor Pătraşcu şi fiului său Vintilă, despre care aminteşte un hrisov al lui Radu Şerban din 26 iunie 1615. „După aceia, cînd au fost în zilele răposatului Mihai Voievod, iar nişte boieri din sat din Băicoi, anume Manole logofătul şi cu nepotul său, iar Manole logofătul şi-au făcut aşezămînt cu Mihai Voievod de au schimbat o moşie care au dat-o ei la Ploieşti, a şasea parte, şi au dat lor Mihai Vodă această jumătate de sat ce iam zis mai sus, de la Băicoi, ce au fost cumpărat Mihai Voievod de la oamenii cei slobozi din sat, moşie pentru moşie” ¹⁸. Moartea neaşteptată a lui Mihai Viteazul năruieşte planurile sale pentru Ploieşti, iar dezvoltarea economică a acestui oraş va trece printr-o lungă perioadă de lîncezire.

În orice caz însă strînsa vecinătate cu Tîrgşorul şi existenţa tîrgului săptămînal, ca şi faptul că făcea parte dintr-o regiune bogată, au făcut ca oraşul PIoieşti să se dezvolte şi locuitorii lui să cumpere ocine şi moşii în satele învecinate, dar mai ales vii pe dealurile Scăienilor şi ale Cernăteştilor. Astfel Mareş, căpitanul din Ploieşti, cumpără în 1637, ocină în satul Băbeani pe care o plăteşte cu douăzeci de galbeni ¹⁹. Vînzările şi cumpărările de pămînt, moşii, dar mai ales vii, sînt foarte frecvente între ploieşteni şi satele învecinate. Astfel Vintilă Merişescul din Ploieşti vinde în 1675 partea sa de moşie din Stoieneşti pe care o moştenise de la mătuşă-sa Stanca ²⁰. Vînzătorul pare să fi fost neguţător în Ploieşti, fiindcă el mai vînduse şi altădată o ocină în Dărmăneşti. Negoţul cu viile era foarte activ mai ales în cea de a. doua jumătate a secolului al XVII-lea, fiindcă vinul din Ţara Românească era un produs foarte cerut peste graniţă, atît în Transilvania cît şi peste Dunăre. De aceea neguţătorii învesteau bani mulţi în cumpărături de vii şi în negoţul cu vinuri. Astfel cîţiva „oroşani ot Ploeşti”, care aveau vii în dealul Scăienilor, zălogesc trei cedvarţi de vie ²¹. Un altul, „Neagu ot Ploeşti”, vinde un pogon de vie şi o jumătate stînjen de ocină tot în Scăieni ²², iar Nedelea, soţia lui Neagu călăraşul ot Ploeşti, vinde o vie întreagă în dealul Cernăteştilor, cu. două tocitori, 3 butii şi o curătoare ²³, ,,lui Gheorghe cupeţ zet Vlad”.

Acest „Gheorghe cămărăşelul, ginerile Vladului logofăt ot Ploieşti”, neguţător fruntaş, îşi pierde curînd averea şi înglodat în datoriile pe care nu le-a mai putut achita, este pus la închisoare pentru neplata lor ; după moarte i se lichidează averea pentru plata datoriilor. Este interesant că prăbuşirea acestui neguţător începe dintr-un proces pe care 1-a judecat Constantin Brîncoveanu. El angajase la via sa din. dealul Cernăteştilor pe Ştefan Doboş din Ploieşti şi pe soţia sa Brata, care i-au furat nişte bani. In procesul deschis împotriva celor doi soţi, aceştia îl acuză că banii fuseseră ai spătarului Sturza. Faptul s-a jude-cat în Divan, stabilindu-se că banii erau ai săi. Dar Brata şi Ştefan. Doboş se plîng iarăşi, „făcîndu-i val şi gîlceavă, fără de nici o treabă şi fără direptate”, şi domnitorul scrie în hrisov : „am dat această carte a domnii meale lui Ghiorghie cămărăşelul ca să aibă de acum înainte bună pace de către această fămeae Brata... pentru că au rămas Brata de judecată înaintea domniei mele în două rînduri” ²⁴. Procesele însă deslănţuiesc alte necazuri : îi moare soţia, îi moare feciorul cel mai mare şi se înglotează în datorii. După moartea lui, ultimul fecior este silit să lichideze toată averea compusă din 34 de pogoane de vie în dealul Cernăteştilor, ca să achite pe datornici : preotul Ioasaf de la biserica Enei din Bucureşti ia mai întîi zece pogoane ²⁵ şi apoi treisprezece şi anumite obiecte de argint ²⁶; protopopul Dumitran din Ploieşti ia întîi trei pogoane ²⁷ şi apoi alte trei ²⁸ ; jupîneasa Sima, soţia lui lon logofătul, ia un pogon ²⁹; Florica, a doua soţie a neguţătorului„ ca să-şi apere zestrea, ia patru pogoane ³⁰.

Închisoarea pentru neplata datoriilor era un fapt obişnuit în orînduirea feudală. Zapisul menţionează despre închiderea lui Gheorghe cămărăşelul că : „...fiind tată-mieu datoriu la unii şi la alţii, fostu-1-au pus la închisoare la dumnealui Drăghici vătaful de aprozi, de care sfinţia sa văzîndu-1 că să chinuieşte tată-mieu multă vreame la închisoare, nu s-au îndurat, ci iar au făcut sfinţiia sa bine de i-au mai dat şi altă sumă de bani de s-au plătit de acei datornici” ³¹.

În timpul lui Constantin Brîncoveanu, mai ales în prima parte a domniei, opresiunea fiscală atinsese forme foarte grave, cărora nu le mai puteau face faţă nici neguţătorii din Ploieşti. În faţa acestei situaţii, Ion staroste din Ploieşti „neputînd sta înaintea acelor dăjdii şi neavînd cu ce le plăti au trecut în Ţara Ungurească văzînd că li se sparge răfetul” ³². După fuga starostelui, doi din conducerea breslei, Chirul din Gherghiţa şi Dumitru din Ploieşti şi cu alţii, fiind apucaţi „ca să plinească toate rămăşiţele la vistierie” s-au prezentat marelui pitar Costantin Corbeanu „de i-au văndut 2 roate de moară în apa Teleajenului, la Fundeani, drept taleri 26”, care erau ale starostelui Ion. Mai tîrziu, acesta „viind [venind] din Ţara Ungurească s-au plăns de dereptate, cum că n-au rămas la el nici un ban, fără decăt fugind un cetaş al lor şi rămăind la dănsul taleri 26, ce pentru acei bani au fost văndut neguţătorii morile”. Judecata lui Fierea căpitanul hotărăşte ca starostele „să-şi ţie morile cu pace”. De altfel fostul staroste vinde apoi morile tot marelui pitar Corbeanu cu 22 de taleri ³³. Fuga peste munţi era singura scăpare a neguţătorilor în faţa dăjdiilor mari îşi numeroase, care sugrumau negoţul. Această fugă, ca şi aceea a ţăranilor de pe moşiile boiereşti, era tot o formă de luptă împotriva opresiunii fiscale, „căci forma luptei poate să se schimbe, şi se schimbă necontenit în funcţie de diferitele cauze oarecum speciale şi vremelnice, dar fondul luptei, conţinutul ei de clasă, nu se poate schimba în nici un caz atîta timp cît există clase” ³⁴.

Circulaţia monetară între 1640 şi 1714 dobîndise oarecare stabilitate. Numărul monezilor acceptate ca o contravaloare a mărfurilor nu mai era atît de mare cum fusese în secolul al XVI-lea şi în prima jumătate a celui următor. Drumul Braşovului spre Brăila, care a fost artera principală a negoţului din Ţara Românească după 1400 şi care făcea să circule o sumedenie de monezi, îşi pierduse considerabil din importanţa lui, iar oraşul Bucureşti devenise cea mai mare piaţă din stînga Dunării. Din această pricină monezile în care se făceau tranzacţiile comerciale erau talerii ³⁵. Este adevărat că în zapise apăreau şi galbeni ³⁶ şi ughi ³⁷, care erau acelaşi lucru, dar care erau mai mult monede de calcul, fără circulaţie efectivă.

c) Aspectul social-politic

Un document important cu caracter politic este cartea de danie dată în Bucureşti, la 1632 octombrie 23, de Matei Basarab lui Mareş căpitan din Ploieşti „pentru direapta şi credincioasa slujbă ce au slujit. domnii meale, tinde .au fost păsul domnii meale şi al ţearăi. Şi nu şi-au cruţat nimic a-şi vărsa săngele pentru domnia mea ³⁸ ”.

La scurtă vreme după luarea domniei, adică după ce s-au „milostivit cinstitul înpărat [sultan] de m-au dăruit cu domniia aicea în Ţeara Romănească”, — spune Matei Basarab — atunci Necula vistierul împreună cu o seamă din boierii cei mari ai ţării s-au „rădicat spre domniia mea cu oaste şi cu războiu”.

Desigur că în această situaţie, Mareş căpitanul a strîns în grabă cetele de ostaşi numiţi roşii şi călăraşi de la Ploieşti, Tîrgşor şi împrejurimi şi a alergat în ajutorul noului domn spre care se îndrepta toată simpatia lui. Lupta s-a dat la marginea Bucureştilor, în jurul mănăstirii Plumbuita, în smîrcurile tinoase ale rîului Colentina. Acolo, oastea lui Radu Iliaş la care se alipiseră şi boierii greci din Ţara Românească, împotriva cărora se ridicase Matei Basarab, a suferit o grea înfrîngere. Lupta a fost foarte încordată şi au căzut mulţi din boierii şi ostaşii lui Radu Iliaş printre care şi vistierul Necula Catargiu, care, bănuim, a fost omorît chiar de Mareş căpitanul, rănit şi el destul de grav în timpul luptei.

În urma acestui fapt, Matei Basarab confiscă satul Stoieneşti din judeţul Prahova, proprietatea răposatului boier care se ridicase cu „rea hitlenie” împotriva domniei, şi-1 dăruieşte lui Mareş căpitan „cu tot hotarul şi cu toţi rumânii şi cu morile şi cu viile şi cu tot venitul de pretutindenilea, pentru că nu şi-au cruţat nimic a-şi vărsa sîngele pentru domnia mea”, iar Necula vistier „au pierdut acest sat cu rea hitlenie”.

Din informaţia pe care ne-o dă documentul mai sus amintit reiese clar că bătălia de lîngă mănăstirea Plumbuita n-a avut loc la 25 octombrie 1632, cum nu spune cronicarul Radu Popescu, ci mai înainte cu cîtva timp. Faptul e explicabil dacă ţinem seama că Radu Popescu n-a fost un martor ocular al evenimentului, ci a scris despre această luptă cu mult mai tîrziu, din auzite.

Domnitorul Matei Basarab, prin actul pe care 1-a dat, nu putea să greşească, să vie cu o răsplătire mai înainte de întîmplarea faptului. Aşa că, ştirea care ne-o dă documentul e inedită şi interesantă.

Pe „Mareş căpitan ot Ploieşti” îl vom întîlni mai tîrziu, în 1637, cumpărînd cu 20 de galbeni ocină în satul Băbeani ³⁹ de la Dumitru Găgeanul. În actul de vînzare printre alţi martori semnează David şi Oprea amîndoi iuzbaşi ,,ot Ploieşti”, deci subalterni ai lui Mareş.

Zapisele de vînzări şi cumpărări se redactau, ca şi în secolul al XVI-lea, cu aceeaşi grijă de a se păstra formele şi formulele consfinţite în această privinţă, considerate esenţiale, care numai din nepriceperea pisarului scăpau uneori. O formulă care rar se întîmplă să lipsească dintr-un act de vînzare este aceea care exprima libera voinţă a autorului : „şi am vîndut eu de a mea bună voe, fără de nici o silă ⁴⁰ ” ; ,,şi o am vîndut de-a mea bună voe ⁴¹ ”, „eu de a mea bună voe m-am tocmit cu dumnealui de i 1-am vîndut ⁴² ”; „i 1-am vîndut sfinţii sale de a mea bună voe ⁴³ ”. O altă formulă care nu lipsea din zapise se referea la dreptul de protimisis pe care îl puteau exercita rudele apropiate şi vecinii, care aveau drept de întîietate la cumpărare : „şi cu ştirea vecinilor din sus e [şi] din jos” ⁴⁴. Practica juridică în vînzări cerea ca, odată cu zapisul, vînzătorul să predea cumpărătorului toate actele de proprietate ce se refereau la obiectul vîndut : „încă am dat acest al mieu zapis denpreună cu zapisele de cumpărătoarea acestui vad şi toate scrisorile ce am avut” ⁴⁵ ; „dat-am sfinţii sale toate zapisele căte au avut tată-mieu de cumpărarea acestor vii" ⁴⁶ .Orice vînzare trebuia confirmată de martorii care semnau zapisul. Semnătura vînzătorului nu era un element esenţial, fiindcă putea să lipsească, dar a martorilor, cît mai mulţi şi pe cît se poate figuri simandicoase, nu putea lipsi niciodată : „şi la tocmeala noastră fost-au mărturie anume ... cari[i] îşi vor pune mai jos degetel[e]” ⁴⁷; „cît şi mărturii boiari, părinţi egumeni şi neguţători carii să vor iscăli mai jos” ⁴⁸ ; „şi cînd s-au făcut acest zapis fost-au mulţi oameni buni mărturii care să vor iscăli mai jos ⁴⁹. În fine o altă formulă, care era nelipsită în zapisele din secolul al XVI-lea, dar care începuse să nu mai fie folosită în veacul următor, este relativă la caracterul definitiv al vînzării. Această formulă se exprima prin cuvintele : „ca să hie a dumnealui moşie ohabnecă” ⁵⁰ ; „ca să fie dumnealui moşie stătătoare în veacu” ⁵¹. În cazul cînd cumpărătorul bănuia că împotriva actului s-ar putea ridica vreo rubedenie ca ,,să-l spargă”, el pretindea pisarului să adauge în zapis o formulă de blestem care era obişnuită în cea de-a doua jumătate a veacului al XVII-lea : „iar carele s-ar scula peste cuvăntul mieu cu vreo gălceavă asupra dumnealui, acela să fie proclet anatema de 318 oteţi carele sănt în Nicheia” ⁵².

Pe moşia slobodă pe care Mihai Viteazul o dăruieşte satului Ploieşti, cînd a înfiinţat tîrgul săptămînal şi oraşul, a aşezat un număr de familii ale ostaşilor săi, cu anumite scutiri de dăjdii şi angarale. Ostaşii care s-au bucurat de această grijă a domnitorului erau roşii, numiţi aşa, poate, din pricină că primeau ca soldă un ban roşu de aramă, călăraşii şi cămărăşeii. Nu s-a păstrat nici un document din care să reiasă lămurit situaţia de privilegiaţi a urmaşilor acestor ostaşi, dar — cum vom vedea mai jos — la 1781 se vor preciza documentar scutirile acestora. În orice caz în epoca de care ne ocupăm un urmaş al acestor privilegiaţi este acel neguţător Gheorghe cămărăşelul, căruia Constantin Brîncoveanu îi acordă protecţia sa ⁵³.

Un fenomen obişnuit secolului al XVII-lea ni-1 aminteşte zapisul din 6 dec. 1675, prin care Vintilă Merişescu din Ploieşti vinde jupînului Duşcă din Călineşti partea de moşie din Stoieneşti, rămasă de la mătuşă-sa Stanca. Vînzătorul a trebuit să predea cumpărătorului şi hrisovul prin care se confirma stăpînirea moşiei vîndute şi a unui număr de rumâni, care fugiseră de pe moşie şi pe care nu-i vînduse odată cu pămîntul. „Deci atunce cînd am fost văndut acea moşie — se scrie în zapis — fostu-i-am dat dumnealui şi un ristov [hrisov], deci încă noi avănd şi căţivaşi rumăni şi nevănzîndu-i dumnealui, noi ne-am dus la dumnealui de ni-am rugat de au făcut bine de mi-au dat ristovul [hrisovul] ca să umblăm să ne căutăm rumănii şi după ce ne vom căuta acei rumăni, măcar a-i găsi, măcar a nu-i găsi, noi să avem a duce acest ristov iar la măna dumnealui”⁵⁴ . Fuga de pe moşie a ţăranilor „îşi făcuse apariţia încă din. a doua jumătate a veacului al XVI-lea, odată cu accentuarea dominaţiei otomane asupra ţărilor române, şi a căpătat proporţii mai mari în cursul veacului al XVII-lea ; dar în veacul al XVIII-lea fuga s-a transformat într-o stare permanentă ; ea a devenit reacţiunea obişnuită a ţăranilor împotriva oprimării” ⁵⁵ . Părăsirea caselor şi a satelor de către ţăranii care nu mai puteau îndura împilările boiereşti era un lucru foarte obişnuit după ce „legiuirea lui Mihai” începuse să se aplice în modul cel mai samavolnic în toată ţara. Ţăranii fugeau încotro vedeau cu ochii ; îşi luau lumea în cap după o expresie care trebuie că datează din această vreme. Fuga era astfel singura formă de luptă a ţărănimii adusă la cea mai cumplită stare de iobăgie.

Într-un pitac din ianuarie 1708 al lui Constantin Brîncoveanu apare caracterul sfătos şi dojenitor al domnitorului, a cărui poruncă este plină de adîncă înţelepciune : „Domnia mea v-am dat pre seama a 6 boiari ca să vă ia seama şi de pre cum vor lua ei seama şi vor alege, aşa să fie. Căci ei aşa au ales cum să-ţi iai banii căţi ai dat pre moşie toţi, iar în moşie să nu mai aibi nici o treabă. Şi ai fost luat o seamă de bani, iar o seamă de bani n-ai vrut să-ţi iai, făcăndu multe amestecături şi meşteşuguri, împreună cu cumnatu-tău Radul Brăgarea” ⁵⁶. Stilul uşor dojenitor, cu cuvinte luate din vorbirea directă, caracterizează pe voievodul care a avut o domnie lungă într-o vreme frămîntată de intrigi şi pîri meschine.

În documentele pe care le-am menţionat mai sus se remarcă de asemenea o onomastică interesantă, neîntîlnită pînă acum în documentele vremii Astfel : Dumitraşco Smădrul Frejreanul şi Neagoe Căpuş ⁵⁷; jupîn Duşcă, desigur o poreclă în legătură cu năravul de ,,a da de duşcă”, adică de a obişnui băutura, şi Defta sin Guşcă⁵⁸ ; „Brata, fămeia lui Ştefan Doboş” ⁵⁹, neobişnuit femenin de la Bratu ; Dumbravă, feciorul lui Gheorghe cămărăşelul din 1704 ⁶⁰; Tănasie Nălbarul ⁶¹.

2. DIFERITE ASPECTE DE VIAŢĂ ÎNTRE 1716—1821

a) Darul lui Alexandru Ipsilant

La 1671 Antonie voievod dăruieşte mănăstirii Turnul din Tîrgşor, ctitoria sa, vama tîrgului Ploieşti ⁶². Faptul confirmă odată mai mult interdependenţa economică dintre oraşul înfiinţat de Mihai Viteazul şi Tîrgşor, străvechiul tîrg ce se creiase şi se dezvoltase pe drumul comercial dintre Braşov şi Brăila. Dania este întărită de toţi domnitorii care urmează ctitorului, pînă la Ştefan Cantacuzino. Acesta, ascultînd rugămintea unchiului său, spătarul Mihail Cantacuzino, acordă m-rii Sinaia privilegiul de a face un tîrg în gura Urlaţilor, care aduce păgube atît vechiului tîrg al Tîrgşorului, cît şi tîrgului Ploieştilor. Nicolae Mavrocordat aprobă rugămintea egumenului din Tîrgşor şi cu sfatul boierilor săi, desfiinţează tîrgul din gura Urlaţilor la 1716 april 24, şi întăreşte m-rii Tîrgşor „vama tîrgului Ploieştilor şi a Tîrgşorului şi a celor 12 sate ce sînt împrejurul lor” ⁶³.

Oraşul Ploieşti primeşte însă o grea lovitură în 1775. Alexandru Ipsilant voind să căpătuiască pe vărul său „Ianache Muruz, biv vel clucer, căsătorit, dar fără îndestulare de moşie cu care să poată un boier pămîntean să ţie casă şi să poată a să şi chivernisi”, îi dăruieşte „moşia Ploieşti, care se numia mai nainte şi Tîrgşorul, care şi acum cu aceste două nume să numeşte moşiia aceasta” ⁶⁴. Este interesant cum se motivează în hrisov această danie : „şi după puterea slobodă care o au domnii asupra lucrului scaunului, domnii orice ar vrea să facă iaste bine făcut, cum şi alţi fraţi răposaţi mai nainte domni, unii au dat danie la mănăstiri, alţii au dăruit la rudele lor i la boerii ce le-au slujit domniilor lor şi ţării cu credinţă, moşii ca acestea slobode şi domneşti şi să stăpînesc pînă în ziua de astăzi neclătite dă nimenea. Aşa dar şi domnia noastră bine am voit şi am hotărît de i-am dăruit moşiia aceasta mai sus numitului boier, prea iubitului nostru văr, din hotar pînă în hotar, cîtă va ieşi alegîndu-să slobodă. Şi satele care sînt pe moşia aceasta să aibă a clăcui tot dumisale, cum clăcuesc şi alte sate care sînt şăzătoare pă moşii boereşti şi să ia şi dijmă dăn toate bucatele care să va face pă moşia aceasta după obicei. Asăminea şi de la tîrgul Ploeştilor să aibă a lua dumnealui tot adetul după aşezămîntul care va face cu lăcuitorii, de prăvălie şi de casă, asemenea şi de la tîrgul Tîrgşorului. Şi să nu aibă nimeni voe a vinde vin sau rachiu fără de voia şi aşezămîntul dumnealui, pentru căci i-am dăruit dumnealui ca să-i fie moşie ohabnică şi stătătoare, fiindcă s-au aflat rudă domnii mele”.

Darul acesta a provocat adîncă nemulţumire între locuitorii de pe moşia dăruită, dar mai ales între ploieşteni. Hrisovul hotăra ca toţi locuitorii de pe moşia Ploieşti „să clăcuiască” boierului Ianache Moruzi „şi să ia şi dijmă dăn toate bucatele care să va face pe moşia aceasta după obicei”. „Sistemul de muncă în dijmă — ne arată V. I. Lenin ⁶⁵ — este o rămăşiţă directă şi nemijlocită a clăcii, este trecerea de la clacă la capitalism. Esenţa muncii în dijmă o constituie faptul că ţăranii muncesc pămînturile moşiereşti cu inventarul lor în schimbul unei plăţi parte în bani, parte în muncă... Gospodăria moşierească bazată pe sistemul de muncă în dijmă are nevoie de un ţăran înzestrat cu un lot de pămînt, care să aibă un inventar viu şi mort, fie şi foarte prost; este necesar de asemenea ca acel ţăran să fie strivit de nevoi şi să consimtă să se înrobească. Înrobirea în locul liberei angajări este însoţitorul necesar al sistemului de muncă în dijmă”.

Îmbinarea celor două instituţii de exploatare boierească — claca şi dijma — este un prag de trecere de la orînduirea feudală la cea capitalistă. Porunca lui Alexandru Ipsilant de a fi obligaţi sătenii de pe moşia Ploieşti să presteze muncă de clacă, dar în acelaşi timp să dea şi dijmă din produsele agricole recoltate pe lotul lor de pămînt, marchează că, încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au apărut în Ţara Românească germenii orînduirii capitaliste ; începe deci trecerea de la agricultura iobăgistă la agricultura capitalistă. „Ca sistem economic — ne spune V. I. Lenin — iobăgia se deosebeşte de capitalism tocmai prin faptul că prima îi înzestrează cu pămînt pe cei ce muncesc, pe cînd celălalt îi desparte de pămînt ; prima le dă celor ce muncesc mijloace de trai în natură (sau îi sileşte să le producă pe lotul lor), pe cînd celălalt îi dă muncitorului un salariu în bani cu care acesta cumpără mijloacele de trai” ⁶⁶. Obligaţiile fixate de domnitorul Alexandru Ipsilant se încadrează astfel la începutul epocii precapitaliste, cînd „satul precapitalist reprezenta (din punct de vedere economic) o reţea de mici pieţe locale care lega minusculele grupuri de mici producători, dispersaţi atît prin modul izolat de a-şi duce gospodăria, cît şi printr-o mulţime de bariere medievale existente între ei, precum şi prin rămăşiţele dependenţei medievale” ⁶⁷.

Dania făcută lui Ianache Moruzi cu moşia Ploieştilor a provocat mai multe jălbi la domnie din partea acelora care erau loviţi în vechile lor drepturi de oameni liberi. Alexandru Ipsilant porunceşte să se cerceteze temeiul acestor jălbi şi se întocmeşte la 1776 decembrie 16 o „Foaie de numele celor ce se trag din neamul roşiilor, al călăraşilor şi al cămărăşăilor celor vechi şi care locuiesc în oraşul Ploieştilor şi în Tîrgşor” ⁶⁸. Numărul acestora este foarte mic, aşa că nu se schimbă cu nimic din darul pe care-l făcuse domnitorul vărului său. Alexandru Ipsilant a trebuit însă să dea un nou hrisov la 1781 oct. 18, recunoscînd vechile privilegii ale orăşenilor : „şi aşa după ce au arătat la domnia mea acele sineturi, necontenit au tot jeluit, plîngîndu-se pururea către domnia noastră, într-atîtea rînduri, şi cerînd slobozenie şi dreptate. Pentru care luînd domnia mea seama hrisoavelor vechi şi nouă şi a celor de la atîţi fraţi domni întărite privileghiurile ce ne-au arătat şi socotind că dupre o slobozenie veche într-atîta sumă de ani, întru care s-au aflat toţi aceşti orăşani, trăind nesupăraţi, atît ei cît şi părinţii lor, pînă acum, pomenindu-se într-acestea şi dupre nişte vrednice sineturi domneşti ca acestea de la atîţia fraţi domni ne-a arătat, acum a-i supune şi a-i isterisi de acea slobozenie cu care au trăit şi s-au obicinuit de atăţia ani iaste o faptă fără nici o milostivire şi fireşte nesuferită la omenire... nu am putut de a lăsa într-această jale un norod de oameni, ce sînt acolo. Ci pentru privileghiurile ce ne-au arătat, i pentru slobozenia dintr-atîta sumă de ani ce au avut, care aşa s-au pomenit şi au crescut ei şi părinţii lor acolo, şi pentru căci este şi se numeşte oraş care are deosebire de sate, i-am lăsat domnia noastră pre toţi orăşani de obşte slobozi precum au fost totdeauna, aşa şi de acum înainte” ⁶⁹.

Cu toate acestea Ianache Moruzi continuă să exercite asupra ploieştenilor aceeaşi nemiloasă exploatare care caracteriza orînduirea feudală la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Faptul acesta dă naştere la multe jalbe şi la nesfîrşite hărţuieli şi judecăţi. Într-o anafora a divanului către domn, la 1783 febr. 20, se spune că dintre ploieşteni numai 19 liude se trag din neamul roşiilor, călăraşilor şi al cămărăşeilor, iar toţi ceilalţi sînt „haimanale şi adunături de prin alte judeţe” ⁷⁰. Jalbele ploieştenilor continuă, cerînd dreptate. În 1786 iunie 4, Nicolae Mavrogheni recunoaşte printr-un hrisov dreptul ploieştenilor ⁷¹, dar succesorul său revine de partea lui Ianache Moruzi şi şirul jalbelor porneşte iarăşi cerînd moşia Ploieşti pe care au cîştigat-o strămoşii ,,dă vor fi 400 dă ani, dă la tătari” (1791 aprilie) ⁷². Pricina continuă şi după moartea lui Ianache Moruzi, dusă mai departe de beizadea Costache Caragea care se căsătorise cu fiica acestuia şi care obţine, în 1819 martie 12, hrisovul de întărire a stăpînirii asupra moşiei Ploieşti de la Alexandru Suţu ⁷³.

b) Aspectul economic

Între 1716 şi 1821 marea majoritate a tranzacţiilor de imobile (case, prăvălii, vii, locuri etc.) o fac neguţătorii, dar mai ales meşteşugarii. Se pare că este o epocă în care categoria meşteşugarilor se afirmă şi se întăreşte economiceşte. Între aceştia apar : cizmari ⁷⁴, cojocari ⁷⁵, croitori ⁷⁶, zidari ⁷⁷, brutari ⁷⁸. Este de remarcat prezenţa a doi zarafi la Ploieşti ⁷⁹, ceea ce confirmă stadiul de dezvoltare comercială a oraşului Ploieşti în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, şi deci începuturile epocii precapitaliste, cînd banii devin instrumentul principal al vieţii economice şi factorul de căpetenie care însufleţeşte piaţa internă.

Este foarte interesantă o desfacere de tovărăşie după şase ani de înţelegere, care la 1820 octombrie 5, vine înaintea divanului. Cei doi neguţători aveau prăvălie de manufactură de Lipsca, cîrciumi şi un han în drumul Cîmpinei, în afară de locuri şi case cumpărate împreună în oraş. Apare documentar ideea de „capital” şi „capitalist” : „fiind cu capitalul Nazlîmului, ca unul ce numai el au fost capitalist precum să cuprinde în scrisele lor”. Documentul sesizează un moment important în transformările economice ce se petrec în Ţara Românească în primul sfert al veacului al XlX-lea. „Formarea primitivă a capitalului — ne arată Karl Marx — nu este, aşa cum se crede deobicei un proces în care capitalul acumulează mijloace de trai, unelte de muncă şi materii prime, într-un cuvînt condiţii obiective de muncă... Formarea sa primitivă are loc pur şi simplu prin aceea că, datorită procesului istoric al descompunerii vechilor moduri de producţie, valoarea existentă ca avuţie bănească dobîndeşte capacitatea, pe de o parte de a cumpăra condiţiile obiective ale muncii, iar pe de altă parte de a obţine prin schimb, pe bani, de la muncitorii deveniţi liberi, munca vie însăşi” ⁸⁰.

La 1820, cînd cei doi neguţători îşi desfac tovărăşia, Const. Nazlîm devenise „capitalist”, pe cînd fostul său tovarăş Chiriac Gheorghiu, rămăsese acelaşi neguţător de altădată, pentru care banii nu deveniseră capital. Desfacerea tovărăşiei lor apare după o succesiune de momente cînd cei doi tovarăşi începuseră să se deosebească. „Toate aceste momente — continuă Karl Marx în acelaşi loc — există deja ca atare ; însăşi separarea lor este un proces istoric, un proces de descompunere şi tocmai datorită acestui proces, banii se pot transforma în capital”. Cei doi neguţători conveniseră să se supună la arbitrajul a patru persoane alese împreună, care le desfac tovărăşia şi stabilesc condiţiile de lichidare neguţătorească. Chiriac Gheorghiu însă se arată nemulţumit şi apelează la divan, care hotărăşte că „erotocrisia (arbitrajul) după pravilă neavînd apelaţie, ori dreaptă sau nedreaptă fiind”, lasă chestiunea la aprecierea domnitorului Alexandru Suţu.

Se practica încă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea împrumutul cu zălog. Ceea ce apare interesant este că zălogul nu-l constituia însăşi obiectul, ci numai documentul de proprietate al obiectului ; se urmărea deci nu folosinţa obiectului zălogit, ci siguranţa existenţei obiectului. În speţă, Dobriţa, soţia răposatului Iordache zaraful, se împrumută cu 200 taleri şi amanetează zapisele de cumpărare ale unei vii ⁸¹, dînd .astfel siguranţa existenţei bunului zălogit.

Din documentele publicate aici reiese că spre sfîrşitul domniilor fanariote moneda care circula în Ţara Românească era talerul. În realitate, talerul era echivalent leului, aşa cum găsim faptul menţionat în unele documente din această epocă. Toate tranzacţiile încheiate în acest timp erau exprimate în taleri, fie ca sumă efectivă, fie ca monedă de calcul : „i-am vîndut în drept taleri 350” ⁸²; „drept taleri 5850” ⁸³ ; „cu tocmeală drept taleri 500” ⁸⁴ ; „l-am vîndut dumnealui [cu] taleri 73 şi jumătate” ⁸⁵ ; „că pentru taleri 10484 bani 88” ⁸⁶.

c) Aspectul social-politic

În redactarea zapiselor se continuă aceleaşi formulări şi reguli pe care le-am amintit mai sus. Libera voinţă a vînzării, înştiinţarea rudelor şi a vecinilor şi chiar participarea lor la întocmirea zapisului spre a se evita exercitarea dreptului de protimisis, asigurarea vînzării ca moşie ohabnică, erau formulări care nu lipseau din nici un zapis. Se constată însă unele exigenţe în ceea ce priveşte semnătura. Din cauză că neştiinţa de carte era foarte răspîndită chiar în familiile boiereşti şi neguţătoreşti, atunci cînd se încheiau anumite acte de vînzare-cumpărare, schimb, foi de zestre şi diate, mulţi din cei de mai sus îşi puneau pecetea inelară în loc de semnătură.

Prin imitaţie, dar tot din cauza analfabetismului, ţăranii şi cea mai mare parte a orăşenilor, cînd era cazul să semneze un act rugau pe scriitor să facă acest lucru, iar ei drept mărturie de autenticitate, îşi puneau „degetul în loc de pecete”. În realitate îşi puneau amprenta digitală în locul semnăturii pe care nu ştiau s-o facă. Şi chiar mulţi dintre acei care semnau, într-un fel oarecare, foarte primitiv, nu ştiau nici să scrie, nici să citească.

Menţiunea de aplicarea degetului e frecventă aproape în toate documentele din secolele XV—XVIII şi destul de des întîlnită chiar în cele din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Pentru exemplificarea celor de mai sus amintim următoarele : „m-am rugat dă scriitoru zapisului dă m-au şi iscălit, puindu-mi degetul drept iscălitura mea în loc de pecete, ca să fie de bună credinţă” ⁸⁷, „neştiind carte, ne-am pus degetul la numele noastre în loc de peceţi” ⁸⁸; „ne-am iscălit puindu-mi şi degitele în loc de pecete” ⁸⁹ ; „şi spre încredinţare m-am iscălit dinpreună cu un fecior al meu, puind şi degetu în loc de pecete” ⁹⁰.

Este interesantă neînţelegerea dintre cîţiva orăşeni din Ploieşti şi stolnicul Ioan Cătuneanu, care ajunge la 1818 mai 10 înaintea divanului ⁹¹. Se afla în oraş un loc destul de întins care nu aparţinea nimănui, fiind după expresia vremii „loc slobod”. Din acest loc au cuprins cîte o porţiune Tudoraşco vătăşelul, Petcu croitorul, Dumitraşcu ruptaş, Ioniţă zidarul, Tudor brutarul, ginerele lui Spiridon, şi alţi orăşeni. Unii dintre ei închiseseră locurile cu gard, făcuseră gropi ca să-şi ridice bordeie sau bătuseră pari să construiască locuinţe. Stolnicul Cătuneanu închide însă cu gard tot locul şi sileşte pe ceilalţi să-şi strice începuturile de construcţie şi să astupe gropile, între care era şi un început de puţ „spre adăparea vitelor mahalalei, unde să şi săpase groapă de puţ şi să pusese şi scripăţ”.

Procedeul stolnicului Cătuneanu nu era nou fiindcă el mai cuprinsese „şi alt loc în drumu Cîmpinii, închizîndu-1 cu gard, care poate să fie peste optzeci de pogoane”. Motivarea boierului era simplă, fiind „moşie slobodă”-, dar — zic cei ce făcuseră plîngerea chiar dacă „este moşie slobodă nu să cuvine să să coprinză de un om o sută de pogoane, şi mai vîrtos de strein, şi lăcuitorii oraşului să rămîie lipsiţi”. Mai invocă stolnicul şi faptul că „i-au dat voie luminăţia sa beizadea Costache Caragea”, noul stăpîn al Ploieştilor.

Deşi cercetarea pricinei o făcuseră şi ispravnicii judeţului Prahova şi găsiseră întemeiată plîngerea orăşenilor, totuşi boierii care judecau pricina şi care apărau pe stolnicul Cătuneanu, propun „să se orînduiască un logofăt de divan ca să meargă la faţa locului”, să cerceteze „prin carte de blestem” cine a ocupat mai întîi locul, boierul stolnic sau orăşenii şi „să aleagă căt loc va fi pentru trebuinţa lor şi celălalt loc ce rămîne slobod să-l aibă stolnicu ca un loc necoprins de nimeni”.

În martie 1819 beizadea Costache Caragea, ginerile banului Ianache Moruzi, cere lui Alexandru Suţu voievod să-i întărească stăpînirea asupra moşiei Ploieşti. El prezintă toate hrisoavele anterioare şi obţine cartea domnească de întărire ⁹². Se accentuează în document „puterea şi volnicia ce au domnii asupra lucrurilor scaunului domnii” şi că „moşia Ploeşti cu oraşul şi cu satele ce sînt pe dînsa” era moşie slobodă domnească ; se precizează de asemenea că Alexandru Ipsilant voievod „au fost deosebit oraşul cu cîtva loc împrejur ca să rămîie iarăşi slobod domnesc şi să se hrănească oroşanii ploeşteni fără de vreo dare de obiceiurile pămîntului, iar ceilaltă moşie, cu casele ce vor fi pe dînsa, s-au lăsat a fi tot în stăpînirea răposatului banului”.

Se stăruie a se lămuri în această carte domnească că Alexandru Ipsilant în ultimul hrisov, acel din 1781 oct. 18, „ce li s-au dat oroşanilor la scăderea darului nu li s-au dat oraşul cu mai multă stăpînire decît întîi, adică şi pămîntul, ci iarăşi cum au fost slobod domnesc mai dinainte s-au lăsat să se hrănească întrînsul şi cum că nu pot lăcuitori[i] ploeşteni, pe lîngă acea milă ce au avut roşii şi călăraşii a stăpîni şi pămîntul ce este domnesc slobod şi că mila acelor ce s-au dovedit că să trag din roşii şi călăraşii nu o strică domnia sa, ci-i lasă a fi apăraţi de dijmă şi de clacă”.

În încheiere, Alexandru Suţu voievod spune : „şi poruncim domniia mea dumneavoastră ispravnicilor din sud Prahova să supuneţi pă ploieşteni, şi fără de voia lor, a fi următori după acest hrisov al domnii mele, citindu-1 întru auzul tuturor dă obşte la oraş, spre a înţălege ca să ştie întărirea ce o dăm domnia mea spre a să astămpăra pricinuitorii şi amestecătorii”.

d) Aspectul administrativ-edilitar

În epoca dintre 1716 şi 1821, dar mai ales în ultimii ani ai domniilor fanariote, oraşul Ploieşti începe să se întindă în suprafaţă şi să-şi creeze centre de viaţă socială. Apar astfel mahalalele, grupate în jurul unor biserici, uliţe şi drumuri cu numiri proprii, care încep să devină artere de comunicaţie şi de împărţire a oraşului.

În jurul oborului s-a format mahalaua sfîntului Ioan ⁹³, care avea ca arteră principală drumul Cîmpinii ⁹⁴. În legătură cu centrul comercial al oraşului, numit în mod general în Ţara Românească „tîrg” se creează uliţe cu un anumit specific comercial, cum este uliţa Braşovenilor ⁹⁵. Este adevărat că locuinţele şi prăvăliile erau învelite cu şovar şi zdraniţă, dar oraşul începe să se dezvolte rapid. Străzile nu au peste tot numiri spre a se distinge una de alta, dar aceste numiri se formează încetul cu încetul : „pînă la drumul ce merge în Braşoveni”.

O altă mahala formată tot în jurul unei biserici este mahalaua Buna Vestire, care în 1819 era numai o aşezare de locuinţe, lipsită de prăvălii, unde preţurile locurilor şi ale caselor erau mult mai mici decît în mahalaua sfîntului Ioan.

*

3. DIFERITE ASPECTE DE VIAŢA ÎNTRE 1822—1848

a) Aspectul economic

După 1822, dar mai ales după 1829, viaţa economică a oraşului Ploieşti începe să se dezvolte într-un ritm viu. Oraşul tinde să devină un centru comercial de o importanţă deosebită, care cuprinde în sfera sa de activitate o regiune din ce în ce mai mare. Vechile aşezări comerciale, cum au fost Tîrgşorul, Gherghiţa, Floreşti, Filipeşti, Găgeni şi în urmă Slivina-Nouă, întemeiată de neguţătorii bulgari care au trecut Dunărea după 1829, sînt absorbite de Ploieşti. Drumuri noi se deschid spre sud, prin Bucureşti, la Dunăre, peste munţi pe Valea Prahovei la Braşov şi prin Buzău spre Moldova. Oraşul este într-o continuă transformare.

Procesul de separare între satele din jur şi oraşul care se dezvoltă rapid prin diviziunea muncii întrevăzută în toate ramurile activităţii economice, fie meşteşugăreşti, fie neguţătoreşti, îmbracă forme din ce în ce mai vizibile. Se recunoaşte în acest proces teoria lui Karl Marx : „Baza oricărei diviziuni a muncii dezvoltate şi întreţinute prin mijlocirea schimbului de mărfuri este separaţiunea dintre oraş şi sat. Se poate spune că întreaga istorie economică a societăţii se rezumă la evoluţia acestui antagonism” ⁹⁶.

În documentele pe care le publicăm sînt cîteva care înfăţişează aspecte economice interesante din viaţa care clocoteşte viu în oraş. Astfel neguţătorii şi meşteşugarii alcătuiesc categoriile sociale care iau parte direct la procesele economice care se dezbat în oraş. Apar categorii noi de meşteşugari care îşi cumpără case sau locuri : Dinu căldărarul cumpără loc ⁹⁷, Sandu coşarul renunţă la dreptul de protimisis ⁹⁸ , Stan boiangiu este martor la o vînzare, ⁹⁹ etc. Între neguţători apare categoria băcanilor, o specialitate care la 1823 arată că oraşul se dezvoltase economiceşte ¹⁰⁰.

Un semn sigur al dezvoltării oraşului este fixarea preţului maximal de vînzare (nartul) la alimentele de primă necesitate. Creşterea populaţiei a mărit cererea pe piaţa oraşului, ceea ce a prilejuit ridicarea preţurilor şi tendinţa de speculă, iar cînd articolul vizat este pîinea, nemulţumirile şi plîngerile nu întîrzie să se producă. Ispravnicii judeţului Prahova, cei dintîi sesizaţi de nemulţumirile populaţiei, au hotărît ca ocaua de pîine albă să se vîndă cu opt parale. Cei opt brutari din Ploieşti se plîng domnitorului Grigore Ghica, „cerînd să se facă dreaptă socoteală şi să li se lase şi lor oareşce căştig ca să aibă cu ce îşi ţinea viiaţa” ¹⁰¹. Jalba este trimisă în cercetarea divanului, care după juste informaţii raportează în anafora : „făcîndu-să curată socoteală poate să iasă pîinea şi mai jos de opt parale”. Se pare că brutarii n-au mai spus nimic şi s-au conformat nartului. Doi ani mai tîrziu, cînd grîul se ieftinise mult pe piaţă, în urma cererii marelui logofăt de Ţara de Jos, divanul hotărăşte ca ispravnicii judeţului „să îndatoreze pe brutarii acelui oraş Ploeşti să vînză ocaoa de pîine, de dramuri 400, cîte parale patru, precum să urmează şi aici în politiia Bucureştilor, însă lucrată bine, de făină albă, iar nu amestecată cu tărîţă, şi coaptă cum să cade, scoţînd pă toate zilele şi pîine de cîte 200 dramuri, care au să o vînză po parale două ¹⁰².

Ispravnicul judeţului Prahova, căminarul Iancu Filipescu obligă pe simigii din Ploieşti să vîndă covrigii şi simiţii cu 10 parale ocaua, în loc de 16 parale cu cît îi vindeau pînă atunci. Simigii au declarat în scris că nu pot vinde cu acest preţ, iar ispravnicul i-a obligat să-şi închidă prăvăliile. Mulţi s-au supus, dar unii din ei s-au jeluit divanului, cerînd „să li să hotărască nartul de aici”.¹⁰³ [Bucureşti). Divanul face socoteala la preţul griului şi constată că simigii cîştigau la o chilă de grîu, făcută covrigi, 22 de taleri şi hotărăşte : „de aceia rău şi făr de cale s-au obrăznicit jăluitorii să vînză ocaua de covrigi cite parale 16 ca să înşale norodul, ea de acum înainte să vînză simigii dintr-acel oraş ocaoa de covrigi i de simit cîte parale 10, însă să fie scoşi din făină albă şi curată, şi copţi bine”. Divanul mai ia o hotărîre energică în această privinţă : „iar care nu va fi următor întocmai, nu numai să-[i] închiză prăvălia şi să-i poprească a nu mai lucra acesta meşteşug, ci încă acei covrigi şi simiţi ce să vor găsi lipsă la dramuri, din făină neagră şi necopţi, să se ia iagma la săraci, nepricinuind la obştea norodului nici o lipsă de hrană covrigi[i] şi simiţifi], fiind la dînşii trebuincioasă numai pîinea”.

O informaţie preţioasă despre aprovizionarea cu carne a oraşului o găsim în plîngerea paharnicului Nicolae Bălăceanu despre vitele care pasc pe moşia sa şi-i strică fîneţele. El arată că între 15 august şi 26 octombrie se taie la zalhanaua oraşului între 2000—3000 de vite ¹⁰⁴. Faptul indică nu numai o abundenţă de carne pe piaţa oraşului Ploieşti, dar o populaţie destul de numeroasă care poate consuma în două luni de zile aproximativ 50—60 mii kg de carne. După 1835 numele monedei care tinde să se generalizeze în Ţara Românească în această vreme este leul, care nu este altceva decît talerul de mai înainte : „asupra cererii ce mi se face de a răspunde lei 400 în primirea cinstitului sfat orăşenesc”, „I-am dat de a mea bună voe cu tocmeală şi cu învoială bună în drept lei 450” ¹⁰⁵.

b) Aspectul social-politic

Pedeapsa cu bătaia, care se practica cu secole în urmă în Ţara Românească, continua încă să se aplice în public, ca o sancţiune care trebuia să constituie o pildă celorlalţi. Fără să fie legiferată expres, era totuşi prevăzută în documentele oficiale care sancţionau abaterile de la dispoziţiile curente. Astfel, în anaforaua din 1825 sept. 18, divanul propune ca brutarii care nu vor respecta nartul pîinii „să-i certe cu bătaia chiar la faţa locului” ¹⁰⁶.

Odată cu domnia lui Grigore Ghica (1822—1828) care pune capăt domniilor fanariote, începe o eră nouă pentru Ţara Românească, care se organizează ca stat pe principii moderne. Această organizare dobîndeşte şi mai mult impuls sub Regulamentul Organic, sub conducerea pricepută şi înnoitoare a generalului Kiseleff. Pentru ocuparea noilor funcţii ale statului se face apel la boierii mai mici, care sînt chemaţi la slujbă şi puşi la locuri de conducere şi de răspundere. Boierimea însă n-a renunţat la tarele ei ancestrale : abuzul, mita şi jaful, atît în dauna statului, cît şi în aceea a cetăţenilor puşi sub ordinele ei. Mita era un obicei atît de înrădăcinat în mentalitatea boierească încît ea dobîndise aspect de instituţie de stat. Boierii pretindeau bani şi daruri pentru orice serviciu pe care îl datorau prin funcţiunea lor. Faptul era atît de general constatat încît deseori documentele emanate de la divan şi sancţionate de domnitor conţineau dispoziţii preventive pentru cei care pretindeau mită.

Fixarea narturilor pentru diferite alimente prilejuia totdeauna mită pentru îngăduinţa oficială de a nu se respecta preţul. Astfel, in nartul pîinii şi al covrigilor la Ploieşti se vorbea precis despre obiceiul pe care-l aveau ispravnicii judeţului de a pretinde mită, care pe atunci se numea avaet, adică un fel de venit al slujbei. Astfel se scrie într-o anafora din 1825 sept. 18 ¹⁰⁷ : „Atîta numai să nu îndrăznească nici zabitu judeţului, nici ispravnicii, nici judeţul oraşului a le lua brutarilor vreun ban cu nume de avaet, ca prin acest mijloc să-i lase a vinde pîinea după cum ei vor voi, căci atunci dovedindu-să unii ca aceia, după ce să vor îndatora a întoarce înapoi ceea ce au luat, apoi li să va orîndui de măria ta şi răsplătire cu dojana spre pilda şi altor asemenea următori”.

Într-altă anafora din 1826 dec. 4, faptul dobîndea şi mai multă precizie : „atîta numai să nu îndrăznească nimeni din dumnealor boieri ispravnici a-i supăra pă simigii cu vreo cerere de un ban măcar supt numire de avaet, spre a-i îngădui prin mijlocul acesta ori să vînză ocaoa de covrigi i simiţi mai scumpă decît parale 10, ori să-i scoată lipsă la dramuri, din făină proastă şi necopţi, că dovedindu-să una ca asta, să ştie atunci că dumnealor vor rămîne supt grea răspundere şi învinovăţire” ¹⁰⁸. Este vorba de ispravnicii judeţului, deci de acei care deţineau autoritatea administrativă, fiind boieri cu ranguri în ierarhia boierească şi cărora obiceiul mitei nu le ştirbea cu nimic demnitatea.

Documentele publicate ne semnalează două fapte şi mai grave, care ilustrează cu prisosinţă lăcomia boierilor aşezaţi în slujbe de răspundere, şi jaful însoţit de fals pe care-l practicau în dorinţa îmbogăţirii rapide. În 1823 oct. 4, cîţiva orăşeni din Ploieşti se jeluiesc lui Grigore Ghica că judeţul oraşului, biv polcovnicul Gheorghe¹⁰⁹ i-a înşelat la cislele pentru plata dărilor, luîndu-le mai mulţi bani decît se cuvenea. Suma jefuită se ridica la cîteva mii de taleri, iar procedeul era simplu, fiindcă judeţul oraşului nu elibera adeverinţă de primirea sumelor şi apoi le pretindea iarăşi la plată. La primele cercetări, judeţul „au început a-i necinsti cu vorbe proaste înaintea orînduiţilor cercetători, dar jeluitorii „au dat mării tale al treilea jalbă”, care a ajuns la divan. S-a cerut judeţului actele justificative, dar acesta a pretextat „că acele foi de cheltuieli şi cisle, încă de atunci de cînd s-au făcut împlinirea acelor bani, le-au dat la boierii ce se afla[u] ispravnici pă acea vreme”. Boierii din divan care cercetau pricina şi-au dat seama de temeinicia învinuirii pe care o aduceau orăşenii judeţului şi neputînd să-i apere direct, propun să se trimită la faţa locului un ceamaşărgiu ca să cerceteze faptul şi dacă nu va putea să lămurească pricina la Ploieşti „să ia ceamaşărgiu pe pîrîtul dinpreună cu doi-trei oroşani, vechili şi din partea celorlalţi, să-i aducă aici la luminat divanu mării tale”. Aceasta era o soluţie de moment care amîna judecarea pricinii şi da posibilitate judeţului să spulbere acuzaţia ce i se aducea.

O altă pricină interesantă este a comisului Scarlat Bărcănescu, fost ispravnic al judeţului Prahova în anii 1828—1829, care este acuzat în faţa divanului că şi-a însuşit suma de lei 21760 din banii pe care i-au lăsat comandanţii trupelor ruseşti încartiruite în oraşul Ploieşti şi în judeţul Prahova, pentru plata gospodarilor care au avut soldaţi în evartir. La judecată el depune banii cu zeciuiala respectivă, pretextînd că n-au fost achitaţi locuitorilor fiindcă aceştia pretindeau mai mult : „căci pentru oraşu Ploeşti i s-au fost lăsat numai lei 2.500, iar locuitorii numitului oraş cerea lei 50.000”. Divanul nu ia în consideraţie justificarea comisului Bărcănescu ci îl condamnă „cu cea mai grea şi simţitoare pedeapsă... a nu se mai împărtăşi de slujbele patrii”. Comisul Scarlat Bărcănescu face apel la comisia de revizie a hotărîrilor divanului, un fel de curte de casaţie înfiinţată prin Regulamentul Organic, care îi cercetează pricina şi o găseşte întemeiată, iar osînda dată, ilegală, fiindcă „nu numai căci nici un ban din cei lăsaţi depoziton la dumnealui dă către nacealnicii oştirilor a să da lăcuitorilor pentru mîncarea soldaţilor n-au sfeterisit, ci i-au ţinut la dumnealui depoziton în ştiinţă obştească”. Comisia de revizie îl găseşte nevinovat şi cere divanului „nu numai să i să şteargă de asupră-i hula ce s-au zis mai sus, ci să i să întoarcă iarăşi pă obrazu dumisale dregătoria ispravnicii acestui judeţ ce au avut" ¹¹⁰.

Încă în 1823 se puteau găsi la Ploieşti „locuri slobode” care formal nu aparţineau nimănui şi care reveneau de drept celui ce le-a ocupat primul. Un asemenea proces are loc între Florea Tîrşă tutunaru şi ceauşul Panait Grecu din Ploieşti, în care cel dintîi pretinde că l-a avut primul „cînd venea cu marfă o întindea pe numitul loc şi îşi face alişverişul” ¹¹¹.

În 1832, după intrarea oştirilor ruseşti în Ploieşti, casele lui beizadea Constantin Caragea „au fost închiriate clupului (sic) pentru petrecerea obştii”. Boierul pretinde că pe acest timp să nu plătească nici o dare către Sfatul oraşului" ^ll2.

Una din petrecerile obişnuite în casele boiereşti era jocul de cărţi, însoţit de un larg consum de băuturi şi de diferite gustări. Jocul de cărţi ^ll3 era aşa de răspîndit în clasa boierească, încît devenise o adevărată patimă ; la mesele de joc se pierdeau mari sume de bani, în monezi de aur, care echivalau cu adevărate averi în case şi moşii. Poposirea în ţară a armatelor străine (turceşti, nemţeşti şi ruseşti) a făcut să se creeze anumite localuri pentru asemenea petreceri numite „cluburi” după termenul consacrat în ţările apusene. În Bucureşti existau cîteva cluburi de acestea între 1829—1856 ; nu se putea ca Ploieştii, în plină prosperitate de afaceri, să nu aibă un asemenea club „pentru petrecerea obştii”, dar în realitate rezervat clasei boiereşti şi puţinilor negustori bogaţi.

c) Aspectul administrativ-edilitar

Orăşenii din Ploieşti, în dorinţa lor de a schimba aspectul oraşului din centrul său, înaintează o jalbă domnitorului Grigore Ghica cerînd să poruncească ispravnicilor din judeţul Prahova ca să oblige pe toţi neguţătorii care au prăvăliile învelite cu şovar, să le învelească cu şindrilă, iar umbrarele de frunză pe care le au în faţa prăvăliilor să le desfiinţeze. Motivul acestor modificări pe care le cer orăşenii este că umbrarele de frunză şi acoperişurile cu şovar sînt periculoase pentru foc, dar în intenţia lor se vede că urmăreau şi schimbarea aspectului edilitar al oraşului, măcar în centrul său comercial. Divanul aprobă jalba orăşenilor şi hotărăşte ca de la neguţătorii care „nu vor fi următori a-şi învăli prăvăliile cu şindrilă, să să ia chiria acelor prăvălii şi prin epistăşia dumnealor boierilor ispravnici să se facă învălitorile de şindrilă" ¹¹⁴.

Documentele publicate pentru timpul dintre 1822 şi 1848 continuă să dea informaţii despre drumul Cîmpinii, ¹¹⁵- drumul Rîfovului¹¹⁶ şi „drumul spre Puţ” ¹¹⁷. De asemenea, se amintesc mahalaua sfîntului Ioan ¹¹⁸ şi mahalaua sfîntului Dumitru ¹¹⁹. Totuşi în Ploieşti existau încă din 1810 un număr de 11 mahalale, dintre care cea mai populată era mahalaua Sfinţii împăraţi care avea 18 neguţători şi 17 meseriaşi cu patente care plăteau fiecare între 8 şi 34 de taleri anual. După o catagrafie contemporană, în 1810, oraşul Ploieşti avea 59 de neguţători şi 110 meşteşugari ¹²⁰.

II PROBLEME EDILITARE ŞI URBANISTICE ÎN LEGĂTURA CU DEZVOLTAREA ORAŞULUI PLOIEŞTI ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Oraşul Ploieşti a avut o dezvoltare lentă sub domniile fanariote, iar din 1775, cînd Alexandru Ipsilant voievod îl dăruieşte lui Ianache Moruzi, vărul său, dezvoltarea este şi mai înceată. Noul stăpîn al oraşului recurgea la toate mijloacele ca să stoarcă cît mai mult din venitul orăşenilor. Nici după 1781 cînd Ipsilant revine cu o corectare a darului său, oraşul n-a mers mai bine. Cătuşele orînduirii feudale şi procedeele de jecmănire pe care le folosea stăpînul oraşului şi urmaşii săi au ţinut în loc dezvoltarea oraşului. Aşa se explică de ce în 1810 Ploieştii aveau numai 536 case cu 2.024 locuitori ¹²¹.

După 1821, odată cu instalarea domniilor pămîntene, dar mai ales după 1831, sub Regulamentul Organic, în oraşul Ploieşti începe un nou ritm, viu, de viaţă economică şi politică. Dispariţia tîrgului Gherghiţa, aşezat pe rîul Prahova numai la 25 km spre sud-est, dar mai ales mutarea drumului spre Braşov, care trecea prin Tîrgşor şi Filipeşti, au contribuit foarte mult la această rapidă dezvoltare a Ploieştilor.

Vom înfăţişa mai jos unele din problemele edilitare şi urbanistice care s-au realizat între 1830 şi 1850 în Ploieşti ; unele sînt începuturile de căpetenie ale dezvoltării Ploieştilor, ca să ajungă în 1849 al patrulea oraş din Ţara Românească, după Bucureşti, Craiova şi Brăila.

1. PAVAREA CU PIATRA A CELOR DOUĂ PIEŢE DIN CENTRUL ORAŞULUI

Se pare că cel dintîi care pune problema înfrumuseţării oraşelor în Ţara Românească şi Moldova a fost generalul Pavel Dimitrievici Kiseleff, care conduce cele două principate între noiembrie 1829 şi aprilie 1834. Într-un raport al magistratului oraşului Ploieşti din 1833 sept. 9, se vede că ocîrmuitorul judeţului Prahova primise poruncă de la Preşedintele divanurilor ca să înştiinţeze „dă ce înfrumuseţare ar avea trebuinţă acest oraş Ploieşti” ¹²². Răspunsul a sosit îndată : „acest oraş, fireşte fiind jos, din cea mai puţină ploaie să pricinuieşte atăt noroi încît este foarte greu dă umblat, şi pricinuitor dă împiedicare a orice înaintare şi înfrumuseţare ar putea dobîndi şi spre încercarea acestii dă obşte neplăceri ar trebui să se aştearnă cu caldarîm”. Şi propunerea este modestă : „mai întîi două pieţi şi drumurile cele mari ale oraşului, pă căt se va putea coprinde... din capitalul ce este adunat astăzi în casa maghistratului”. Conducerea oraşului mai propune însă, pentru „păstrarea acestor drumuri în bună stare şi cu caldarîm”, să fie obligate carele cu sare care scoboară de la ocnele Telega şi Slănic la schelele dunărene de la Olteniţa, Giurgiu şi Zimnicea, „să treacă pă marginea oraşului şi pă unde nici un fel de împiedicare nu pot cerca, fiind drum mai înlesnitor decît prin oraş”.

Departamentul, după rezoluţia în limba franceză a lui Kiseleff comunică aprobarea propunerii, dar cere, fiindcă „vremea facerii acestor lucrări fiind înaintată”, să se amîne ,, pînă la primăvara viitoare cînd atunci se va pune în lucrare din banii ce sînt a să strînge în casa maghistratului de la faţadele nemestiilor”.

În iunie 1834 lucrarea era începută „săvîrşindu-să pînă acum şase uliţe prin tărg din cele mici, pă unde sănt prăvăliile dese”. La această lucrare au contribuit „toţi oroşanii ce au prăvălii în pieţele acestui oraş după a maghistratului îndemnare ; simţind în inimile lor o mare rîvnă asupra acestei înfrumuseţări să silesc a săvîrşi pă dinaintea prăvăliilor sale aşternerea caldarîmului”. A rămas nepavat mijlocul pieţii şi „plecat roagă maghistratul pă acest cinstit Departament a să da slobozenie a să face şi aceste mijloace de pieţe din banii ce se află în casa Sfatului” ¹²³. Departamentul întreabă însă „ce cheltuială poate merge la aşternerea acelor pieţe” şi maghistratul răspunde că este vorba de 1561 stînjeni, plătiţi cu 18 lei fiecare” ¹²⁴. Conducerea oraşului solicită însă „a să trimite un enginer de aci [Bucureşti] numai pentru arădicarea planului şi darea scursorilor apei” ¹²⁵. Se trimite „arhitecton Faiser ca mergînd la faţa locului să facă cuviincioasa navelaţie pieţii cei mari... ce este a să aşterne cu piatră” ¹²⁶.

La mijlocul lui mai 1835 pavagiul pieţii celei mari era aproape terminat. Conducerea oraşului raportează că în cel mult zece zile lucrarea este gata şi cere dezlegare spre a începe pavarea celeilalte pieţe ¹²⁷. Marea Vornicie, sub semnătura lui M. Cornescu, întreabă dacă s-ar putea obţine reducerea costului la stînjen ¹²⁸ şi maghistratului răspunde că deoarece ţăranii au terminat lucrările Cîmpului, pot să transporte piatra la preţuri mai scăzute, aşa că „să nădăjdueşte a să urma la un stînjen cu lei 14 parale 20, cel mult pînă la lei 15”.

Pentru terminarea pavajului în piaţa cea mare rămînea totuşi o chestiune care trebuia lămurită. Pe o parte a străzii, unde erau prăvăliile şi casele locuitorilor, aceştia făcuseră pavajul pînă în mijlocul străzii ; pe cealaltă parte „despre faţa oborului unde să adună norodul la zi de tîrg, nefiind clădiri, binale sau namestii”, pavajul a rămas neterminat. Maghistratul cere să se termine şi această lucrare ¹²⁹. Vornicia trimite raportul ocîrmuirii judeţului, cerînd să cerceteze şi să refere, şi aceasta raportează că situaţia este exactă ¹³⁰. Departamentul aprobă, ¹³¹ iar la 15 aug. 1835 maghistratul oraşului Ploieşti anunţă că lucrarea a fost terminată şi cere dezlegare pentru suma de lei 8.516, parale 10 cît s-a cheltuit” ¹³².

Mai rămînea totuşi o pricină care trebuia lămurită. Între orăşenii care trebuiau să facă pavajul în faţa caselor a fost şi medelnicerul Mîrza. Acesta, la toate invitaţiile maghistratului n-a dat nici o urmare, aşa că maghistratul oraşului au făcut această lucrare, care a costat lei 730 şi 9 parale şi raportează Departamentului „să poruncească unde să cuvine pentru împlinirea arătaţilor bani spre a se pune la loc în casa maghistratului de unde s-au şi cheltuit” ¹³³. Se revine asupra acestei pricini şi Departamentul porunceşte ocîrmuitorilor din judeţele Prahova şi Saac să urmărească pe Mîrzea pentru chiria încăperilor şi să trimită banii la Ploieşti, ceea ce se şi execută ¹³⁴. Abia atunci intervine medelnicerul Mîrzea, care se jeluieşte domnitorului Alexandru Ghica, invocînd că are de primit peste 1.700 lei pentru chirii, pe care maghistratul nu i le-a plătit şi cere să-i fie amînată plata „pînă mă va judeca cinstitul tribunal al acestui judeţ” ¹³⁵. Rezoluţia jălbii era ca „jeluitorul să plătească cuveniţii bani după proprietatea sa pentru facerea caldarîmului, fără prelungire”.

Şi cu aceasta se încheie una din lucrările cele mai importante pentru edilitatea oraşului Ploieşti, care schimbă nu numai înfăţişarea urbanistică a centrului comercial, dar prilejuieşte o dezvoltare economică mult mai rapidă. În acelaşi an, 1835, Sfatul administrativ al oraşului a înfiinţat un serviciu de diligente între Ploieşti şi Predeal, care a înlesnit considerabil comerţul cu Ardealul, iar la 1 aug. 1836 logofătul Gheorghe Voinescu a luat în arendă pe cinci ani drumurile Bucureşti-Ploieşti-Cîmpina, Ploieşti-Tîrgovişte şi Ploieşti-Buzău ¹³⁶.

2. ÎNCĂLCAREA PIEŢII ORAŞULUI

O chestiune care a stîrnit oarecare frămîntare în oraşul Ploieşti şi a dat loc la multe intervenţii şi procese, dar care a fost spre folosul Ploieştilor, este aceea cunoscută sub numele de „încălcarea pieţii oraşului”.

În primele două decenii ale secolului al XlX-lea oraşul începuse să crească într-un ritm viu. Tîrgul săptămînal de miercuri, înfiinţat de Mihai Viteazul, atrăgea toate satele din jurul oraşului şi spaţiul destinat acestui tîrg devenea din ce în ce mai mic ca să cuprindă pe toţi producătorii care-şi aduceau mărfurile în oraş. Terenul din centru destinat tîrgului săptămînal făcea parte din „locul slobod” al oraşului, adică din locul care nu avea nici un stăpîn formal, fiindcă pînă la această vreme conducerea oraşului, judeţul şi pîrgarii săi, nu dobîndiseră încă calitatea de „stăpîn” al întregii aşezări. În această situaţie oricine dintre orăşeni se putea aşeza pe acest loc, ridicîndu-şi binale, hambare de scînduri sau numai umbrare de frunze, unde să-şi facă în tihnă negoţul pe care îl exercita. Cîţiva dintre orăşeni se şi instalaseră pe acest loc slobod care se strimta văzînd cu ochii.

Această situaţie începuse să îngrijoreze pe orăşeni, mai ales pe cei care se ocupau cu negoţul sau meşteşugurile, fiindcă strîmtorarea pieţii pe care se desfăşura tîrgul săptămînal îi lovea în interesele lor comerciale. În primele zile din iulie 1820 se adunaseră cu toţii ,,de la mic şi pînă la mare” şi îşi luaseră angajament scris să nu se mai instaleze nimeni în piaţa oraşului : „la care cu deobşte sfat ne-am adunat legîndu-ne unii de către alţii printr-acest zapis cu a se păzi întru toţi nestrămutat să nu să facă nimica prin dosu prăvăliilor”. Se fixară şi punctele care delimitează întinderea pieţii şi se hotărî ca hambarele, gardurile, umbrarele şi „toate ce pricinuiesc stricăciune şi închiderea oraşului, cît şi pagubă vămii domneşti şi nouă tuturor turburări şi pricini de gîlcevuri... să se aridice... spre a rămînea toată piaţa limpede”. Se hotărî de asemenea şi pentru viitor : „iar care se va mai scula pentru această legătură, veri cine, oriunde, din cîte locuri am zis, să fie surpate pînă la pămînt fără de a nu avea cuvînt a cere măcar un ban pentru cheltuiala ce va fi făcut şi la orice judecată de ar merge să nu fie ascultat, ci scos afară cu necinste şi globit” ¹³⁷.

Acest angajament, cunoscut sub numele de „contractul oroşanilor” a fost semnat de patruzeci de persoane (slujitori domneşti, boiernaşi, neguţători şi meşteşugari), în frunte cu protopopul Nicolaie şi a fost trecut în condica isprăvnicatului la 1820 aug. 20, înregistrîndu-i-se astfel conţinutul „ca de către nimeni, după vremi, să nu să facă vreo înpotrivă urmare sau supărare”.

Nu trecuse însă bine nici un deceniu şi piaţa oraşului începuse să se strîmteze de-a binelea printr-o serie întreagă de construcţii (case de zid, case de gard, hambare, umbrare etc.) care se înghesuiau una lîngă alta cuprinzînd din vechiul teren al pieţii. Preşedintele maghistratului s-a plîns marei Vornicii a treburilor din lăuntru şi aceasta porunceşte ocîrmuirii judeţului Prahova „ca pricina închiderii şi a strîmtorării pieţii oraşului Ploieşti..., să se cerceteze de judecătorie, faţă cu prezidentul maghistratului din partea obştii oraşului, precum şi cu dumnealui procuroru [şi] judecători[i] ce vor sta din partea stăpînirii şi hotărîrea ce va da să se facă cunoscută cinstitei Marii Dvornicii prin cinstita ocîrmuire” ¹³⁸.

Judecătoria cercetează pricina şi din examinarea actelor prezentate constată că nu trecuse nici măcar o lună de cînd se semnase „contractul oroşanilor şi doi ploieşteni „cu mijlociri au umblat să facă binale pă cuprinsul pieţii”. La 1824 sept. 4, ispravnicul judeţului a judecat „pă acei oroşani care în urma contractului au clădit pă piaţa tîrgului, unii împrejmuiri cu uluce, alţii căscioare, alţi[i] gîrliciuri de pivniţe şi alţii ambară şi umbrară”. Şi de atunci locul pieţii a fost mereu încălcat prin diferite construcţii pînă în septembrie 1832 cînd judecătoria din Ploieşti cercetează din nou pricina la faţa locului şi constată că „întru adevăr s-au văzut închiderea pieţii dă către unii din oroşani, urmare cu totul împotriva aşezămîntului ce prin contract să leagă unii către alţii a fi slobodă piaţa pentru totdeauna”.

Hotărîrea judecătorească dispunea ca toate construcţiile uşoare (garduri de scînduri sau uluci, hambare, cuhnii, umblători, şandramale şi umbrare) clădite în urma „contractului oroşanilor” să se dărîme şi să se ridice de îndată, dar binalele de paiantă şi de zid ,,să nu li se pricinuiască pagube”, să rămîie. Posesorii acestor binale care rămîn, vor plăti însă „dă stănjenii ieşiţi pă locul pieţii în lung, în dosul prăvăliilor po lei 300 dă un stînjen, iar pe [pentru] cei ce au ieşit în faţa prăvăliilor, îndoiţi”, adică 600 lei de stînjen. Hotărîrea din 26 sept. 1832 dispune de asemenea ca banii să se încaseze de casa maghistratului şi aceşti bani „după a oroşanilor jalbă ce au dat către acest tribunal să fie pentru facerea dă Şcoală Naţională spre învăţătura şi luminarea tinerilor de obşte... Şi din prisosul banilor ce va mai rămînea după săvîrşirea facerii şcoalii să facă prăvălii pă locul ce se arată în contractul lor, spre a să face venit pă seama şcoalei”. În hotărîre se stabileşte numele celor ce au încălcat piaţa oraşului şi sumele datorate de fiecare, ridicîndu-se peste tot la 19.325 lei.

Hotărîrea judecătoriei începe să fie executată imediat. Unii au început să plătească, dar cei mai mulţi au luat calea jalbelor. Patru dintre cei care încălcaseră piaţa oraşului Ploieşti, toţi cavafi, locuiau în Bucureşti. Ocîrmuirea judeţului Prahova intervine pe lîngă Departamentul pricinilor din lăuntru cerînd ,, a fi siliţi de către cine se cuvine ca să-şi urmeze această răspundere”, ¹³⁹ iar Departamentul porunceşte Agiei „a face împlinire”. Cei patru cavafi urmăriţi de Agie se jeluiesc domnitorului Alexandru Ghica arătînd că „ne-au tăiat curţile prăvăliilor ce le avem acolo fără de nici un drept, cerînd să ne prade şi cu o sumă de bani pentru acele prăvălii ce le avem cumpărate şi răscumpărate de părinţii noştri”. Ei spun că „cinstita Agie, fără de a şti împrejurările şi reclamaţiile ce avem cu dînşii, pă loc ne-au şi închis şi ne-au sorocit ca pînă miercuri la două ale acestii următori să răspundem ceruţii bani” ¹⁴⁰. După o lună ei se plîng Marei dvornicii din lăuntru, arătînd că „aflîndu-ne astăzi în mare ticăloşie şi prăpădenie din pericolul focului ce ne-au ars în trecuţi ani... de am căzut la mare sărăcie... ci cu milostivirea altor neguţători ne aflăm cu ajutorul lor de ne hrănim viaţa noastră astăzi”, ei cer „un soroc mai îndelungat”. Mihail Cornescu, care rezolvă jalba, dispune ,,a nu se prelungi întru atît soroacele de plată” şi orice înţelegere cu ei să se facă prin tribunal ¹⁴¹.

Alţi cinci dintre cei obligaţi să plătească (un cavaf, doi bogasieri, un cizmar şi un croitor) se plîng domnitorului, dar se constată „că nu au nici un drept, dă vreme ce au lăsat să treacă sorocul apelarisirei, după cea dintîi adevărată hotărîre a judecăţii tribunalului Prahovei” ¹⁴².

Bănică vtori armaş, se plînge domnitorului arătînd că el a cumpărat locul învinuit „iară nu am răpit ca dănşii fără a da vreo plată de bani” ; îl cumpărase însă de la unul care îl răpise din „locul slobod” al Ploieştilor, după „contractul oroşanilor” din 1820. El cere ca „pînă la sorocul ce mi să va pune de înfăţişare, să fie luminată porunca mării tale către cinstita ocîrmuire ca să fiu adăstat pentru plata banilor ce mi să cere, că-mi scot sufletul ca să-i plătesc deodată şi stare nu am de unde” ¹⁴³.

Pascu băcanu, după plîngerea adresată Marii dvornicii la care „nici o ascultare nu am avut”, se jeluieşte domnitorului cerînd „a rămînea nesupărat”, fiindcă este „om sărman cu 7 copii şi alt negoţ nu învîrtesc” ¹⁴⁴. Aceeaşi plîngere face şi Costache, fiul lui Apostol, care cere „a rămînea nesupărat avăndu-mi vechea stăpînire precum au avut-o şi răposaţii miei părinţi” ¹⁴⁵.

Nicolae Dănescu, unter ofiţer, se plînge domnitorului Alexandru Ghica „pentru nişte locuri ce mi le-au luat maghistratul oraşului Ploeşti” şi cere „a ni se face poruncă către judecătoria judeţului Prahova a ne judeca cu numitul maghistrat”. Din rezoluţie reiese că „jăluitorul nu are drept cuvînt”. El face o nouă jalbă, arătînd că locurile de prăvălii şi prăvăliile ce le-a dărîmat maghistratul oraşului Ploeşti sînt cumpărate din 1816. Cererea este trimisă în cercetarea ocîrmuirii judeţului Prahova. Jăluitorul şi fratele său, Gheorghe Dănescu, fac o nouă jalbă ; după cercetare se arată că jăluitorii nu au nici un drept. Nici de data aceasta însă ei nu renunţă la dreptatea ce aveau, ci bazîndu-se pe vechiul lor act de cumpărare şi pe atîţi ani de liberă şi nestingherită stăpînire a locului şi a prăvăliilor, la 26 aug. 1840, vistiereasa Lucsandra Dănescu, mama celor doi fraţi, înaintează o jalbă către domnitor în care printre altele spune că : „aceasta a mea năpăstuire nu s-au pricinuit din alt nimic, decît că văzîndu-mă femeie văduvă n-au avut sfiala de nimeni de a face după gîndul lor”. Trei ani mai tîrziu, în 1843 sept. 9, adică după 11 ani de la hotărîrea judecătoriei judeţului Prahova, Gheorghe Dănescu, fiind de data aceasta „în pravilnică vîrstă” se plînge Departamentului dreptăţii pentru „cinci stînjeni cotropiţi de maghistratul acelui oraş, mai cerîndu-mi încă şi lei 750”. El cere „a mi să slobozi banii ce am depozitarisit, cît şi a mi se da în stăpînire acel loc cotropit, fiind drept al meu” ¹⁴⁶.

Un alt caz este al Bălaşei, văduva lui Ioniţă băcanul, care atacă în termen hotărîrea judecătoriei judeţului Prahova, pentru un colţ de loc din piaţa oraşului pe care-l stăpînea de treizeci de ani. Pînă la urmă ea cîştigă procesul în faţa Divanului judecătoresc al Principatului Valahiei şi intră în stăpînirea locului ¹⁴⁷.

Alt jeluitor, Stoica Ţiplică, se plînge Marei dvornicii a treburilor din lăuntru împotriva maghistratului oraşului Ploieşti pentru o prăvălie ce o avea primită de zestre, cerînd să se trimită jalba sa la judecătoria locală spre a se cerceta. Cererea însă este pusă la dosar şi între timp jeluitorul a murit. Văduva lui face o nouă jalbă către domnitor, invocînd motive de procedură prevăzute de Regulamentul Organic. Jalba rămîne nerezolvată, dar maghistratul oraşului Ploieşti urmăreşte pe chiriaşul prăvăliei, care la rîndul său se jeluieşte Marei Dvornicii a treburilor din lăuntru ¹⁴⁸.

Ultima pricină stîrnită de chestiunea încălcării pieţii oraşului Ploieşti este a pitarului Dimitrie Gheorghiu Filalitis, care-şi dobîndeşte încheiere definitivă abia în 1848, după moartea jeluitorului. Obiectul acestei pricini este dărîmarea unei „şandramale” pe care jeluitorul o închiria cu sume însemnate, fiind aşezată chiar în centrul pieţei oraşului. Prin hotărîrea judecătoriei judeţului Prahova, din 26 sept. 1832, Filalitis fusese obligat să plătească suma de 1200 lei şi să dărîme şandramaua în care avea instalat şi un cuptor de pîine şi despre care se spunea că se întinsese pe locul pieţii oraşului. El apelează hotărîrea judecătoriei şi cîştigă procesul. Între timp însă maghistratul oraşului poruncise dărîmarea şandramalei, dar judecătoria ordonă reconstruirea ei. A urmat un şir lung de procese şi intervenţii pentru executarea ultimei hotărîri şi abia după 12 ani de tergiversări se ajunge la o înţelegere. Între timp Dimitrie Filalitis murise. Înţelegerea a fost o compensaţie între construcţia şandramalei pe care trebuia s-o facă maghistratul şi o veche datorie de 1083 lei pe care Filalitis avea s-o plătească oraşului pentru caldarîmul din faţa casei sale situată în mahalaua Buna Vestire şi Maica Precista ¹⁴⁹.

Cu aceasta se lichidează ultima pricină cu încălcarea pieţei.

3. INUNDAŢIA ORAŞULUI DIN 1837

La 12 iulie 1837 „pe la 2 ceasuri din zi” apa rîului Dîmbu care trece prin Ploieşti s-a umflat şi ieşind din matca ei a apucat să se reverse prin mahalaua sfîntului Nicolaie cel Nou, sfîntului Ilie, sfîntului Nicolae din abagii, Biserica Domnească şi mahalaua sfîntului Dimitrie¹⁵⁰. Inundaţia a fost foarte violentă şi apa Dîmbului a dus în calea ei garduri, porţi, vase de argăsit pieile, piei ; a înnecat grădinile de legume şi a stricat semănăturile. Casele au fost inundate şi foarte multe femei şi copii şi-au salvat viaţa suindu-se pe acoperişurile caselor de unde au fost ridicaţi de oamenii poliţiei şi ai maghistratului şi duşi la loc sigur. „Şi nu s-au întîmplat nici o primejdie de viaţă”. Inundaţia a ţinut trei zile, apoi apele s-au retras şi locuitorii au putut reveni la casele lor, deşi în noaptea a treia s-a pornit iarăşi „viitura apei”, dar a dat repede înapoi.

Maghistratul oraşului Ploieşti raportează Departamentului Treburilor din Lăuntru cele întîmplate. Între timp orăşenii adresează o reclamaţie ocîrmuirii judeţului cerînd să se ia măsuri spre a se evita o nouă inundaţie în oraş şi atîtea pagube. Ocîrmuirea propune săparea unui şanţ larg care să colecteze apele ieşite din matca Dîmbului şi să le conducă afară din oraş fără să mai inunde mahalalele. Maghistratul oraşului raportează însă Departamentului că „nu poate să oblige pe locuitorii oraşului să facă săpare cu şanţu pe moşii streine, fără dezlegare şi voe dată de către cinstitul Departament” ¹⁵¹. Maghistratul arată ocîrmuirii judeţului ce-ar trebui să facă în această privinţă şi-i spune că aşteaptă cuvenita dezlegare de la Departament ¹⁵². Este interesant că inundaţia provocase mare panică între locuitorii oraşului, mai ales în mahalalele ameninţate, precum se vede din textul reclamaţiei „să binevoiască a chibzui cele de cuviinţă spre izbăvirea mulţimii norodului ce se află la dăznădăjduire dă viaţă”.

La rapoartele maghistratului şi ocîrmuirii judeţului, Departamentului Treburilor din Lăuntru a trimis la Ploieşti pe „calfa enginerească Velhelm Lorozinca” care a cercetat situaţia şi a văzut ce măsuri trebuiesc luate şi a întocmit un deviz de cheltuielile ce urmează a se face. El propusese să se sape un şanţ larg de un stînjen şi lung de 280 stînjeni care să colecteze la nevoie apa răvărsată din Dîmb” ¹⁵³

Se pare însă că amintirea panicii dispăruse din mintea locuitorilor, iar maghistratul n-a mai stăruit să facă acel şanţ şi totul a intrat în acalmia firească administraţiei de la sfîrşitul orînduirii feudale.

4. CHESTIUNI ADMINISTRATIVE ALE ORAŞULUI PLOIEŞTI

ÎN 1838

O imagine clară asupra vieţii administrative a oraşului Ploieşti rezultă dintr-o serie de chestiuni care vin în preocuparea conducătorului în timp de un an. În rîndurile de mai jos vom prezenta chestiunile mai importante care au preocupat administraţia oraşului în cursul anului 1838.

Dorobanţii maghistratului. În serviciul maghistratului Ploieşti se aflau trei dorobanţi, din care unul făcea paza cancelariei, zi şi noapte, iar ceilalţi doi făceau serviciul de curieri în oraş în tot timpul zilei. Poliţia oraşului cere ocîrmuirii judeţului ca cei trei dorobanţi care sînt in serviciul maghistratului să facă strajă şi noaptea, la poliţie, fiindcă „numai cu oamenii ce-i are nu poate avea deajuns cînd se va întîmpla un foc”. Preşedintele maghistratului raportează Departamentului că dorobanţii refuză să facă serviciu şi noaptea, chiar dacă li s-ar spori salariul, „că cu chipul acesta nu pot sluji” şi părăsesc serviciul, iar alţii care să primească această muncă de zi şi noapte nu se găsesc. „Un om — scrie raportul — ce de dimineaţa pînă la un ceas două din noapte să stea în picioare, să alerge şi apoi toată noaptea, pînă la ziuă, să fie deştept a umbla în straje, să nu doarmă, este lucru împotriva firii omeneşti”. În cele din urmă se solicită numirea unui cinovnic peste dorobanţi ¹⁵⁴.

Birocratism şi polemică. Se pare că între ocîrmuitorul judeţului, Alecu Cocorăscu, şi preşedintele maghistratului, Gh. Boldescu, existau ciocniri de interese şi ambiţii, fiindcă ocîrmuirea scrie maghistratului că „fiind însoţit de amorţire la cunoştinţa datoriilor sale n-au putut preţui pînă unde i să mărgineşte căderile sale şi s-au întins în asemeneaşi lucrare”. Este vorba deci de atribuţii, de competenţă administrativă şi ocîrmuitorul scrie autoritar : „aşa dar şi printr-aceasta din urmă dată ocîrmuirea îi face băgare de seamă că dacă în viitorime va mai cuteza a să corispondarisi prin otnoşăniie... nu să vor primi în canţalariie”. Polemica continuă, fiindcă după cîteva luni ocîrmuirea judeţului raportează Departamentului că maghistratul obligă pe cei „ce vin la zilele de tîrg în oraş cu feluri de marfă să-şi aridice murdalicu ce l-ar face în curgerea vremii”, ceea ce ar putea să „împiedice a lor venire”. Şi ocîrmuitorul cere „dezlegare în ce chip să urmeze” ¹⁵⁵.

Polemica se duce şi în chestiunea bugetului.

Maghistratul face împrumuturi. O ştire interesantă aduce o adresă a maghistratului către Departament (1838 febr. 15) din care rezultă că maghistratul dădea bani cu dobîndă : „cum şi dobănzi de bani lăsaţi peste împlinirea sorocului pe la cei care au luoat bani de la maghistrat cu împrumutare şi nici dobănda n-au cerut-o, nici prefacere de zapise, lăsînd trecerea vremii spre paguba casei”. S-a făcut listă de cei „care sînt datori şi se află aci în partea locului” şi s-a trimis ocîrmuirii să urmărească încasarea banilor ¹⁵⁶.

Veniturile şcoalei naţionale. Cheltuielile şcoalei naţionale erau susţinute din chiriile a cinci prăvălii care se aflau în piaţa cea mare a oraşului. Aceste prăvălii se închiriau prin mezat „şi făcînd publicaţii prin baraban (sic) şi în auzul tuturor”. Pe anul în curs chiriile s-au ridicat la suma de 2841 lei ¹⁵⁷.

Vînzarea acsizelor. Acsizele (taxele percepute de conducerea oraşului la intrarea şi ieşirea mărfurilor prin bariere) se vindeau la licitaţie „publicîndu-să la toţi de obşte ai judeţului, cum şi în oraş prin baraban”. Pentru anul 1839 acsizele fuseseră vîndute neguţătorului Athanasie Costandin cu 30 050 lei ¹⁵⁸.

O pretenţie în legătură cu încasarea acsizelor pe 1837 o ridică fostul acsizar Ion Mateescu. Acesta face o jalbă către domnitorul Alexandru Ghica, cerîndu-i să poruncească a i se da „un bîtlag cu spirt ca de 70 vedre de la Niculăiţă Piciurescu, pe care l-am dovedit că l-au băgat în oraş în chip tainic spre în parte-i folos şi a mea dărăpănare”, adică prin contrabandă. Rezoluţia Departamentului este că jalba „fiind fără temei şi neprimită, aceasta va sta la delă spre ştiinţă”. Acsizarul mai făcuse înainte trei jalbe şi, nemulţumit cu această rezoluţie, mai face încă două ¹⁵⁹.

Abuz sau neatenţie gospodărească ? Între preşedinţii magistratului oraşului Ploieşti, clucerul Gheorghe Boldescu are un loc de cinste nu numai pentru că în 1831 a întemeiat prin donaţie spitalul care-i poartă numele, dar şi pentru că este socotit ca un priceput şi corect gospodar la conducerea oraşului. Cu toate acestea, în 1838, cînd era preşedinte al maghistratului, a săvîrşit o faptă care a stîrnit proteste la vremea sa.

Este vorba de vînzarea unui loc în colţ „pe drumul cel mare ce să chiamă Drumul mocanilor”, considerat proprietatea oraşului. Cumpărarea o face popa Apostoliceanu, care avea un han alături de acest loc, pe un preţ de 12 galbeni împărăteşti, deşi la prima tocmeală era vorba de 16 galbeni. Ioniţă Tipa, deputatul mahalalei sfîntul Ioan, în care se găsea locul, împins de către locuitorii mahalalei a alergat imediat la poliţie şi a cerut în scris să se oprească meşterii şi lucrătorii de a continua construcţia binalei pe care o începuse popa Apostoliceanu. Văzînd că poliţia nu poate interveni, el se prezintă cîrmuirii judeţului cerînd să anuleze vînzarea, să scoată la mezat locul fiindcă se oferă pe el 40 de galbeni împărăteşti şi să se oprească construcţia începută.

Ocîrmuitorul, A. Cocorăscu, care nu era în termeni buni cu Gh. Boldescu, raportează imediat Departamentului că „mahalagii neîncetat strigă pentru iconomicoasa vînzare a acestui loc” şi că el a poruncit „poliţii ca să nu îngăduiască pă cumpărător a clădi cel mai mic lucru pă acel loc”, şi cere a se „porunci cele de cuviinţă în folosul casii maghistratului, nefiind formalisită vînzarea” ¹⁶⁰.

Se pare totuşi că vînzarea a rămas bună.

Verificarea gestiunii maghistratului. Pantazi Popovici, însărcinat cu verificarea gestiunilor oraşelor şi tîrgurilor din judeţele Dîmboviţa, Saac şi Prahova, se prezintă autoritar la preşedintele maghistratului oraşului Ploieşti şi pretinde să i se pună la dispoziţie actele spre verificare. Se pare că verificatorul se sfătuise mai întîi cu A. Cocorăscu, ocîrmuitorul judeţului Prahova, ce îi dăduse unele indicaţii de care Gh. Boldescu nu este mulţumit. De aceea, acesta îl califică pe Pantazi Popovici „un copil nevîrstnic”. Verificatorul raportează imediat Departamentului, dar continuă să facă verificarea. La rîndul său, preşedintele maghistratului raportează situaţia Departamentului, explicînd unele chestiuni financiare. În cele din urmă, după terminarea verificării, preşedintele nu plăteşte verificatorului decît 150 lei, din cei 313 lei cît pretindea că ar fi drepturile sale de progrom (cheltuieli de deplasare), ceea ce îndeamnă pe acesta să facă un nou raport Departamentului, cerînd diferenţa ¹⁶¹.

Lărgirea oborului. Locul destinat oborului devenise neîncăpător pentru tîrgul săptămînal de marţi şi miercuri care atrăgea mare mulţime de ţărani producători din regiune ; ne mai corespunzînd nevoilor se urmărea lărgirea lui prin cumpărarea unui teren din vecinătate. Un loc potrivit pentru acest scop îl avusese vistierul Pîrvu, dar încă din 1835 îl vînduse lui Hagi Petre Buzilă. Acesta voia cu tot dinadinsul să stăpînească acest loc aşezat în „lumina” oborului, pe care putea să construiască prăvălii şi să-şi lărgească negoţul ; de aceea a recurs la mai multe vînzări cu drept de protimisis. Prima a fost a Ecaterinei, fiica vistierului Pîrvu cu protimisis de rudenie, la 10 noiembrie 1835 ; a doua este a lui Ioan Iliadi, la 22 ianuarie 1836, şi apoi a lui Hagi Petre Buzilă tot prin protimisis de vecinătate. Toate aceste vînzări sînt numai „pro forma”, ca locul să ajungă tot în mîna celui ce-1 cumpărase direct de la vistierul Pîrvu ¹⁶².

Cumpărătorul a depozitat imediat materiale şi a început noi construcţii pe acest loc. Faptul a făcut ca orăşenii să se agite şi să depună o plîngere la maghistratul oraşului, cerînd să se facă intervenţie pentru cumpărarea locului, invocînd dreptul de protimisis ca vecin¹⁶³. ÎIn acelaşi timp judecătoria judeţului Prahova trimite maghistratului o copie după zapisul de vînzare a locului dintre Iane Diamanditi şi Hagi Petre băcanu, cerînd să facă uz de dreptul de protimisis ca vecin şi dacă doreşte acest lucru să trimită la judecătorie suma de 13. 800 lei pentru răscumpărarea locului ¹⁶⁴. Termenul pentru exercitarea acestui drept era de patruzeci de zile. Maghistratul oraşului, deşi avea bani în casă, nu putea dispune de aceşti bani decît cu aprobarea prealabilă a Departamentului treburilor din lăuntru căruia i se adresează la 25 mai 1838 ¹⁶⁵ , cerînd să-i dea această dezlegare. Departamentul nu aprobă cumpărarea. În urma acestei hotărîri cîţiva dintre orăşenii fruntaşi se adresează la 28 iulie 1838 maghistratului, oferindu-se să depună ei bani pentru răscumpărare ¹⁶⁶. La 7 august, alţi 62 de orăşeni se adresează Judecătoriei în acelaşi sens ¹⁶⁷. Era însă prea tîrziu fiindcă trecuse termenul în care se putea exercita dreptul de protimisis şi vînzarea rămase definitivă pentru Hagi Petre.

Maghistratul oraşului Ploieşti, sub presiunea orăşenilor, intervine din nou la Departament, cerînd ca acesta, la rîndul său, să intervină la Logofeţia Dreptăţii ca să se obţină dreptul la protimisis : „nu lipsim, cu grabă, prin acest plecat raport să arătăm pe larg toată curgerea pricinii cinstitului Departament, rugîndu-ne foarte să binevoiască a da în cunoştinţa marii Logofeţii împiedicarea ce ni se face la dreptatea ce avem, ca să să poruncească cinstitei judecătorii a ne căuta protimisisul ce-1 avem” ¹⁶⁸. La 16 august 1838 maghistratul cere Departamentului să dea slobozenie ca să da de la caseria oraşului suma de 13.800 lei pentru răscumpărare ¹⁶⁹.

În august 1838 vizitează oraşul Ploieşti domnitorul Alexandru Ghica căruia i se prezintă, în chestiunea locului, atît orăşenii, cît şi Hagi Petre Buzilă. Acesta din urmă oferă oraşului locul ce avea cu condiţia să i se plătească preţul de cumpărare şi celelalte cheltuieli făcute între timp, care se ridicau la suma de 19.568 lei şi 23 parale. Domnitorul aprobă cumpărarea, dar neînţelegerea era asupra diferenţei de preţ ¹⁷⁰. În cele din urmă se alcătuieşte o comisie de zece orăşeni fruntaşi care preţuieşte valoarea materialelor depuse de Hagi Petre pe locul cumpărat şi a lucrărilor începute, şi lucrurile se împacă ¹⁷¹. Totuşi înainte de a face plata sumei convenite, preşedintele maghistratului, Gheorghe Boldescu, întreabă din nou Departamentul dacă poate plăti întrucît se află în preajma alegerii noilor conducători ai oraşului, cînd se va face verificarea casei maghistratului¹⁷².

Alegerea conducerii oraşului. Conducerea oraşului, conform Regulamentului Organic, o avea preşedintele maghistratului şi doi cileni, aleşi de deputaţii mahalalelor, care erau la rîndul lor aleşi de locuitorii mahalalelor. în afară de aceşti doi cileni se mai alegeau doi supleanţi, care la nevoie înlocuiau pe cileni, aşa cum s-a petrecut în ianuarie 1838, cînd a murit unul din ei, şi anume vtori armaşul Bănică, şi în locul lui a intrat supleantul Dache Vasiliu ¹⁷³.

Alegerea „mădularilor maghistratului” se făcea în fiecare an, în octombrie. Deputaţii mahalalelor se sfătuiau între ei pe cine să aleagă, iar alegerea avea loc sub controlul ocîrmuitorului judeţului. Ştim din cele arătate mai sus că existau neînţelegeri între clucerul Gh. Boldescu, preşedintele maghistratului, şi A. Cocărăscu, ocîrmuitorul judeţului. Ocîrmuitorul ar fi vrut să împiedice alegerea fostului preşedinte şi în acest scop căuta motive formale şi încerca să atragă de partea sa cît mai mulţi din cei 25 de deputaţi ai mahalalelor, care făceau alegerea.

În septembrie s-au adunat la sfat 21 de deputaţi şi au hotărît alegerea clucerului Gh. Boldescu şi a celorlalţi membri ai maghistratului ; ei au redactat şi semnat hîrtia respectivă a alegerii şi au predat-o preşedintelui. După aceasta, A. Cocorăscu a izbutit să aibă de partea sa cîţiva deputaţi cu care voia să facă o nouă alegere. Deputaţii credincioşi lui Boldescu fac o jalbă Departamentului, cerînd să facă o nouă alegere de deputaţi¹⁷⁴. Tot din îndemnul ocîrmuitorului se întocmeşte o jalbă din partea orăşenilor către Departament în care se spune că clucerul Boldescu nu întruneşte condiţiile legiuite de a fi ales preşedinte al maghistratului, întrucît după donaţia făcută spitalului nu mai are în oraş acareturi nemişcătoare în valoare de 8.000 lei¹⁷⁵. Prinzînd de veste despre această uneltire, Gh. Boldescu, preşedintele maghistratului, face personal o jalbă la Departament în care se plînge de intrigile ce se uneltesc împotriva lui, arătînd că are avere destulă în oraş şi întruneşte condiţiile de a fi ales între mădularele maghistratului ¹⁷⁶.

Departamentul, sub semnătura lui Ioan Manu, trimite o poruncă ocîrmuirii, însoţită de cele trei jalbe, în care scrie : „numitu boer fiind pămîntean din acel oraş, iar mai vîrtos făcînd şi un asemenea înseninător bine spre folos obştesc se cuvine nu numai a nu fi dăpărtat den căderile ce are dă prezedent al maghistratului, ci încă urmează a-1 îmbrăţişa ca pe un bun orăşan şi vrednic dă laudă”. Iar mai departe cere să se comunice celor care au făcut reclamaţia şi nu sînt deputaţi „că ei n-au nici un drept a să amesteca într-această lucrare cu băgările dă seamă ce fac, dă vreme ce glasul obştii oraşului să înfăţişează prin deputaţii mahalalelor ce sănt împuterniciţi întru aceasta şi prin urmare să înceteze din asemenea cereri fără temei” ¹⁷⁷ Deşi porunca Departamentului viza şi pe ocîrmuitorul judeţului, acesta s-a grăbit să raporteze „că arătările urmate din parte-le sănt cu totul neînfiinţate pă vreun cuvănt de adevăr” şi că el va face alegerea „cu toate legiuitele forme” ¹⁷⁸.

Alegerea a avut loc la 26 noiembrie 1838 în prezenţa a 22 de deputaţi, care au ales ca preşedinte pe clucerul Gh. Boldescu. S-a întocmit jurnalul respectiv şi s-a comunicat rezultatul la Departament, care a fost întărit de către Ioan Manu ¹⁷⁹.

5. CHESTIUNEA PAHARNICULUI IORDACHE POLITIMOS

O chestiune care a durat aproape opt ani pînă şi-a găsit dezlegarea este pricina de judecată dintre serdarul, mai tîrziu paharnicul lordache Politimos, şi maghistratul oraşului Ploieşti.

În luna mai, numitul serdar dărîmă o veche clădire a sa pe care o avea în gura oborului, într-un vad comercial de mîna întîia şi începe să-şi ridice alta de proporţii mai mari. Se pare însă că el nu se bucura de prietenia preşedintelui Iordache Suslănescu, fiindcă acesta de îndată ce află de începerea noii construcţii porunceşte deputaţilor de mahalale : „să vă adunaţi cu toţi la faţa locului şi să faceţi chibzuire de a nu pricinui vreo strîmtorare cu clădirea, după duhul regulamentului, să şi puneţi semne încunoştiinţătoare pă unde are să urmeze cu clădirea binalei” 180. Cei douăzeci şi trei de deputaţi se duc la locul construcţiei şi încep verificarea pe teren. Iordache Politimos reclamă că au venit peste o sută de inşi cu topoare, frînghii şi pari „strigînd asupră-i cu chip de zurbală” şi s-au năpustit în jurul lucrării. Din raportul deputaţilor se vede că au „făcut chibzuire de a nu să pricinui vreo strîmtorare drumului şi întocmai urmînd cinstitului pitac, au mers la faţa locului unde era vechea dumnealui bina cu cuprindere de loc mai putină şi vrînd a să mai lungi şi a să mai lărgi, care acestea fiind împotriva noului regulament, am găsit cu cale noi deputaţi[i]..., după duhul regulamentului, cu a să retrage înapoi cu patru palme din toată vechea bina a dumisale” ¹⁸¹.

După numeroase plîngeri şi intervenţii la ocîrmuirea judeţului şi la Departamentul treburilor din lăuntru serdarul începe să cedeze la presiunea ce o făcea asupră-i preşedintele maghistratului şi convine să renunţe la suma de 1.500 lei de însemna chiria pe un an pe care primăria oraşului o plătea pentru hanul său unde fusese instalată şcoala naţională şi să-i dea personal şi trei mii de araci de vie. A fost o învoială de moment fiindcă în cele din urmă serdarul şi preşedintele maghistratului ajung în faţa judecătoriei judeţului Prahova. Pricina se hotărăşte prin cartea de judecată din 1833 aug. 2 care porunceşte ca preşedintele maghistratului să achite chiria de 1.500 lei şi cei trei mii de araci de vie serdarului, iar acesta „să urmeze stăpînirea binalei fără de a mai fi supărat de maghistrat sau alţii” ¹⁸².

Medelnicerul Iordache Suslănescu nu se lasă însă, şi aduce procesul înaintea „Divanului Judecătoresc al prinţipatului Valahiei, secsia civilă”, care rejudecă pricina şi hotărăşte că dreptatea este de partea paharnicului, obligînd maghistratul să suporte consecinţele ¹⁸³. Faptul era destul de grav şi atunci preşedintele se adresează Departamentului cerîndu-i să examineze situaţia, spre a vedea dacă nu ,,va sta putinţă a să primi apelaţie, să se mai înainteze această judecată la mai înaltă stanţie” ¹⁸⁴. Departamentul a intervenit la Logofeţia Dreptăţii, care îi răspunde că „este în neputinţă a îndeplini cererea... cu păşire peste legiuirile întocmite” ¹⁸⁵.

Paharnicul Politimos obţinuse şi achitarea sumei de 1.500 lei pe care maghistratul i-o reţinuse din plata chiriei pentru hanul închiriat şcoalei naţionale. Preşedintele maghistratului însă refuză să-i achite suma. Păgubaşul se adresează atunci domnitorului Alexandru Ghica, povestindu-i toată pricina şi cerîndu-i să hotărască pentru banii ce-i are de primit şi pentru cele patru palme cu care trebuie să-şi retragă construcţia de la alinierea străzii şi să redea suprafaţa din locul slobod pe care îl încălcase ¹⁸⁶. Răspunsul la această jalbă a fost trimis de secretariatul statului prin Departamentul din lăuntru, hotărîndu-se ca Politimos să-şi retragă construcţia din spaţiul depăşit, iar maghistratul să achite suma de 1.500 lei cuvenită pentru chiria hanului ¹⁸⁷. Această hotărîre o comunică Departamentului şi Logofeţiei Dreptăţii ¹⁸⁸.

6. Spiţăria şi spitalul din Ploieşti. „Marele dohtor al Comitetului Carantinelor” inspectează oraşul Ploieşti şi face anumite constatări la spitalul oraşului şi la farmacia lui Escăl ; el este însoţit de „otcîrmuitorul judeţului şi dohtorul ocrugului”. În raportul său spune : „am cercetat acea spiţărie pă care am găsit-o că are prea multe dohtorii, dar cele mai multe vechi şi în proastă stare şi cu toate că l-am străşnicit a-şi avea pă viitor spiţăria în bună stare, dar fiindcă abaterile lui sînt prea mari... ar fi de cuviinţă să plătească pomenitul spiţer lei cinci sute pă seama spitalelor locale”. Apreciază însă că vînzarea ce face în prăvălie este „mai mică decît a spiţeriilor din Bucureşti” şi propune să i se aplice „ştraful pe jumătate”.

Despre spital spune că „am găsit ca la douăzeci de bolnavi toţi pătimind de boale hronice şi supt îngrijirea unei femei fără nici o ştiinţă”. Şi marele doctor încheie : „dintr-aceasta poate judeca exselenţiia voastră de starea acelui spital !” Propune pentru oraşul Ploieşti angajarea încă a unui „dohtor" fiindcă „acei ai ocrugului lipsind de la îndeplinirea îndatoririlor slujbii lor, oameni şi cu stare mor fără a putea dobîndi vreun ajutor dohtoricesc” ¹⁸⁹.

Comitetul Carantinelor comunică „Departamentului din lăuntru copie după raportul „marelui dohtor” arătînd că este de acord „pentru ştraful spiţerului din Ploieşti", cît priveşte „pentru acele femei care întrebuinţează meşteşugul dohtoricesc la boale hronice şi altele, să binevoiască a da straşnice porunci către locurile cuvenite ca să fie de obşte cu totul poprite de acum înainte, spre a nu pricinui vătămare bolnavilor”. Departamentul porunceşte ocîrmuirii judeţului Prahova să încaseze 250 lei de la spiţerul Escăl şi să-i dea la spital” ¹⁹⁰

Ocîrmuirea judeţului raportează că „s-au scris poliţii locale ca să desfiinţeze acele două muieri ce întrebuinţează meşteşugul dohtoricesc la spitalul dintr-acest oraş" şi că „s-au înţeles cu d. dohtorul ocrugului ca să găsească un om cu ştiinţă de a cunoaşte această meserie”, dar că nu s-a găsit un asemenea om. Se îndatorează însă acest dohtor „să cate şi să viziteze bolnavii pînă într-o lună de zile, cînd poate să se puie la o mai bună orînduială regulile spitalului” ¹⁹¹.

Farmacistul pedepsit intervine în două rînduri cu jalbe la Comitetul Carantinelor să-i ierte pedeapsa, obligîndu-se „că va păzi regulile spiţăreşti întocmai după instrucţiile obştite şi va ţine spiţăria în cea mai bună stare cu trebuincioasele dohtorii bune şi proaspete”. Comitetul, „văzînd că această greşeală îi este pentru cea întîia oară în vreme de 23 de ani de cînd se află spiţer în acel oraş”, îl iartă şi comunică Departamentului „să binevoiască a porunci ocîrmuirii judeţului a nu-i mai supăra” ¹⁹².

7. Construirea barierelor oraşului. In aprilie 1838, Dumitrache Necolau, contracciul acsizelor oraşului Ploieşti, se plînge maghistratului că două bariere s-au stricat din pricina ploilor şi cere să se repare. Preşedintele raportează situaţia Departamentului şi cere aprobarea pentru aceste reparaţii. Departamentul aprobă cererea¹⁹³. După trei ani, în 1841, se pune din nou problema barierelor, dar de data aceasta pentru refacerea lor completă. În acest scop maghistratul oraşului raportează Departamentului că cele unsprezece bariere sînt în proastă stare şi trebuiesc refăcute „adică să fie la fieşicare barieră şi casă pentru a sădea nelipsit, ziua şi noaptea, om de pază cu deşteaptă priveghere asupra călătorilor trecători” ¹⁹⁴. Se pare că chestiunea n-a prezentat grabă, fiindcă abia în octombrie se reia propunerea maghistratului de a se face o barieră de probă şi abia apoi să se vadă ce urmează a se face ¹⁹⁵. De data aceasta Departamentul răspunde cerînd să i se comunice cîte bariere, mari şi mici, trebuiesc făcute spre a se striga la mezat în Bucureşti construirea lor ; întîrziind răspunsul, se trimite o nouă poruncă ¹⁹⁶. Graba Departamentului se explică numai prin aceea că cei de la Bucureşti au văzut o sursă de venit în construirea prin mezat a barierelor.

Preşedintele tot nu se grăbeşte şi abia după două luni răspunde că în oraş sînt necesare 11 bariere, dar pentru că meşterii pretind sume mari şi maghistratul n-are credit suficient, este de părere să se facă numai o barieră de probă şi apoi să se hotărască ce este de făcut ¹⁹⁷. Departamentul porunceşte însă să se facă bariere mai puţine, „că numărul barierelor ce urmează a să face într-acel oraş este mai mare decît de aici din Capitală”, aşa că „să puie la cale a să şi închide de nu mai mult măcar trei-patru dintr-însele”. Maghistratul hotărăşte să rămînă numai opt, dar propune a să începe lucrarea în primăvară ¹⁹⁸

În februarie 1841, Departamentul comunică maghistratului oraşului Ploieşti că a găsit doi meşteri zidari, Antonie Barzon şi Marin sin Panait, cu care a convenit la preţul de 4500 lei pentru o barieră şi pe care-i trimite să contracteze : „iar după încheerea contractului şi răspunderea celui dintîi cîşti de bani, va raportui Departamentului ca iarăşi prin meimar-başa să se ia şi cuviincioasa chezăşie pentru întocmai îndeplinire a contractului” ¹⁹⁹. Lucrările se execută după plan şi trebuiau să fie gata în şase luni (1842 februarie 14). La facerea contractului li s-a avansat 4.500 lei, urmînd ca plata să se facă treptat cu executarea lucrărilor.

În luna iunie, vine în Ploieşti, din partea Departamentului, pitarul Matache, meimar-başa, care, împreună cu patru meşteri dulgheri şi zidari examinează lucrările la cele patru bariere la care se lucra şi după raportul ce-au făcut „s-au găsit facerea lor împotriva (sic) legăturii contractului... care greşeli curge numai dintr-a lor vicleană cugetare”. Iar mai departe — raportează meimar-başa — „de vreme ce pe aceste 4 bariere şi-au luat pă deplin toată suma banilor, urmează a fi îndatoraţi de către cinstitul Departament a le aduce în stare cu săvîrşirea întocmai şi fără cusur, după a contractului glăsuire”. în concluzie, raportul spune că „maghistratul nu poate fi mulţumit şi nici că poate a le mai da în lucrare şi pă celelalte 4 de vreme ce contracii nu au urmat legăturii ce au avut” ²⁰⁰.

Raportul pitarului Matache către Departament atrage aspre observaţii maghistratului care n-a supraveghiat lucrarea treptat cu săvîrşirea ei : „pentru însemnatele dă acel maghistrat neplăcute lucrări, însuşi el să socoteşte vinovat şi răspunzător, pentru căci dă ar fi îngrijit cu denadinsul şi precum datoria sa cere, la asemenea întîmplare, n-ar fi îngăduit pă contraccii nici să înceapă lucrarea împotriva acelora condiţii, nici să întrebuinţeze materie nepotrivită. De aceea pentru acele patru bariere ale cărora încăperi au luat săvîrşire nu rămîne acum decît să îndatoreze el pe contraccii a preface cît este prin putinţă şi a îndeplini lipsurile trebuincioase spre a lor desăvîrşire pre cît anume însemnează prin hîrtiia dumnealui pitar Matache Eliad, meimar-başa”. Totuşi, Departamentul porunceşte să nu desfiinţeze contractul cu aceşti meşteri, ci să supravegheze mai cu grijă construcţia, „căci la orice întîmplare însuşi maghistratul se va privi în răspundere” ²⁰¹. Maghistratul se apără că a făcut toate observările la timp către meşteri, dar că n-a putut ajunge la nici un folos, iar ei cer încă bani ²⁰². În noiembrie 6 contraccii dispăruseră din Ploieşti şi lucrările rămăseseră baltă ; poliţia somează pe Matache Eliad să-i caute şi să-i trimită la Ploieşti, fiindcă contractul se făcuse sub chezăşia sa ²⁰³.

După un an, în 1843 noiembrie 26, se pare că se lichidase chestiunea celor patru bariere şi maghistratul pune problema construirii celorlalte patru, sau măcar a două din ele care sînt foarte necesare; se comunica Departamentului că s-a găsit un meşter care se obligă să termine aceste două bariere cu 5.000 lei. Cere aprobarea lucrării ²⁰⁴. Se pare însă că nu se dă această aprobare. în iunie 1844 maghistratul arată Departamentului că contracciul Anton Barzon se află în Bucureşti şi cere să fie trimis la Ploieşti să termine lucrarea celor patru bariere. Se dă poruncă poliţiei în acest sens şi pînă la urmă se pare că s-au terminat toate cele opt bariere ²⁰⁵.

Bariera Tîrgoviştei era foarte importantă pentru veniturile oraşului Ploieşti. Maghistratul explică chestiunea Departamentului, care aprobă a se face această barieră prin mezat. Se ţine licitaţie şi se împuterniceşte Dumitru Gurban care construieşte bariera conform planului pentru suma de 2.520 lei ²⁰⁶. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1848 sept. 29, maghistratul oraşului raportează Departamentului că barierele au nevoie de reparaţii „din pricina vremurilor, precum furtuni şi altele, stricîndu-se pe la unele uşile, ferestrele, cumpenile, parmanlîcurile, geamurile, broaştele, sobele şi alte mai multe obiecte de asemenea fire”. Se comunică găsirea unui meşter, Sterie Mihalea, care se obligă să le repare pe toate pentru 3.500 lei şi se cere dezlegare „pentru slobozirea acestor bani şi punerea în lucrare a dregerilor pînă este timpul bun” ²⁰⁷.

8. Focul din martie 1843 ^{207 bis}. Cîţi dintre ploieştenii de azi mai ştiu că, acum o sută şi ceva de ani în urmă, o bună parte a oraşului a fost mistuită de un foc uriaş ! Poate că mai există numai cîţiva bătrîni care, în copilăria lor, să fi auzit de la părinţii sau bunicii lor de această mare nenorocire care s-a abătut asupra oraşului, cînd locuitorii au trecut prin momente de groază, iar truda muncii lor de o viaţă întreagă s-a distrus în cîteva ore, în faţa ochilor lor, fără să poată salva nimic, sau prea puţin din ceea ce au avut.

Centrul oraşului Ploieşti, care la acea dată mai păstra încă înfăţişarea caracteristică de la sfîrsitul veacului al XVIII-lea, a fost mistuit atunci de flăcările nemiloase. Majoritatea construcţiilor vechi de azi, puţine la număr .în urma bombardamentului din anul 1944, au fost construite pe terenurile pe care zăceau încă mormane de cenuşă şi resturi de gospodării distruse de focul din 1843.

Nu cunoaştem cauza acestui nefericit incendiu din primăvara anului 1843. Bănuim însă că el s-a datorat unei neglijenţe. Şi cum în acea vreme cele mai multe case erau acoperite cu şindrilă şi construite din lemn, se înţelege că ele ofereau cel mai prielnic material focului. în plus, e posibil ca vreun vînt puternic să fi contribuit la întinderea focului, aşa cum s-a întîmplat, cu cîţiva ani mai tîrziu, în 1847, în Bucureşti, cînd o bună parte a oraşului a fost distrusă.

Această întîmplare nenorocită a ploieştenilor este amintită în periodicele ²⁰⁸ din prima jumătate a veacului trecut. Nu se spune însă nimic despre cauzele ei, pagubele pricinuite şi nici nu se arată numele morţilor sau al sinistraţilor. Se arată numai ajutoarele ce s-au trimis din diferite părţi ale ţării.

Cu această ocazie domnitorul Gheorghe Bibescu dă următorul ofis :

Noi, Gheorghe Dimitrie Bibescu V.V. (voievod), cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ţara Românească ²⁰⁹

Cinstitei Obicinuite Obşteşti Adunări

„Întristarea ce ne-au coprins pentru nenorocita întîmplare de arderea unei însemnătoare părţi a oraşului Ploieşti, unul din cele mai comersante ale Prinţipatului, credem că nu mai puţin va fi pătruns şi în inimile mădularelor acei cinstite adunări.

Năpraznicul foc a lăsat fără acoperămînt şi în grea scăpătăciune, un mare număr de familii. Noi, spre mîngîierea acelor nenorociţi, am chibzuit să se deschiză o [listă de] subscripţie pe la toate oraşele Prinţipatului, chemîndu-se întru ajutor milostivirea inimilor simţitoare. Despre aceasta, încunoştinţînd noi pe cinstita Adunare, nu ne îndoim că şi duhovniceasca îndurerare a părinţilor arhipăstori şi nobila compătimire a înfăţişătorilor obştei, va fi o strălucită pildă de milostivire, spre alinarea durerii celor dărăpănaţi de prada focului.

Cunoaştem de a noastră neapărată datorie să alergăm la locul aceştii nenorocite întîmplări, ca să pipăim de aproape ranele ; şi acolo vom numi dintre locuitorii oraşului o comisie centrală ca ea să chibzuiască partea ce se va cuveni a se face celor mai înstrîmtoraţi din prinosul ce vor aduce îndurătorii”.

GHEORGHE DIMITRIE BIBESCU V.V.

secretarul statului, C. Suţu

anul 1843, martie 29, nr. 269

Trei zile mai tîrziu, Obşteasca Adunare publică următoarea înştiinţare : „Astăzi, vineri, aprilie, anul 1843, s-a citit în Obşteasca Adunare ofisul măriei sale cu nr. 269, atingător de arderea unei însemnătoare părţi a oraşului Ploieşti, care s-a depus pe masa prezidiului Adunării” ²¹⁰.

Nr. 165. — Obşteasca Adunare a hotărît cum să facă subscripţia pe la toate oraşele spre ajutorul şi mîngîierea celor ce s-au nenorocit la focul din Ploieşti ²¹¹.

Se înţelege că, după aceasta, prin Ministerul de Interne, s-au trimis circulari tuturor ispravnicilor de judeţe spre a îndemna populaţia, de orice neam şi stare socială, a veni, cu cît poate, în ajutorul sinistraţilor din Ploieşti.

Subscripţia nu s-a început la 30 august şi nici nu s-a terminat la 4 octombrie 1843, după cum spune M. Sevastos în lucrarea sa. Subscripţia a început chiar în cursul lunii aprilie 1843, dar listele cu sumele respective n-au sosit în Capitală decît la sfîrşitul lui august, cînd au început să fie publicate. Ultima listă publicată nu e la începutul lui octombrie, ci în ultimile zile ²¹² ale anului 1843, şi poate să fi fost şi alte liste mai mici, care nu s-au publicat, trimiţîndu-se numai sumele, la comisia centrală, pentru ajutorarea sinistraţilor din Ploieşti.

Cu ocazia publicării primei liste de subscripţie, marele vornic, adică ministrul de interne, mulţumeşte tuturor acelora care au înţeles să contribuie la ajutorarea sinistraţilor.

După calculul făcut, întreaga sumă care s-a strîns se ridică la 35.533 lei şi 86 parale. Această sumă, cu toată valoarea ei de atunci, însemna foarte puţin, de la o ţară întreagă, în comparaţie cu uriaşele pagube suferite de ploieşteni. Din alăturatul tablou se vede că unele judeţe au contribuit cu sume ridicole, cum e judeţul Saac (212,55 lei) şi în special judeţul Ialomiţa cu 96,62 lei. Dar ceea ce e şi mai curios e că micul tîrg Cerneţi din Oltenia se situează înaintea unor oraşe comerciale importante, cum ar fi Piteştii, iar oraşe cum sînt Craiova, Buzău şi Tîrgovişte nici nu sînt pomenite.

Iată rezultatul totalizat pe judeţe :

lei parale

9.360 — Bucureşti

4.025,84 judeţul Ilfov

342,30 judeţul Buzău

212,55 judeţul Saac

597 — judeţul Dîmboviţa

96,62 judeţul Ialomiţa

304,48 judeţul Slam Rîmnic

349,87 judeţul Muscel

2.064,15 judeţul Vlaşca

547,67 judeţul Teleorman

2.264,45 judeţul Brăila

1.404,80 judeţul Mehedinţi, cuprinde cea mai lungă listă de subscriitori

1.605,41 judeţul Romanaţi

417,80 judeţul Dolj

542,90 judeţul Vîlcea

457,92 judeţul Olt

1.340,10 judeţul Gorj

344,40 oraşul Cemeţi

231,20 oraşul Piteşti

1.600—Arhimandritul Hrisanie, egumenul m-rii Hurez din jud. Vîlcea, trecut în buletin la lista subscriitorilor din Piteşti

35.533 lei şi 86 parale

În liste găsim amintiţi tot felul de subscriitori : profesori, medici, ofiţeri, funcţionari, negustori, corporaţii, băcani, meseriaşi (cizmari, şelari, cojocari, bărbieri, găitănari, boiangii, abagii, tabaci, simigii etc.) şi ţărani.

În listele de subscripţie ³¹³ publicate atunci se poate vedea precis : numele persoanei, localitatea de unde era, precum şi suma cu care a contribuit la alinarea groaznicei suferinţe. Din ele se vede cum unii au subscris cîteva sute de lei, iar alţii modesta sumă de zece parale. Aceştia din urmă erau simpli ţărani sau mahalagii nevoiaşi care, din puţinul lor, au dat cît au putut, dar cu mai multă inimă şi dragoste decît boierii şi marii neguţători dintre care foarte mulţi nici nu figurează în liste, cu toate că aveau posibilităţi materiale foarte mari.

III. SCURT ISTORIC AL TÎRGŞORULUI

În privilegiul de comerţ pe care Vladislav-Vlaicu voievod l-a acordat neguţătorilor din Braşov, în 1368, se arăta că prima vamă ce urma să se plătească pentru mărfurile intrate în ţară era la Cîmpulung. La această dată capitala Ţării Româneşti era încă în acest oraş, deşi se începuseră pregătirile pentru mutarea ei la Curtea de Argeş.

Înfiinţarea vămii la Cîmpulung a fost o înţeleaptă prevedere a lui Vladislav-Vlaicu voievod care voia s-o aibă în directa lui supraveghere, deoarece aducea frumoase venituri şi în acelaşi timp asigura curtea domnească cu mărfurile neguţătorilor din Braşov, aduse din Viena, Veneţia şi Flandra. Dar ca urmare a privilegiului din 1368 s-a deschis pentru braşoveni un nou drum care trecea prin Bran, Rucăr, Cîmpulung, Tîrgovişte, peste deal pe Valea Prahovei şi apoi pe Valea Ialomiţii pînă la Dunăre şi de aici de-a lungul fluviului pînă la Brăila, care era portul de intrare al mărfurilor orientale şi occidentale, aduse de corăbiile genoveze, pînă la Chilia şi Vicina. O dată cu deschiderea acestui drum se părăseau vechile treceri peste Carpaţi prin Valea Doftanei şi a Prahovei, care în acel timp nu erau accesibile pentru care ci numai pentru cai care purtau în spate samarele încărcate cu mărfuri.

Pe drumul Braşovului, la trecerea lui pe Valea Prahovei, începe să se înfiripeze de timpuriu o aşezare nouă, care devine în curind un tîrg. Fără îndoială că acest tîrg începe să se formeze într-un loc de popas al căruţelor braşoveneşti în drumul lor spre Brăila şi Piua Petrii unde neguţătorii se aprovizionau de la localnici cu hrană pentru ei şi pentru animalele lor. Această nevoie de popas a căruţaşilor braşoveni şi tîrgul care se ţinea aici a făcut pe localnici să-şi construiască locuinţe şi prăvălii şi să înjghebeze aici o piaţă de schimb între mărfurile neguţătorilor din Braşov şi produsele localnicilor din regiune. Acest tîrguleţ, numit Tîrgşor în comparaţie cu tîrgul mai mare din Tîrgovişte, s-a dezvoltat repede după 1368, fiind amintit documentar la 1413 în domnia lui Mircea cel Bătrîn.

în scurtă vreme Tîrgşorul devine un centru comercial şi politic de primă importanţă, a cărui activitate se desfăşoară mai ales în secolele al XV-lea şi al XVI-lea.

1. cele mai vechi ştiri despre aşezările omeneşti

de la tîrgşor

La vest de Ploieşti, la o distanţă de 12 km se află un sat modest numit Tîrgşoru-Vechi, spre deosebire de Tîrgşoru-Nou, aşezat spre nord-vest de acesta la o depărtare de 5 km, a cărui existenţă datează de puţină vreme. Astăzi, Tîrgşorul Vechi, cu ruinele a trei biserici aşezate foarte aproape una de alta, este tot ceea ce se mai păstrează din oraşul Tîrgşor de altă dată. Vremea şi dezvoltarea vieţii economice în această regiune l-au prăbuşit la pămînt, îngropîndu-1 în tăcere şi uitare.

N-a fost numai o întîmplare că Tîrgşorul a apărut şi s-a dezvoltat încă de la sfîrşitul secolului al XlV-lea pe malul rîului Leaot, peste care trecea drumul Braşovului. Cercetările arheologice recente au dat la iveală materiale istorice care arată că pe teritoriul acestui străvechi oraş s-au succedat aşezări omeneşti din timpuri foarte îndepărtate, ale căror începuturi este destul de greu să le stabilim în şiruri de secole. Astfel săpăturile din 1956—1957, de pe teritoriul fermei de stat din Tîrgşoru-Vechi, au scos la iveală materiale arheologice care datează din paleoliticul superior²¹⁴. Aceste săpături au confirmat că viaţa şi aşezările omeneşti s-au succedat pe vatra Tîrgşorului pînă în secolul al XlX-lea.

Pe acest teritoriu s-a descoperit o vastă necropolă cu 700—800 morminte, de incineraţie şi de înhumaţie, din care pînă în prezent au fost săpate 300. Cercetătorii au ajuns la concluzia că „mormintele de incineraţie ar putea fi atribuite unei populaţii daco-getice ²¹⁵. Inhumaţiile din această necropolă prezintă două faze distincte : faza întîia care este datată către mijlocul secolului al III-lea e.n. şi faza a doua datînd din a doua jumătate a secolului al III-lea şi secolul al IV-lea e.n.

Necropola de la Tîrgşor este alcătuită din trei cimitire. Primul cimitir aparţine exclusiv populaţiei sarmatice şi datează din prima jumătate şi de la mijlocul sec. al III-lea e.n. ; cimitirul al doilea datează de la sfîrşitul secolului al III-lea şi tot secolul al IV-lea şi aparţine populaţiei geto-dacice ; cimitirul III datat din secolul al IV-lea e.n. aparţine unei populaţii care emigrează din spre nord-est şi est, compusă din elemente germanice, sarmatice şi geto-dacice, nordice şi răsăritene. „În cuprinsul cimitirului III avem de-a face cu o convieţuire şi influenţe reciproce ale populaţiilor nou venite şi autohtone” ²¹⁶.

În vatra Tîrgşorului viaţa a continuat şi în secolele următoare. Astfel, „în apropierea incintei Curţii domneşti ridicată de Antonie Vodă din Popeşti şi în marginea de sud a necropolei din sec. III—IV e.n. a apărut în anul 1960 un mormînt care, după rit şi inventar, se deosebeşte de mormintele de tip Sîntana de Mureş-Cerneahov şi de cele atribuite sarmaţilor ²¹⁷. Este vorba de mormîntul unui călăreţ înhumat cu harnaşamentul, capul şi picioarele calului, care după obiectele de inventar datează din secolul al VII-lea e.n. şi probabil este a unui călăreţ avar.

Este foarte sigur că viaţa a continuat şi după sec. al VII-lea, mai ales după aşezarea slavilor în Cîmpia Dunării. Faptul ar putea fi confirmat de săpăturile care continuă. în orice caz nu este nici un motiv să ne îndoim că după deschiderea noului drum al Braşovului, în a doua jumătate a secolului, al XlV-lea, să nu fi existat aici un sat care a prilejuit popasul chervanelor cu mărfuri ale neguţătorilor din Braşov. Acest sat a constituit începuturile modeste ale oraşului Tîrgşor care se înfiripase aici la începutul secolului al XV-lea.

*

2. ÎNCEPUTURILE ORAŞULUI TÎRGŞOR

După cele ce am arătat mai sus, alcătuirea oraşului Tîrgşor are la bază existenţa unui sat mic²¹⁸ aşezat pe drumul de comerţ deschis în urma privilegiilor acordate, în 1368 ianuarie 20, de către Vladislav-Vlaicu voievod neguţătorilor braşoveni. Nu avem nici un indiciu documentar despre existenţa acestui sat, dar continuitatea de viaţă din paleoliticul superior pînă în secolul al X-lea e.n. pe care au dovedit-o săpăturile arheologice pe vatra Tîrgşorului ne îndreptăţeşte să afirmăm că în secolul al XlV-lea au existat aşezări omeneşti pe această vatră. însăşi faptul că neguţătorii braşoveni au făcut aici popas, încă de la deschiderea drumului, ne îndreptăţeşte să bănuim existenţa unui sat pe acest loc, identificat prin săpăturile din anii 1967—1969, în dreapta Leostului.

Este de reţinut un fapt foarte important : satul acesta începe să devină oraş foarte curînd după deschiderea drumului, ceea ce înseamnă că s-a format aici o piaţă şi că regiunea, cu produsele sale agricole, i-a dat prilejul să Se dezvolte şi să se formeze mai întîi un tîrg şi apoi o piaţă permanentă cu aspect orăşenesc. „Piaţa apare acolo unde şi în măsura în care apare diviziunea socială a muncii şi producţia de mărfuri ; mărimea pieţii este indisolubil legată de gradul de specializare a muncii sociale” ²¹⁹. În regiune se săvîrşise de mult procesul de separare a creşterii vitelor (păstoritul), de cultivarea pămîntului (plugăritul) şi cele două ramuri de muncă începuseră să producă mărfuri, adică produse destinate vînzării.

Acest tîrg, cu piaţă de schimb între produsele regiunii (miere, ceară, vinuri, brînzeturi, piei, animale etc.) şi mărfurile braşoveneşti trebuie să fi fost pe deplin format la sfîrşitul secolului al XIV-lea ca noul oraş să apară în actul din 1413 august 6, cînd Mircea cel Bătrân reînnoieşte ²²⁰ privilegiul din 1368 pîrgarilor Braşovului. în acest act Tîrgşorul este arătat ca punct de vamă pentru carele cu peşte. Este interesant că în acest document redactat şi în limba latină ²²¹ numele Tîrgşorului este tradus Novum-Forum = tîrg nou. Acest nume nu reprezintă traducerea exactă a cuvîntului Tîrgşor; redă însă situaţia de fapt a noului tîrg faţă de vechiul tîrg din apropiere, Tîrgovişte, care reprezintă forma slavă a noţiunii de tîrg. „Numele de Novum-Forum pentru Tîrgşor poate să fi fost dat pentru a-1 deosebi de Tîrgovişte, tîrg mai vechi. Numele apropie prin origine Tîrgoviştea de Tîrgşor şi o cercetare a condiţiilor lor ide naştere şi dezvoltare ar arăta că între ele sînt şi alte puncte comune” ²²².

Privilegiul neguţătorilor braşoveni a fost de cîteva ori reînnoit pînă în 1437. Astfel, Radu Praznaglava (Chelul) îl reînnoieşte în 1421 noiembrie 21 ²²³, Dan al Il-lea în 1422 octombrie 23 ²²⁴ şi în 1424 noiembrie 10 ²²⁵, iar Vlad Dracul în 1437 aprilie 8 ²²⁶. Toate aceste documente amintesc Tîrgşorul ca oraş însemnat pe drumul Braşovului, ceea ce înseamnă că el avea un ritm de dezvoltare foarte rapid. Bogăţia regiunei din care făcea parte oraşul era fără îndoială un factor însemnat în această dezvoltare prosperă. Dar alt factor care a contribuit considerabil la prosperitatea oraşului a fost faptul că unii dintre voievozii din cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea şi-au stabilit în Tîrgşor, permanent sau temporar, reşedinţa Curţii domneşti. Astfel Vladislav al II-lea (1447— 1456), fiul lui Dan II, a cărui domnie a fost foarte sbuciumată a construit aici o biserică şi a petrecut cea mai mare parte din timpul domniei la Tîrgşor unde şi moare, fiind ucis în lupta cu Vlad Ţepeş, ajutat de Iancu de Hunedoara. Noul domn, Vlad Ţepeş (1456—1462), în ultimii ani ai domniei poposeşte deseori în Tîrgşor, iar în 1461 zideşte chiar o-biserică în acest oraş. Unui succesor al său, Basarab cel Bătrîn, numit şi Laiotă Basarab (1474—1476) i-a plăcut să stea mai mult la Tîrgşor, văzînd ce păţise Radu cel Frumos (1462—1472) din partea lui Ştefan cel Mare. Ca reşedinţă a Curţii domneşti, Tîrgşorul a devenit un oraş care se întrecea cu Tîrgoviştea şi Bucureştii. Curtea domnească a atras în jurul ei pe marii boieri, prieteni şi partizani ai domnului, astfel că nevoile de aprovizionare au sporit numărul neguţătorilor şi au avut ca urmare înfrumuseţarea tîrgului cu prăvălii şi cu o piaţă foarte bogată. Importanţa economică a Tîrgşorului reiese şi din faptul că Neagoe Basarab (1512—1521) a interzis vînzarea cu amănuntul a mărfurilor braşoveneşti şi a fixat depozite la Tîrgovişte, Tîrgşor şi Cîmpulung ²²⁷. Era un răspuns la restricţiile puse de braşoveni. Dreptul de depozit (Steppelrecht) era o restricţiune medievală apuseană, care se aplica peste munţi şi care obliga pe neguţători de a depune marfa în piaţa unui oraş, de unde o puteau cumpăra neguţătorii locali în en-gros, ca s-o vîndă în ţară. ²²⁸

Alt factor care contribuie de asemenea la prosperitatea Tîrgşorului a fost faptul că el se afla aşezat la răscrucea celor mai active drumuri comerciale din Ţara Românească. Prin Tîrgşor trecea nu numai drumul cel larg al Braşovului prin Bran—Cîmpulung şi Tîrgovişte, dar şi celelalte două drumuri care veneau tot din Braşov pe Valea Teleajenului şi a Prahovei ²²⁹. La aceste două drumuri de importanţă economică se adăugă din cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea drumul Moldovei care trecea pe sub podgorii, prin Rîmnicul Sărat, Buzău, Gherghiţa, Tîrgşor, Piteşti, Slatina, Craiova şi Severin. Astfel Tîrgşorul devenise către 1500 răscrucea celor mai mari drumuri din Ţara Românească. Această aşezare a contribuit în bună măsură la dezvoltarea oraşului, devenind unul dintre primele oraşe mari ale ţării.

*

3. EPOCA DE ÎNFLORIRE A TÎRGŞORULUI PÎNĂ LA 1600

Materialul documentar despre viaţa economică şi socială a Tîrgşorului în secolul al XVI-lea este destul de numeros ca să putem ajunge la concluzii precise în ceea ce priveşte masele populare care vin în contact cu oraşul. „Materialul de fapte — spune Lenin — scoate la iveală în mod nemijlocit, direct, situaţia social-economică a maselor populare”.²³⁰ La 1850, după secole de existenţă, Tîrgşorul ajunsese la un stadiu complet de dezvoltare ca aşezare orăşenească şi îşi organizase o piaţă strîns legată de oraş ; el devenise astfel „un centru în jurul căruia se dezvoltă o diviziune socială mai largă a muncii şi a activităţii meşteşugăreşti pe baza schimbului de mărfuri cu satul” ²³¹. Fiindcă — după cum arată Karl Marx — „baza oricărei diviziuni a muncii dezvoltate şi întreţinute prin mijlocirea schimbului de mărfuri este separaţiunea dintre oraş şi sat”.²³² Tîrgşorul terminase procesul de separare de satele din jurul său. Se angajase astfel interdependenţa firească între noul oraş şi satele pe care le atrăgea în piaţa sa, exploatîndu-le economiceşte, ,,prin preţurile lui comerciale directe şi prin cămătăria sa”. ²³³

Masele populare de producători, atrase de piaţa Tîrgşorului, se găseau la sfîrşitul secolului al XV-lea într-o pronunţată dependenţă faţă de stăpînii moşiilor. Această dependenţă rezulta din faptul că boierul era proprietarul pămîntului pe care-l muncea ţăranul şi pentru care el trebuia să dea dijma, care era o cotă din cantitatea de produse rezultată pe lotul muncit. Această dijmă — cum spune Karl Marx — nu este altceva decît „forma economică specifică sub care este stoarsă supramunca neplătită de la producătorii direcţi” ²³⁴. Dar în afară de dijmă ţăranii dependenţi erau obligaţi să muncească gratuit o cotă parte de pămînt — pe care stăpînul moşiei şi-o rezervase exclusiv pentru sine şi care forma acea rezervă seniorială — şi să facă diferite munci în curtea boierească. Dreptul de strămutare de pe o moşie pe alta, nu era încă interzis in această vreme, dar se făceau presiuni mari împotriva celor care-l exercitau. Aceste presiuni aveau scopul să restrîngă tot mai mult independenţa ţăranilor de pe moşiile boiereşti, iar „pierderea dreptului de strămutare este ultima fază a dependenţei ţăranului care devine completă prin legarea de pămînt” ²³⁵.

Dar în afară de ţăranii de pe moşiile boiereşti veneau în piaţa Tîrgşorului ţăranii liberi cu pămînturi proprii, care îşi vindeau produsele agricole în piaţa noului oraş şi care alcătuiau marea masă de producători atraşi de acest tîrg. Aceşti moşneni erau angajaţi într-o luptă încordată împotriva boierilor care foloseau toate mijloacele să le ia pămînturile şi să-i transforme în rumîni sau vecini. Secolul al XVI-lea şi jumătate din cel următor, marchează lupta teribilă între ţărănime — rumîni şi ţărani liberi — şi clasa boierească pentru desfiinţarea totală a independenţii lor ²³⁶. Ţăranii aveau o gospodărie proprie, dar „gospodăria proprie” a ţăranilor pe lotul lor era o condiţie a gospodăriei moşiereşti avînd ca scop nu pe acela de „a asigura” pe ţăran de mijloacele existente, ci de-a asigura pe moşier cu braţe de muncă ²³⁷.

Mărfurile pe care le produceau satele din jurul Tîrgşorului şi cu care ţăranii veneau la „tîrg”, la sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor, erau produse ale muncii lor recoltate pe lotul agricol, sau animale şi produse animaliere (carne, grăsime, brînzoturi, piei etc.) „Prin producţia de mărfuri se înţelege acea organizare a economiei sociale în care produsele se fabrică de către diferiţi producători separat, fiecare din ei specializîndu-se în fabricarea unui produs oarecare, astfel încît pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vînzarea-cumpărarea de produse pe piaţă, care devin mărfuri în virtutea acestui fapt”. ²³⁸

Către sfîrşitul secolului al XV-lea schimbul în piaţa Tîrgşorului se făcea pe bani ; foarte rar continua să se facă schimbul „marfă pe marfă” sau utilizînd o marfă, în special vitele, ca unitate de schimb, drept bani. Apariţia monedei şi pătrunderea ei în schimbul de mărfuri, înlesni şi activiza considerabil acest schimb. Banii „îndeplineau în această perioadă funcţiuni diferite : in primul rînd, banii serveau ca mijloc de schimb şi circulaţie a mărfurilor, apoi ca mijloc de evaluare a bunurilor şi valorilor, ca mijloc de tezaurizare şi formare a capitalului cămătăresc şi comercial, de plată a cheltuielilor şi slujbelor şi într-o măsură din ce în ce mai mare la plata rentei în bani” ²³⁹. Alături de moneda străină, care circula pe piaţa Ţării Româneşti, circula şi moneda naţională. Din această pricină, ca să poată înfiinţa monetarii, domnitorii din Ţara Românească fac tot felul de concesiuni Braşovului. Astfel Vlad Dracul (1432—1437) scrie braşovenilor : „ştiţi că e poruncă de la domnul nostru, chesarul, să-mi fac haraghie (= monetărie), deci daţi fier şi ce mai este de trebuinţă pentru haraghie în mîinile oamenilor mei, ca să ne facem treaba” ²⁴⁰. El interzisese ieşirea afară din ţară a argintului, aramei ş) chiar a florinilor, ca să poată bate monedă şi să nu slăbească circulaţia monetară pe piaţă ²⁴¹. Monedele care circulau în tîrgurile din Ţara Românească, în afară de cele româneşti care nu puteau acoperi nevoile circulaţiei monetare erau zloţii şi mai ales florinii ungureşti impuşi de tranzacţiile cu Braşovul, apoi asprii turceşti „ca urmare a dezvoltării deosebite pe care o luase schimbul comercial cu Imperiul otoman ²⁴².

Ce aspect urbanistic a avut Tîrgşorul în jurul anului 1500 ? Fireşte că el nu se deosebea de celelalte oraşe existente înainte de întemeierea statului, cum erau Tîrgovişte, Cîmpulung, Curtea de Argeş, Slatina etc, care semănau cu nişte sate mari, întinse pe teritorii largi, pe care locuitorii creşteau vite şi munceau pămîntul, — „semnul unei insuficiente diferenţieri a meşteşugurilor de agricultură” ²⁴³ — avînd un centru neguţătoresc cu prăvălii şi cîrciumi. Fiind oraş nou, aşezat pe drumul de comerţ al Braşovului, Tîrgşorul şi-a alcătuit mai întîi o piaţă centrală, in care veneau producătorii cu produsele lor şi în jurul ei s-au construit cîrciumi, apoi case de locuit cu dependinţele lor. La început piaţa Tîrgşorului n-a avut caracter permanent, ci unul temporar, în funcţiune de zilele cînd poposeau aici caravanele neguţătorilor din Braşov, fie că mergeau spre Brăila, cu mărfuri braşoveneşti, fie că se întorceau de aici cu mărfuri turceşti, levantine sau veneţiene. Caracterul temporar al pieţii Tîrgşorului n-a putut dura prea mult, ci el s-a transformat într-unui permanent. Este de presupus totuşi că pentru satele din jur trebuie să fi existat de la început un tîrg săptămînal, deci o zi pe săptămînă cînd producătorii se adunau în oraş cu mărfurile lor. Este deci de presupus că Tîrgşorul avea în jurul anului 1500 un tîrg săptămînal pentru produsele satelor din jur şi un tîrg permanent, cu prăvălii şi cîrciumi pentru neguţătorii care circulau în sus şi în jos pe drumul Braşovului.

Ce mărfuri se negociau în Tîrgşor ? Ca toate oraşele din ţările române şi Tîrgşorul a fost în primul rînd un centru de schimb, „un centru de producţie meşteşugărească ca marile comune din evul mediu ²⁴⁴. Meşteşugurile apar în oraş mult mai tîrziu şi aveau în vedere mai ales nevoile vieţii sociale din jur ²⁴⁵. După provenienţă mărfurile care se negociau în piaţa Tîrgşorului erau de trei categorii : produse din regiune ale gospodăriei săteşti : mierea, ceara, vinul, grîul şi făina (numai din sec. XVI), brînzeturi, carne, piei, animale vii (cai, boi, oi) şi foarte puţine produse de artizanat ţărănesc în lemn şi ceramică (vase), precum şi în ţesături de in, cînepă şi chiar lînă ; produse braşoveneşti: oţel, fier, aramă, diverse unelte, cuţite, arme (arcuri şi săgeţi), pînză, postav ordinar, cojoace, obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte, pielărie (hamuri, chimire), funii, cergi, traiste, coase, care, diferite obiecte casnice etc. ²⁴⁶. La acestea s-au adăugat diferite mărfuri apusene (postavuri şi catifele de Ypres, Louvain, Bruges, Köln, Görlitz, Bergamo şi obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte, pălării, ciorapi din Buda şi Viena) şi mărfuri orientale (bumbac, piper, orez, smochine, lămîi, şofran, mirodenii cum şi produse prelucrate de mătase şi stofă fină), pe care le aduceau din Brăila tot neguţătorii braşoveni sau levantini. Mărfurile acestea, ce veneau din apus sau din orient, erau destinate clasei boiereşti, care deprinsese gustul luxului şi al traiului feudal-apusean.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea se desfăşoară epoca de apogeu a Tîrgşorului. În această vreme oraşul are întinse legături cu Braşovul şi îşi dispută întîietatea neguţătorească cu marile oraşe ale ţării : Tîrgovişte, Cîmpulung şi Bucureşti. Este de reţinut că după 1500 s-a ridicat un alt tîrg activ şi prosper aproape de Tîrgşor, Gherghiţa, care avea în jurul său un întins hotar cu numeroase sate ²⁴⁷ şi care a jucat un rol însemnat în politica Ţării Româneşti în secolul XV şi XVI ²⁴⁸ ; cu toate acestea oraşul Gherghiţa n-a ştirbit cu nimic dezvoltarea şi strălucirea Tîrgşorului. În 1503 Tîrgşorul deţinea locul al doilea în relaţiile comerciale cu Braşovul ; primul era Cîmpulung, iar după el veneau Tîrgovişte, Gherghiţa, Buzău şi Bucureşti. între 2 iulie 1529 şi 25 ianuarie 1530 Tîrgşorul se afla în fruntea oraşelor din Ţara Românească pe care le-a atras piaţa Braşovului ; în 1530 merg la Braşov după mărfuri 15 neguţători din Tîrgşor, pe cînd din Bucureşti numai 13, iar din Tîrgovişte ²⁴⁹ doar 10. Către jumătatea secolului al XVI-lea afacerile Tîrgşorului cu Braşovul încep să scadă ; în 1542, 1543 şi 1545 oraşul deţine al cincelea sau al treilea loc în rîndul oraşelor din Ţara Românească cu afaceri în Braşov ²⁵⁰.

În socotelile Braşovului s-au păstrat multe nume de neguţători tîrgşoreni, care cumpărau mărfuri din marele tîrg comercial din nordul Carpaţilor. Cei mai mulţi dintre aceşti neguţători au nume româneşti : Baldovin, Stan, Albul, Cocoş, Albaş, Miercan, Radu, Negru, Mihai, Nicoară, Mihnea, Tudoran Urzescu, Ursu, Oprea, Şerbu, Stroe, Preda ²⁵¹. Sînt însă şi neguţători tîrgşoreni care au nume străine ; unii germane Balman şi Boloman, alţii apusene : Valentinus Doleator, Francilla şi, în fine, alţii nume slave : Calce, Ivan. Acest număr mare de neguţători, dintre care mulţi străini, confirmă că Tîrgşorul era un centru neguţătoresc foarte populat, cu populaţie pestriţă ca neam ²⁵², ceea ce arată faima comercială a oraşului, care atrăsese pe piaţa sa mulţi neguţători străini de ţară. Francilla şi Valentinus Doleator ar putea să fie din Raguza, fiindcă ştim că la sfîrşitul secolului al XVI-lea pătrund în ţară mulţi neguţători raguzani, dintre care unii se stabilesc la Tîrgovişte ²⁵³.

*

După 1550 relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul încep să scadă simţitor. La drept vorbind scăderea cifrei de afaceri începuse din 1503 cînd se realizează cel mai ridicat nivel, cifrînd 167.000 florini; în 1504 suma abia a atins 140.000 florini şi scăderea continuă oscilînd între 70.000 şi 80.000 florini către mijlocul secolului şi să se fixeze către 1 600 la 60 000 florini ²⁵⁴. Această scădere precipitată este în raport cu toate oraşele din Ţara Românească, în relaţii neguţătoreşti cu Braşovul. Este adevărat însă că Tîrgşorul a continuat afacerile sale cu neguţătorii braşoveni în acelaşi ritm viu pînă către 1550 şi abia după această dată afacerile sale încep să scadă.

Scăderea relaţiilor comerciale din secolul al XVI-lea între Braşov şi oraşele Ţării Româneşti, care influenţează şi relaţiile Tîrgşorului, au mai multe şi variate cauze. Una dintre cauzele principale este desigur şirul de războaie pentru dominarea Ungariei care nu se opresc în 1526 la lupta de la Mohács, după care sudul şi centrul Ungariei, cu oraşul Buda au fost transformate în paşalîc turcesc. Luptele continuă între Ferdinand de Austria şi Ioan Zápolya voievodul Transilvaniei. Altă cauză este dezvoltarea meşteşugurilor în Ţara Românească, ceea ce făcea să nu mai intereseze mărfurile braşoveneşti, care se vindeau scump şi se găseau greu. „Populaţia de bază a oraşelor o formau meşteşugarii şi negustorii de multe ori nerupţi încă cu totul de agricultură” ²⁵⁵. În fine,, altă cauză, care contribuise în mare măsură la slăbirea relaţiilor comerciale cu Braşovul este pe de o parte întărirea legăturilor neguţătoreşti cu sudul balcanic, cu Constantinopolul turcesc şi cu Orientul apropiat, iar pe de altă parte descoperirea unui drum nou spre Indii pe la sudul Africei, care aproviziona Europa cu mărfurile extremului Orient prin Spania şi Italia şi nu mai era nevoie de tranzitul lor prin Brăila şi Braşov. Slăbirea relaţiilor comerciale cu Braşovul este un semnal de alarmă pentru viaţa prosperă a Tîrgşorului. Cînd aceste relaţii vor înceta definitiv, cînd drumul Braşovului nu va mai sta la îndemîna carelor cu mărfuri braşoveneşti, cînd oraşul Bucureşti va fi capitala ţării şi se va deschide drumul Prahovei care va trece prin Ploieşti, Tîrgşorul va intra în decădere comercială şi îşi va micşora activitatea zi cu zi. Neguţătorii tîrgşoreni, care vor vedea cu ochii cum vine sărăcia peste ei, nu vor pregeta să se mute în Ploieşti sau în altă parte.

IV. MĂNĂSTIREA TURNUL DIN TÎRGŞOR

a) Construcţia mănăstirii

După ridicarea Tîrgşorului ca centru neguţătoresc important pe drumul Braşovului, mulţi dintre domnitorii Ţării Româneşti poposesc vremelnic în acest oraş, de unde dau hrisoave şi cărţi domneşti. între aceştia este şi Vlad Ţepeş, care, drept recunoştiinţă că înaintaşul şi adversarul său „Vladislav Vodă... au pierit de sabie în Tîrgşor” ²⁵⁶, zideşte aici o biserică pe care o sfinţeşte la 24 iunie 1461, după cum se constată din inscripţia ²⁵⁷ găsită în 1924. Desigur că nu era prima biserică din oraş, dar despre celelalte nu se ştie precis. Vlad Călugărul (1482—1495), fiul lui Vlad Dracul şi frate vitreg cu Vlad Ţepeş, dăruieşte bisericii „un vad de moară şi un ioc de casă în Tîrgşor” danie pe care o întăreşte ²⁵⁸ fiul său, Radu cel Mare la 4 iunie 1497.

Nu ştim ce se petrece cu lăcaşul acestei biserici în secolele XVI şi XVII, fiindcă pînă acum nu s-a găsit nici un act care să amintească de ea. Se pare totuşi că n-a fost o construcţie prea rezistentă fiindcă după două veacuri devenise aproape o ruină. Antonie Vodă din Popeşti (1669—1672) reînoieşte construcţia lui Vlad Ţepeş. Se pare că construcţia mănăstirii a început din primul an de domnie al voievodului sau cel mai tîrziu la începutul anului următor întrucît existenţa ei este confirmată de cîteva zapise datate înaintea hrisovului de ctitorie al lui Antonie Vodă, care poartă data de 1671 decembrie 9 ²⁵⁹. Este de presupus că voievodul fiind bolnav (moare după trei luni de la data hrisovului) grăbeşte sfinţirea mănăstirii înainte de a fi fost complet terminată, astfel că n-a apucat nici s-o înzestreze, fiind în viaţă, aşa cum s-ar fi căzut a se proceda cu o ctitorie domnească. în hrisovul amintit se spune numai că această ctitorie a fost miluită „cu vama tărgului Tărgşor şi cu vama tărgului Ploeşti, cu cele 12 sate... şi dă la ocnă de la Telega să i să dea bolovani 200”. Atît este toată dania domnească ; nici măcar scutiri de dăjdii şi angarale nu prevede hrisovul decît „cal domnesc să nu dea”.

Mănăstirea însă, prin chibzuinţă şi priceperea egumenilor, îşi întocmeşte în scurtă vreme o zestre foarte preţioasă, ceea ce confirmă că cele două vămi ale tîrgurilor din Tîrgşor şi Ploieşti produceau venituri însemnate. De altfel, această stăruitoare pasiune egumenicească de a cumpăra case, prăvălii, locuri, vii etc, se manifestă încă înainte de apariţia hrisovului de ctitorie. Egumenul Daniil, pus la conducerea mănăstirii de Antonie Vodă încă la începutul anului 1671, cumpără la 25 martie din acel an un loc cu vie „pre locul cămăraşului, în Tîrgşor, drept 200 bani” ²⁶⁰, iar la 6 iulie mai cumpără două locuri de casă, cu grădini în Tîrgşor, „din uliţă pînă în eleşteu” ²⁶¹ şi iarăşi un loc de casă cu grădină „den uliţă pană în gărlă, drept bani gata 200” ²⁶². Acelaşi egumen Daniil, după mazilirea lui Antonie Vodă, mai cumpără un „loc de casă, cu grădină cu pomi... drept ughi 2” ²⁶³ şi „nişte vie părăsită din dealul Scăianiilor” ²⁶⁴ Este interesant că penultimul vînzător, un oarecare Radu, scrie singur zapisul şi-1 semnează, lucru destul de rar în redactarea şi scrierea actelor private ; el menţionează că preţul vînzării este aşa de redus (ughi 2) fiindcă „am socotit să fie şi păntru pomană”.

Hrisovul lui Antonie Vodă ridică două chestiuni care ar trebui lămurite. Mai întîi, din titulatura „Io Antonie voevod cu fiul mieu Io Neagul voevod, den mila şi darul lui Dumnezeu domni Ţării Romaneşti”, rezultă că este vorba de o asociere formală la domnie ? Expresia nu se mai întîlneşte în nici un caz similar, cel puţin în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Apoi, în formula : „pre care domn va milui Dumnezeu cu domniia mea a fi domn şi biruitor acestui cinstit scaun”, foloseşte calificativul „biruitor" întîlnit şi la alţi domni, în epoci diferite, dar neexplicat pînă acum de nici un studiu cu privire la titlurile domneşti.

Urmaşul în domnie al lui Antonie voievod, Grigore Ghica voievod, după obiceiul vremii, la cererea egumenului Daniil, întăreşte daniile făcute mănăstirii Tîrgşor de înaintaşul său, fără să mai adauge ceva ²⁶⁵. Aceeaşi întărire o face şi Dosoftei, patriarhul Ierusalimului, la cererea egumenului Paisie, succesorul lui Daniil. Aceste documente de întărire se termină cu blesteme şi afurisenii pentru cei care le vor strica ²⁶⁶.

După egumenul Daniil, pentru cîteva luni, urmează un altul al cărui nume nu se cunoaşte. Acestuia îi urmează Dionisie care cumpără de la Pîrvu, feciorul lui Stan, vătaf de şelari din Tîrgovişte, „derept bani gata ughi 24 pol”, două pogoane de vie şi o cezvrate, o cezvrate de loc sterp şi o jumătate pogon de livade. Preţul vînzării este destul de scăzut, ceea ce ne face să bănuim că vînzătorului, care era meşteşugar în Tîrgovişte îi trebuiau bani pentru afacerile sale ; a fost astfel o vînzare silită de împrejurări, pentru care în zapis nu se foloseşte nici formula obişnuită că a făcut vînzarea nesilit, de voia sa.

Nici egumenia lui Dionisie n-a fost prea lungă, fiindcă la 8 ianuarie 1674 conduce m-rea Tîrgşor un alt egumen, al cărui nume nu se cunoaşte ²⁶⁷. Şi el continuă ca şi predecesorii săi, să cumpere vii în dealul Scăienilor. Astfel el cumpără de la Şerbu, feciorul lui Dumitru din Star-Chiojd, „un pogon şi jumătate şi o prăjină de vie cu 18 ughi şi 10 costande” ²⁶⁸. Tot el mai primeşte, la 16 noiembrie 1677, dania jupănesei Măria de „un pogon şi jumătate vie în dealul Scăianilor şi zeace stupi”, cu condiţia ca să fie îngropată în mănăstire şi să-i facă şi un sărindar ²⁶⁹. Actul de danie este interesant fiindcă donatoarea, care mărturiseşte „că bani n-am avut să dau”, se intitulează în zapis „fata lui Antonie voivod ot Popeşti”. Este de reţinut că cuvîntul „voievod” este un adaos, scris cu altă cerneală pe deasupra rîndului, ceea ce înseamnă că a fost adăugat mai tîrziu, la semnarea actului. Donatoarea semnează actul în greceşte, cu o grafie corectă şi frumoasă, ceea ce dovedeşte că era o persoană instruită, aşa cum puţine femei erau în vremea sa.

Se ştie că Antonie Vodă din Popeşti este fiul cel mai mic al unui neguţător grec din Tîrgşor, numit Mihai din Tîrgşor şi al Ianei, fiica lui Dumitru Ianuţo, de asemenea neguţător grec. El a fost căsătorit de două ori ; primei soţii nu i se cunoaşte numele, nici familia ²⁷⁰ ; a doua soţie este Elina (Ilinca), fiica Măriei din Bucov, căsătorită mai întîi cu Iane spătarul. Din prima căsătorie a avut trei copii : Pătru, căsătorit cu Măria, cu care n-a avut copii şi care moare în timpul domniei lui Radu Leon Vodă (1664—1669) ; Neagu sau Neagoe care este numit „Io Neagul voevod” în hrisovul din 1671 decembrie 9 prin care dăruieşte m-rii Tîrgşor vama Tîrgşorului, a Ploieştilor şi 200 bolovani de sare din ocna Telega ²⁷¹; şi Maria care semnează zapisul de danie al viei şi a celor zece stupi. Această jupăneasă Măria era săracă, necăsătorită şi se pare că a trăit departe de tatăl său, nerecunoscîndu-i paternitatea, întrucît nu este amintită în hrisovul m-rii Tîrgşor.

În concluzie, Maria, fiica lui Antonie Vodă din Popeşti, nu e aceeaşi persoană cu doamna Marica soţia domnitorului Constantin Brîncoveanu. şi nici fata lui Neagu, fiul lui Antonie Vodă, ci chiar a lui Antonie Vodă din prima căsătorie, fiindcă la 1677 presupunem că este bătrînă şi poate bolnavă, aproape de moarte, dacă se gîndeşte să fie îngropată în mănăstire şi să i se facă şi un sărindar în raport cu dania. ce a tăcut m-rii construită de tatăl ei.

b. Cum a crescut averea mănăstirii

Zestrea mănăstirii creşte continuu ; este o adevărată întrecere intre egumeni să adauge noi cumpărături la proprietăţile mănăstirii şi deci să-i sporească veniturile spre îndestularea şi belşugul vieţii călugăreşti din mănăstire.

Vom urmări succesiv toate cumpărăturile din zapisele publicate aici. Egumenul Paisie cumpără la 17 ianuarie 1680 de la Anghelica, jupăneasa pitarului Pătraşco, un sălaş de ţigani pe care-l plăteşte cu 155 taleri ²⁷². Egumenul apreciase bine folosul pe care-l putea avea de la munca ţiganilor şi ştia că ei reprezintă totdeauna o valoare sigură. Sîntem în vremea cînd forţa de muncă dobîndeşte mai multă valoare, cînd. ea începe să devină o marfă nu numai cînd această muncă o reprezintă ţiganii robi, care prin această însuşire erau o marfă. Grădinile şi viile mănăstirii trebuiau muncite şi ţiganii erau munca-marfă cea mai ieftina la sfîrşitul secolului al XVII-lea.

Tot egumenul Paisie primeşte în dar „un pogon de vie în dealul Scăienilor, însă pe lîngă viile mănăstirii" de la călugărul Nicodim ²⁷³. Cel care face dania era un locuitor al Tîrgşorului, poate chiar un neguţător scăpătat, care în pragul bătrîneţii se dedica cinului călugăresc. Darul apare astfel ca un fel de plată făcută mănăstirii pentru că egumenul l-a primit în rîndul călugărilor care duceau acolo un trai îndestulat şi fără osteneală.

Urmaşul egumenului Paisie la conducerea mănăstirii este Damaschin ; el cumpără de la Sarul, nepotul Vîlcului din Scăieni două răzoare de vie părăginită în dealul Scăienilor cu 5 lei bani gata ²⁷⁴. Dar nici Damaschin nu rămîne multă vreme egumen, ci este înlocuit din nou cu Paisie, înaintaşul său, care mai cumpără un pogon de vie exercitînd dreptul de protimisis împotriva lui Grozea neguţător din Bucureşti ²⁷⁵ care aprecia valoarea viilor din dealul Scăienilor. Se pare că între Paisie şi Damaschin se ducea o luptă surdă, fiindcă cel din urmă reuşeşte, din nou, să fie numit egumen. Aceste schimbări la conducerea unei mănăstiri care începuse să aibă venituri mari nu se făceau fără a se plăti în taină pungi grele de bani celor care interveneau pe lîngă mitropolit şi domn. Egumenul Damaschin sporeşte numărul robilor ţigani, adăugind 19 suflete pentru care plăteşte 251 taleri ²⁷⁶; el mai cumpără o pivniţă de piatră în Uliţa Mare din Tîrgşor, ca să aibă unde depozita vinurile din viile mănăstirii²⁷⁷ ; apoi cîteva locuri de vie la Scăieni ²⁷⁸ şi un teren de casă la Tîrgşor cumpărat de la nepoţii lui Gheorghe Buchişoară, pe zece taleri ²⁷⁹. Este interesant onomasticul „Buchişoară”, de la buche-literă, slovă care indică o poreclă în legătură cu scrisul slovelor, poate un bun pisar din acea vreme, dar necunoscut nouă.

Un zapis interesant semnează jupăneasa Dumitra ²⁸⁰, soţia lui Mihu Căpitanul, cu feciorii săi Constantin şi Trandafir, prin care vinde o ţigancă bătrînă Marina, două fete ale sale, Stoiana şi Ioana şi un copil, Radu, pentru 30 de taleri bani gata. Este interesant motivul vînzării : „cum să se ştie că ajungîndu-ne vreame de nevoi şi de lipsă şi de foame”. Zapisul nu este semnat şi de soţ, aşa cum se obişnuia chiar dacă ţiganii ar fi fost zestrea jupînesei şi acest lucru îl vede egumenul Damaschin, care cere pisarului să introducă în act o dispoziţie nouă, nemaiîntîlnită pînă acum în textele actelor de vînzări : „iar cine se-ar scula peste zapisu] nostru cu vreo gîlceavă, cum ca să întoarcă, măcar soţia mea Mihul Căpitan, măcar altul de în neamul nostru, să fie închinat înaintea judecăţii ughi 100, pentru că i-am vîndut la vreame de nevoi, precum iaste mai sus zis.” Restituirea mai mult decît întreită a sumii de vînzare, în cazul cînd se ridică cineva împotriva vînzării, are aspect de sancţiune, de penalizare sau de despăgubire, lucru nepractieat pînă acum în redactarea zapiselor. Egumenul Damaschin prevăzuse această dispoziţie fiindcă Mihu căpitanul lipsea la semnarea actului şi din această pricină familia lui se găsea în nevoie şi foame. Fiind ostaş, el ar fi putut participa în lupta de la Zărneşti (11 august 1690) dintre Constantin Brîncoveanu şi aga Constantin Bălăceanu, ginerile lui Şerban Cantacuzino şi anume împotriva noului domn care obţinuse victoria şi din această cauză e posibil să fi pribegit prin Ardeal.

De altfel egumenul Damaschin merge şi mai departe în grija sa de a nu fi atacat actul. El cere domnitorului Constantin Brîncoveanu să-i întărească cumpărarea acestei familii de ţigani şi obţine cartea din 1001 iunie 24 prin care domnul hotărăşte „ca să aibă a ţinerea şi a stăpînirea aceşti ţigani ce sînt mai sus zişi, să fie sfintei mănăstiri moşie stătătoare în veac” ²⁸¹. Cele trei ţigănci pe care egumenul le-a plătit foarte ieftin, cu 30 de taleri, reprezentau o forţă de muncă însemnată pentru treburile mănăstirii.

Se pare că egumenul Damaschin era un om harnic şi priceput, fiindcă el se sileşte să sporească averea mănăstirii. El cumpără de la Cărstian călugărul şi nepoţii săi, Tudor şi Nogoiţă, moşneni din Scăieni un loc de vie cu preţul de 5 ughi ²⁸² şi de la Voico cămăraşul, împreună cu soţia sa Dumitra, mai multe familii de ţigani, în total 15 suflete, pe preţ de 221 taleri ²⁸³. Damaschin se pare a fi fost un călugăr cu multă putere de a influenţa pe cei care se aflau pe pragul morţii, deoarece reuşeşte să convingă pe Ghica din Tătărani şi pe soţia sa Stanca să dăruiască mănăstirii o vie de cîteva pogoane situată tot în dealul Scăienilor ²⁸⁴.

Damaschin ştie să folosească toate mijloacele pe care le are la îndemînă ca să sporească averea mănăstirii. El pusese ochii pe via lui Tudor din Scăieni, care se afla între viile mănăstirii şi-i propune în cîteva rînduri s-o cumpere sau să-i dea alta în schimb. Moşneanul refuză să vîndă via, dar egumenul, care se bucura de multă trecere la domnie, se plînge lui Constantin Brîncoveanu care printr-un pitac porunceşte lui Tudor din Scăieni : „deci iată că-ţi poruncesc domniia mea să cauţi de iaste aşa, au să-ţi iai banii ce-i va fi preţul după cum să vînd viile acolo, au să-ţi găseşti alt pogon de vie să ţi-1 cumpere ; au de nu vei vrea nici aşa, nici aşa, să vii să stai de faţă ca să văz domnia mea cu ce cale ţii tu acel pogon de vie ; că neviind voi trimite domnia mea dă te va aduce cu treapăd” ²⁸⁵.

Cu toate că tonul pitacului domnesc era aspru şi prevestitor de rele urmări, Tudor din Scăieni nu se hotărăşte să vîndă via decît după două luni. El este astfel silit să vîndă via cu 25 taleri şi împreună cu Visa şi Ion, soţia şi copilul său pun degetul, „în loc de peceate” pe zapisul scris de popa Marin, fiul lui popa Daniil din Tîrgşor ²⁸⁶.

Egumenul Varlaam urmează lui Damaschin ; el este stăpînit de aceeaşi grijă de a spori averea mănăstirii. în primul rînd el caută să înmulţească numărul robilor ţigani care nu mai pridideau cu munca în viile şi pe ogoarele mănăstirii. Cumpără astfel de la Patru, fratele lui Voico cămăraşul, o fată anume Măria pe care o plăteşte cu 16 taleri ²⁸⁷, apoi de la Istrate, feciorul lui Ghinea căpitanul, doi ţigani cu preţul de 50 taleri ²⁸⁸ şi, în fine, de la mai mulţi vînzători 7 ţigani (4 bărbaţi şi 3 femei) cu 154 taleri ²⁸⁹. In al doilea rînd Varlaam cumpără vii, case şi locuri de casă ; schimbă o jumătate de pogon de vie cu Dumitraşcu din Scăieni ²⁹⁰ ; cumpără un pogon de vie de la Radu şi Tudor din Scăieni ²⁹¹; de la Vasile postelnicul din Stănceşti cumpără un loc cu pivniţă de piatră „cu locul împrejur căt iaste den pivniţa lui Antonie Vodă pînă în pivniţa lui Ivan Gădu” ²⁹² cu 7 taleri, un loc de casă în Tîrgşor „pe lîngă zidul mănăstirii despre Uliţa den Jos, despre făntăni” ²⁹³ cu 3 taleri şi în fine, cumpără moşia Hăbud, asupra căreia vom reveni mai jos.

Iosif ieromonahul, care fusese preot şi se chema „popa Ion den Brăneşti ot sud Saac”, împreună cu fraţii săi, diaconul Vişan şi Cărstea şi sora lor Simzeana,, dăruiesc mănăstirii Tîrgşor „un schitişor la Turburea cu loc de trei pogoane, unul locul schitului şi 2 de vie împrejur”. Donatorii, ajunşi în pragul bătrîneţii, mai închină schitului o „moşie în Turburea, den trei moşi ce ţineau a treia parte, adică un moş, care ne-au fost şi noao de moşie, den cîmp, den pădure, den apă, den siliştea satului, den pomet, den tot venitul de peste tot hotarul, căt se va alege tot a treia parte» ²⁹⁴. Este vorba de o proprietate moşnenească indiviză, ,,adică un moş”, din care donatorii dăruiesc a treia parte. Se înţelege că mănăstirea primea donaţia tot sub formă indiviză, de unde rezultă că mănăstirii îi revenea numai a treia parte din venit, dacă presta munca necesară. Este interesant de observat că închinarea celei de-a treia părţi dintr-un moş este făcută schitului, deci indirect mănăstirii Tîrgşor, şi va urma soarta pe care o avea schitul. Satul Turburea în care era schitul se afla cam la 10 km spre răsărit de Văleni, deci destul de departe de Tîrgşor ca să ofere posibilităţi de venit pentru mănăstire. Donatorii făcuseră dania ca să prelungească existenţa schitului sub ocrotirea mănăstirii. Schitul era destul de vechi, fiindcă numai donatorii îl stăpîneau de 26 de ani şi îl aveau tot dintr-o danie, deci trebuie să fi fost foarte şubred. De altfel, din ce cauză nu ştim, a dispărut repede din catagrafia averii mănăstirii Tîrgşor.

Un alt document interesant pentru epoca din care face parte este zapisul lui Ivan, căpitan de cămăraşi din Prahova, care împreună ,,cu toţi sluiitorii de aici den Prahova” ²⁹⁵ vînd mănăstirii Tîrgşor viile lui State, feciorul lui Ivancea din Tîrgşor şi ale fratelui său Ivan care au fugit ca să nu-şi plătească dările către domnie. Vînzarea s-a făcut „cu porunca mării sale lui Vodă” ²⁹⁶. Se ştie că în domnia lui Constantin Brîncoveanu fiscalitatea atinsese forme excesive, iar urmărirea dărilor şi executarea celor care nu le plătiseră se făcea prin cele mai silnice mijloace de constrîngere, între care nu lipsea bătaia şi închisoarea. încă din secolul al XVI-lea se crease în Ţara Românească un aparat fiscal compus din numeroşi slujitori care urmăreau şi executau pe datornici. Domnia încredinţa „principalilor sprijinitori şi favoriţi strîngerea dărilor de repartiţie, uneori şi a celor de cotitate, cînd nu sînt date în arendă, din cuprinsul unui judeţ, cu beneficii pentru aceştia de 10% din dările percepute Venitul unui asemenea dregător, numit birar de judeţ, era însemnat. Astfel, de pildă în 1584, venitul birarului din judeţul Buzău fusese de 12.000 de scuzi (circa 10.000 de galbeni), ceea ce echivala cu preţul a 18 sate în aceeaşi vreme sau al unei herghelii de peste 600 de cai” ²⁹⁷. În vremea lui Constantin Brîncoveanu urmărirea şi încasarea dărilor o făceau cămăraşii, cu toată organizaţia lor judeţeană. în cazul de faţă State şi Ivan din Tîrgşor, datori pentru neplata birului de hara-ciu, seama cea mare, ploconul hanului şi alte dări scoase de vistierie, a preferat să fugă din oraş decît să dea ochii cu birarii. Ivan, căpitanul cămăraşilor din Prahova, raportează domniei despre fuga celor doi datornici şi Constantin Brîncoveanu le porunceşte să vîndă averea rămasă de pe urma acelora şi să despăgubească vistieria. Era un procedeu comod şi rapid, care a fost imediat aplicat. Căpitanul Ivan aranjează vînzarea cu egumenul Varlaam şi vinde mănăstirii viile celor doi datornici fugiţi. Zapisul este semnat, ca vînzători, de cei 16 birari din judeţul Prahova.

La începutul secolului al XVIII-lea mănăstirea Tîrgşor atinsese apogeul său economic. întinsele vii din dealul Scăienilor şi moşia Hăbud, pe care le munceau numeroşii ţigani cumpăraţi, produceau venituri mari, pe care egumenii le exploatau cu multă pricepere. A fost firesc deci, potrivit spiritului şi nevoilor vremii, ca egumenii să folosească banii mănăstirii împrumutîndu-i cu dobîndă mare. De altfel cămătăria, cum spune Karl Marx ²⁹⁸, apare o dată cu capitalul comercial şi este inerentă unei epoci în care predomină mica producţie de mărfuri. Astfel, egumenul Partenie împrumută cu 845 taleri pe Alexandri, vornic de doamnă, care avea mari nevoi pentru familie : „de m-am hrănit cu dînşii”. Datornicul restituie integral suma, „iar pentru dobînda banilor ce s-au făcut” s-a învoit să dea nişte crîmpee de moşie în satele Valea lui Dobrotă, Vai-de-ei, şi o vie ²⁹⁹, desigur, tot pe dealul Scăienilor, care era o vestită podgorie în secolul XVII şi XVIII. Se poate uşor aprecia ce camătă pretinsese egumenul, ca să trebuiască să fie plătită cu atîta avere. Martorii zapisului sînt mai toţi mari boieri de divan.

Am văzut mai sus că Antonie Vodă n-a înzestrat mănăstirea Turnul din Tîrgşor decît cu cele două vămi ale tîrgurilor din Tîrgşor şi Ploieşti şi cu 200 bolovani de sare din ocna Telega. El ar fi putut dărui toată moşia oraşului Tîrgşor, care era domnească, dar n-a făcut-o, fie că era un om fricos şi temător de Cantacuzineşti, fie din pricină că a fost surprins de mazilire înainte de a desăvîrşi înzestrarea ctitoriei sale. Cu toate acestea veniturile celor două vămi precum şi priceperea şi lăcomia egumenilor au fost deajuns ca mănăstirea să-şi facă pînă la 1700 o avere îndestulătoare pentru nevoile sale. Totuşi Constantin Vodă Brîncoveanu care era ginerele lui Neagoe, feciorul ctitorului, dărui mănăstirii a patra parte din moşia Tîrgşor. Nu s-a păstrat sau nu s-a găsit încă în arhive actul de danie. Avem la îndemînă însă hotărnicia moşiei pe care au făcut-o patru boieri localnici, sub supravegherea lui Barbu Brătăşanu, al doilea vistier, care a fost făcută „din porunca mării sale domnului nostru Io Costandin voivod... ca să măsurăm toată moşia Tîrgşorului şi să alegem a patra parte dă moşiei să dăm sfîntii mănăstiri”. Ei se adunaseră la Tîrgşor unde au măsurat toată moşia peste tot hotarul... împreună cu toţi tîrgşorenii, ca să n-aibă mai multă gîlceavă. Semnează apoi o „scrisoare la mîna părintelui Varlaam egumen... ca să stăpînească ce iaste mila mării sale lui vodă de acum înainte cu pace” ³⁰⁰.

Darul moşiei Tîrgşor făcut de Constantin Brîncoveanu este întărit de Ştefan Cantacuzino prin hrisovul ³⁰¹ din 1714 mai 19. Acest domn însă, la stăruinţa unchiului său, spătarul Mihail Cantacuzino, aprobă înfiinţarea tîrgului de la Negovani, din apropierea Tîrgşorului, care a slăbit mult tîrgul din acest oraş, a cărui vamă aparţinea mănăstirii Tîrgşor. Aceeaşi întărire o acordă şi Nicolae Alexandru Mavrocordat, prin hrisovul său din 1716 martie 3 : „ ca să fie sfintei mănăstiri den toată moşia Tîrgşorului a patra parte ot sud Prahova, pentru că această moşie a Tîrgşorului fiind peste tot moşie domnească, domnia mea m-am milostivit de am dat şi am miluit pre sfînta mănăstire cu a patra parte dentr-această moşie, după cum iaste aleasă, hotărătă şi înpietrită încă den zilele lui Constandin Vodă Brăncoveanul” ³⁰². Tot Nicolae Alex. Mavrocordat întăreşte m-rii Tîrgşor dania lui Antonie Vodă : „ca să fie sfinţii mănăstiri toată vama tărgului Ploieştii şi toată vama tîrgului Tîrgşorul şi cu 12 sate ce sănt de ocolul tărgului, iar... de la ocna Telega pre an sare bolovani 200 să aibă a-i luarea cănd iau şi alte sfinte mănăstiri” ³⁰³.

La stăruinţa egumenului Partenie, care conduce mănăstirea Tîrgşor aproape douăzeci de ani, domnitorul Ioan Mavrocordat întăreşte daniile m-rii Tîrgşor făcute de Antonie Vodă şi desfiinţează tîrgul de la Negovani aprobat de Ştefan Cantacuzino în folosul m-rii Sinaia ³⁰⁴. Hotărîrea cu privire la tîrg, domnitorul o ia în înţelegere cu mitropolitul Antim şi cu boierii „că nu ieste cu cale a să strica tîrgurile ceale vechi cu acel tîrg nou”

Egumenul Partenie face mai multe cumpărături de vii ³⁰⁵ şi apoi cumpără cu 338 taleri vechi ³⁰⁶, de la Matei Cocorăscul, fiul logofătului Iane Cocorăscul, moşia Stoieneasca, care era alături de altă moşie a mănăstirii. Succesorul lui Partenie, egumenul Ioasaf cumpără de la Frăţilă ³⁰⁷ „un pogon de ţealină şi stînjeni 4” ; el mai schimbă o ţigancă cu o altă ţigancă a monahului Ilarion din aceeaşi mănăstire, fiindcă ţiganca acestuia „au făcut cununie după leage” cu un ţigan al mănăstirii ³⁰⁸. Este de reţinut că monahii mănăstirii Tîrgşor puteau avea ţigănci roabe, ca să-i slujească în viaţa tihnită a mănăstirii, ceea ce confirmă traiul de tihnă, huzur şi îndestulare pe care îl duceau călugării. Apoi egumenul Daniil cumpără cu 35 taleri, de la Constantin Mănescu o ţigancă anume Ilina, pe care o furase un ţigan al mănăstirii, anume Ccstea şi s-a cununat cu ea ³⁰⁹.

În fine, mănăstirea Tîrgşor, în urma stăruinţelor depuse de egumen după fiecare schimbare de domnie, obţine întărirea daniilor domneşti. Astfel egumenul loasaf obţine de la Grigore Ghica voievod un hrisov prin care se recunoaşte darurile primite de la Antonie Vodă şi desfiinţarea tîrgului săptămînal de la Negovani ; de asemenea hotărăşte ca nici vinăricerii sau căpitanul din Ploieşti, care înfiinţaseră un tîrg la Urlaţi „să nu aibă voe a să mai ispiti ca să mai facă tîrg acolo la Urlaţi, măcar cătuşi de căt” ³¹⁰. Tot egumenul Ioasaf obţine şi hrisovul de întărire de la Constantin Mavrocordat, care reproduce aproape aidoma hrisovul înaintaşului său ³¹¹. Este interesant că despre dania moşiei Tîrgşor făcută de Constantin Brîncoveanu ultimele hrisoave de întărire a daniilor domneşti nu mai amintesc nimic.

La 1 februarie 1752, Grigore Ghica închină mănăstirea Tîrgşor mănăstirii Sf. Pantelimon „cu aşezămînt să dea embatichi pe an cîte taleri 100” ³¹². Prin această închinare, despre care vom reveni mai jos, se deschide pentru mănăstirea Tîrgşor o epocă de sărăcie şi lipsuri care b va prăbuşi.

*

c) Proces pentru moşia Hăbud (Scutaşii) jud. Dîmboviţa

Am amintit mai sus că egumenul Varlaam cumpărase moşia Hăbud, numită Scutaşii, din jud. Dîmboviţa la 1699 de la Stanislav, feciorul lui Şerban din Scutaşi, şi de la verii lui. Vînzarea a fost atacată de Radu Gigărtul din Negoieşti, sub motiv că are şi el parte în moşia vîndută. Pricina a ajuns în faţa domnitorului Constantin Brîncoveanu, care a poruncit ca împricinaţii să meargă la faţa locului şi să restabilească adevărul cu megieşii care cunosc moşia.

Stanislav şi Radu Gigărtul, însoţiţi de Partenie, egumenul mănăstirii Tîrgşor, s-au dus la Hăbud, la 12 martie 1713, împreună cu şase martori care cunoşteau moşia şi vînzarea. Acolo „aşa am adevărat cu sufletele noastre că nu are Radul nici măcar o palmă de moşie în flăbud, ci au umblat [ca] un om fără de socoteală ;... şi de ar scoate Radu niscare scrisori vreodată, să nu să crează nici de noi, nici la Divan, nici de alte judecăţi, pentru că foarte am adevărat bine că nu are Radul nici o parte de moşie în Hăbud... Iar părintele egumenul ot Tărşor să aibă a stăpăni moşia aceasta cu bună pace, precum şi pană acum” ³¹³.

În acelaşi an se ridică şi un alt pretendent asupra moşiei ; este Micul din Scutaşi. Egumenul Antonie a cerut judecata Divanului, dar pretendentul „cunoscînd că merge rău şi fără de nici un temei au căzut cu rugăciune la egumenul ca să-i iarte, să nu-i mai ducă la Divan”. El s-a grăbit să dea egumenului un zapis” cu mare legătură cum că nu să vă mai ispiti nici el, nici feciorii lui... Iar de s-ar mai amesteca la cevaşi sau ar mai scorni vreo gălceava pentru acea moşie să fie închinaţi şi gloabă”. Dar în 1742, după aproape treizeci de ani, „Micul şi cu alte rude ale lui au fost făcut moară pe moşia aceasta a mănăstirii, neîntrebînd pe egumen”, sub cuvînt „că are moşie şi el într-acel hotar”. Egumenul Antonie s-a plîns domnitorului Mihail Racoviţă, care a poruncit să-i aducă la Divan, unde li s-au citit „zapisele de vănzarea acei moşii şi zapisul Micului de legătura ce se legase cînd să mai sculase cu gălceavă”. Atunci domnitorul a poruncit ca mănăstirea „să aibă a stăpîni şi moara aceia cu bună pace... iar neprimind egumenul să o stăpănească, să aibă voie a o sfărîma de tot” ³¹⁴.

Cu toate acestea, dreptatea şi adevărul, pe care egumenii mănăstirii Tîrgşor au ştiut să le ocolească, trebuie să fi fost de partea celor care au aţîţat princinile pe care le-am văzut. Aşa se explică de ce Ion al Micului din Hăbud dă jalbă lui Grigore Ghica voievod ca să se judece la Divan cu egumenul în privinţa moşiei. în pitacul domnesc trimis la Tîrgşor se spune „că avînd tată-său o moşie acolea la Hăbud dimpreună şi cu alţi moşneani, s-ar fi sculat acei moşneani pentru-ascuns, fără ştirea tătăne-său, şi ar fi văndut moşia la mănăstirea Tărşorul”. Pentru această pricină i se porunceşte : „să te scoli să vii aicea cu scrisorile ee vei fi avînd să staţi faţă la Divan, ca să vi se hotărască judecata” ³¹⁵ Procesul se judecă la 19 ianuarie 1750 cînd se dă hrisovul în care se confirmă mănăstirii Tîrgşor stăpînirea asupra moşiei Sculaşi din Hăbud, pe care a cumpărat-o egumenul Varlaam de la Stanislav „feciorul lui Şărban din Sculaşi” în 1699, hotărîndu-se că Radu Gigîrtu, Micul şi fiii acestuia, Vîlcul şi Ion, nu au nici un drept în această moşie.

Procesul este foarte interesant fiindcă ilustrează sistemul de cotropire a moşiilor moşneneşti în sec. al XVIII-lea, iar din hrisovul lui Grigore Ghica voievod se desprind mai multe fapte care pledează pentru dreptatea moşnenilor din Hăbud. Se vede din document că proegumenul Ioasaf le-a luat cu înşelăciune ultimul hrisov cu care şi-ar fi putut apăra moşia, iar cînd s-a poruncit ca marele vornic Ianache Halipliul să facă cercetare la faţa locului şi să măsoare moşia, acesta nu s-a dus, ci a trimis pe portarul Constantin Lipovan „care avînd şi el alăturea o moşie ce-i zice Cărstiiasea, au împins pe egumen spre moşia Pătrăreasca şi pe dînşii i-au scos fără de moşie”. A fost trimis atunci Andrei căpitan de cazaci din Tîrgovişte, care „s-au fost pus de au tras moşiia şi au osebit mănăstirii o sumă de stînjeni şi dedease şi lui Iane i Vîlcului i lui Ion altă sumă de stănjeni, încă îndoit mai multă moşie dedease lor dă căt mănăstirii”. Cartea de măsurătoare întocmită de căpitanul Andrei „fiind foarte fără de cale făcută, în Divan s-au luat de la mina Vîlcului şi a lui Ion şi însuşi dcmniia mea am spart-o şi am dat-o la mana egumenului” ^3l6. În acest chip s-a luat din mîna moşnenilor din Hăbud ultimul act cu care şi-ar fi putut susţine dreptatea.

Procesul acesta ilustrează o acţiune şi un moment din marea luptă pe care au dus-o moşnenii din Ţara Românească ca să-şi apere pămîntul jefuit nu numai de boierii hrăpăreţi dar şi de egumenii înşelători care au urmat pilda boierilor. Acest fapt este numai unul din foarte numeroasele cazuri în care ţăranii moşneni şi-au pierdut moşia şi libertatea.

d) Mănăstirea Tîrgşor, metoh al spitalului Pantelimon

Grigore Ghica voievod a hotărît să închine mănăstirea Tîrgşor, — care în prima jumătate a secolului al XVIII-lea se bucura de faima unei mănăstirii bogate — ca să ajute mănăstirea Pantelimon, ctitoria familiei Ghica, care avea în sarcină întreţinerea unui spital. Hrisovul de închinare insă mistifică adevărul, motivînd că mănăstirea Tîrgşorul o ducea foarte greu în timpul din urmă, mai ales de cînd venitul vămilor tîrgurilor a fost trecut pe scama domniei şi astfel a pierdut vama Ploieştilor şi a Tîrgşorului. Se aminteşte în hrisov că încă din domnia întîia (1733—1735) egumenul s-a plîns de greutăţile pe care le avea şi Grigore Ghica, „văzînd scăpătăciunea mănăstirii”, i-a dat o parte din vama Ploieştilor ; urmaşii lui însă i-au desfiinţat şi această danie. În timpul din urmă — motivează hrisovul — egumenul mănăstirii, „cuviosul chir Daniil, cu mare rugăciune au venit de au căzut la domnia mea arătîndu-ne tot păsul şi neputinţa sfintei mănăstiri”. Domnitorul a hotărît atunci ca oraşul Ploieşti să dea mănăstirii din vama ce încasează, cîte o sută de taleri pe an, şi a mai hotărît să închine mănăstirea Tîrgşorul ctitoriei sale din Bucureşti „cu aşezămînt să dea embatichi pe an cîte taleri 100... ca să fie pentru hrana şi chiverniseala săracilor bolnavi” ;³¹⁷ adică ce urma să primească din vama Ploieşti să dea mănăstirii Pantelimon. Vom vedea însă că epitropii vor controla toate veniturile mănăstirii şi-i vor face greutăţi care se vor adăuga celorlalte provenite din decăderea oraşului Tîrgşor.

Matei Ghica voievod, fiul şi urmaşul lui Grigore Ghica, la cererea aceluiaşi egumen Daniil, întăreşte printr-un hrisov dania tatălui său de 100 taleri din vama Ploieştilor şi scutirile de dăjdi către vistierie şi cămara domnească ³¹⁸. Se menţionează în hrisov starea mănăstirii „dărăpănarea şi cea multă scăpătăciune” şi nu e de mirare cînd ştim ce lacomi şi ce hrăpăreţi au fost toţi egumenii din conducerea mănăstirii bogate. Mănăstirea Tîrgşor, care avea trei moşii şi peste o sută de pogoane de vie în dealul Scăienilor şi mai bine de 120 de ţigani muncitori, după o socoteală aproximativă, a fost jefuită fără nici o teamă de egumeni şi ceilalţi călugări care au administrat-o.

Între timp, egumenul Daniil schimbă cu marele logofăt Ştefan Văcărescu două ţigănci ale mănăstirii anume Ilina şi Ilinca, cu alte două ţigănci numite Rada şi Alexandra. Schimbul era obligatoriu, fiindcă un ţigan al boierului se căsătorise cu o ţigancă a mănăstirii, care avea şi o soră de care nu se putea despărţi, iar cele date în schimb „sănt tot de potriva acestora” ³¹⁹.

Al doilea fiu al lui Grigore Ghica, anume Scarlat Ghica în dorinţa ca metohul mănăstirii Pantelimon să fie şi mai bine înzestrat ca să poată ajuta mai larg spitalul de la Pantelimon, tot la stăruinţa egumenului Daniil, acordă mănăstirii Tîrgşor, „toată moşiia domnească ce ieste împrejurul sfintei mănăstiri” ³²⁰; el dărueşte deci restul din moşia din care Constantin Brîncoveanu donase a patra parte. Domnitorul se hotărîse să facă acest dar la stăruinţa egumenului Daniil, care văzuse ce venituri ar dobîndi mănăstirea dacă ar avea întreaga moşie a Tîrgşorului. Scarlat Ghica însă, înainte de a se hotărî să facă dania, cere marilor boieri să cerceteze la faţa locului situaţia moşiei şi să-i aducă la cunoştinţă printr-o anafora. Boierii, convinşi într-un fel oarecare de egumenul Daniil, arată că moşia este domnească şi „că numai patru oameni să trag dintr-acei orăşani [cu drepturi], iar ceilalţi sânt tot adunătură de prin ţară” ³²¹. Drept urmare Scarlat Ghica voievod spune : „citind domnia mea anaforaua dumnealor şi văzînd cum izbrănirea dumnealor iaste bună şi cum că această cerere a igumenului iaste cu cale, domniia mea încă ca un domn ce sântem volnici pe ale domniei” hotărăşte ca toată moşia ce se află împrejurul sfintei mănăstiri împreună cu acei 1.000 stânjeni de moşie ce-s închinaţi de răposatul ctitor să fie moşie ohabnică a sfintei mănăstiri de ajutor şi de întărire, iar domniei meale şi răposaţilor domniei meale veacinică pomenire”. Domnitorul Scarlat Ghica printr-alt hrisov, scuteşte mănăstirea Tîrgşor de toate dările existente, precum şi de celelalte care se vor pune în viitor ; el întăreşte de asemenea vechile privilegii acordate de domnitorii precedenţi ³²².

Urmează un răstimp de peste patru decenii în care nu mai ştim nimic din cele ce s-au petrecut la mănăstirea din Tîrgşor. Se pare că egumenii au fost mulţumiţi de veniturile pe care le aducea moşia întregită prin dania lui Scarlat Ghica voievod şi nu mai băteau drumurile la Bucureşti să solicite mila domnească sau să împace certurile şi gîlcevile cu orăşenii din Tîrgşor.

Un fapt interesant, care ilustrează epoca de descompunere a orînduirii feudale, îl întîlnim în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. În aprilie 1793 murise egumenul Antonie, care condusese mai bine de zece ani mănăstirea, fiind cunoscut ca un cămătar priceput în afaceri ; la el s-au găsit mai multe zapise de împrumut care însumau 1.033 lei ³²³. Desigur că aceştia erau banii mănăstirii, pe care egumenul îi împrumutase cu dobîndă mare după obiceiul timpului. între cei care au semnat zapise de împrumut erau : Mareş stolnic, Grigore postelnic. Manolache Stăncescu postelnic, Ion rachierul, Ilie Verzişorul rachier, Baciu sîrbul şi chir Theodosie din Ploieşti. Egumenul Antonie făcuse din banii mănăstirii un capital cămătăresc pe care îl folosea între cunoştinţele sale şi din care scotea, în condiţii uşoare şi sigure, o camătă destul de mare, care rămînea în buzunarul său. „Formele caracteristice — spune K. Marx — sub care capitalul cămătăresc există în vremurile premergătoare modului de producţie capitalist sînt două : mai întîi, camătă prin împrumuturi de bani acordate celor mari şi risipitori, mai cu seamă proprietarilor funciari ; în al doilea rînd, camătă obţinută prin împrumuturi de bani acordate micilor producători” ³²⁴. Activitatea de cămătar a egumenului Antonie se încadrează astfel în epoca premergătoare orînduirii capitaliste.

Dar egumenul Antonie nu era numai un abil cămătar ; el îngăduise să se amestece în administrarea averii mănăstirii, doi nepoţi ai săi, Sava şi Pîrvu, logofeţi de la Vadul Săpat, iar aceştia doi după moartea unchiului lor au pretins să li se dea „rămasurile răposatului” ³²⁵. Dionisie, urmaşul lui Antonie, însă a refuzat. De altfel Antonie a avut unele lipsuri din inventarul mănăstirii, între care „o scatolniţă cu sfinte moaşte ale sfîntului Haralambie” şi nişte vase de aramă pe care le primise mănăstirea mai înainte de la ieromonahul Agapie.

Noul egumen, Dionisie se arată tot aşa de grijuliu faţă de averea mănăstirii ; era aspru şi neîngăduitor cu cei ce munceau pe moşiile mănăstirii din care pricină a avut nenumărate certuri şi judecăţi de lungă durată. S-a judecat astfel cîţiva ani la rînd cu clăcaşii de pe moşia Cătieaş pentru muntele Pitica şi cu rumînii de pe moşiile Vaideeşti. Paharnicul Grigore Hrisoscoleu, ispravnicul judeţului Saac, îl acuză în scris că vrea să ia anumite locuri ,,cu topuzul din măna oamenilor” şi-1 cheamă să vie să se judece .cu împricinaţii în faţa lui „că noi decît a păzi dreptatea si a stăpînului moşii şi a lăcuitorilor, nu putem într-alt chip” ³²⁶.

În primele luni ale anului 1796, sub domnia lui Alexandru Moruzi, este numit epitrop al mănăstirii Pantelimon Ioan Florescu, ginerele banului Dimitrie Ghica. Se pare că în timpul din urmă egumenii mănăstirii Tîrgşor erau numiţi pe termen de trei ani şi cu condiţia de a spori ajutorul bănesc pentru spital. De aceea egumenul Dionisie se obligă in scris, la 20 iunie 1796, să plătească m-rii Pantelimon încă 750 de taleri pe un nou termen de trei ani, în afară de embaticul de 100 taleri fixat prin hrisovul de închinare, „care bani să fie daţi fără de a face vreo cerere vreodată, nici de altă cheltuială”. Dar acest ajutor n-a fost plătit pe anul în curs şi Ioan Florescu scrie egumenului în cîteva rînduri, cerîndu-i banii. Acesta însă îi răspunde dîrz şi îndrăzneţ : „nu era ca să-mi mai scrii sau să mai trimiţi la bani şi să mă mai necăjeşti, că nu sânt vreunul din cei ce nu ştie ce va să zică treaba, că eu am să iau... şi n-am putut scoate măcar un ban”. Se referea aici la banii daţi cu înprumut, fiindcă egumenul, ca toţi înaintaşii săi, făcea afaceri mari de camătă cu banii mănăstirii. De altfel în 1796 mănăstirea Tîrgşor avea trei logofeţi (Drăghicean, Stavri şi Isac) care vindeau produsele pentru suma de 3.680 taleri unor neguţători turci din Brăila şi unui grec anume Spandoni ³²⁷. Într-altă scrisoare Dionisie este şi mai îndrăzneţ cu Ioan Florescu, care pare să fi fost tot aşa de necinstit. În cele din urmă egumenul îi trimite 100 taleri şi comunică epitropului că are de încasat 1.389 taleri de la Catinca Greceanca, 400 taleri de la doctorul Silvestru, 120 taleri de la Iacovache sin Dragnea, vameşul Tîrgşorului 200 taleri şi de la Dugnea, neguţător din Tîrgşor, 389 taleri. Numele datornicilor arată că Dionisie făcea afaceri întinse de camătă şi cîştiga bani din aceste afaceri. „Cămătarul nu cunoaşte altă limită afară de capacitatea de randament sau de rezistenţă a celor care au nevoie de bani” ³²⁸. K. Marx continuă ca şi cînd ar avea în faţă situaţia economică din Ţara Românească la sfîrşitul secolului al XVIII-lea : „Faptul că avuţia bănească se dezvoltă ca o formă deosebită ca avuţie, aplicat la capitalul cămătăresc. ca toate creanţele acestuia au forma unor creanţe băneşti. El se dezvoltă într-o ţară cu atît mai mult cu cît masa producţiei se reduce mai mult la prestaţii în natură etc, deci la valori de întrebuinţare” ³²⁹

În septembrie 1800 egumenul Dionisie este înlocuit cu Partenie,. care avea titlul de vlădică al Dristei, bătrîn, refugiat în Bucureşti, care n-a stat în Tîrgşor şi a gospodărit averea mănăstirii printr-un nepot al său numit Petre. Întrucît lada mănăstirii era goală, astfel că nu se puteau acoperi cheltuielile curente, egumenul Partenie se împrumută cu 1250 taleri de la vornicul Isaac, un alt ginere al banului Ghica şi în iulie 1802 moare. între timp se schimbase şi domnul şi în vara anului 1802 se afla în scaun Alexandru Suţu. El readuce la mănăstirea Tîrgşor pe egumenul Dionisie şi-i cere să facă un inventar complet de toată averea mişcătoare şi nemişcătoare a mănăstirii.

Acest „catastih” era necesar după cele petrecute la mănăstire în timpul ultimilor trei egumeni. Asemenea inventare s-au făcut şi altădată, dar nu s-a păstrat decît acela din 1784, cînd era egumen Antonie,, un prahovean, frate cu popa Stoica din satul Vadul Săpat din Prahova. Inventarul ³³⁰ întocmit de egumenul Dionisie înşiră toată averea m-rii Tîrgşor, începînd cu odăjdiile, mobilierul din biserică, biblioteca (cărţi româneşti, sîrbeşti şi greceşti) mobilierul din locuinţe, cămară şi pivniţă, scule şi obiecte de folos gospodăresc, mijloace de transport şi obiecte în legătură cu ele, stupi activi şi sterpi, cereale, nutreţ, şindrilă, animale, moşiile arendate, viile şi ţiganii. Face impresia unui inventar sărac. Vremea şi lipsa de interes şi pricepere a celor care s-au succedat la conducerea mănăstirii au prăbuşit o mănăstire bogată şi au distrus o gospodărie înfloritoare şi cu multe venituri.

Dacă am examina numai patru capitole din inventar — animale,, moşii, vii si ţigani — am putea înţelege jaful şi incuria pe care au dovedit-o în administrarea averii mănăstirii, egumenii care s-au perindat după 1752, cînd controlul veniturilor l-au făcut epitropii spitalului Pantelimon din Bucureşti. Animalele : 9 cai, din care 2 telegari vineţi se aflau în Bucureşti, în folosul lui Petre, nepotul egumenului Partenie ;. 4 rîmători : 5 bivoliţe şi 2 malaci ; 12 boi de jug, 8 vaci şi 10 mînzaţi ; atît ! Moşiile arendate erau : Blejoaia, arendată pe doi ani cu 215 taleri ; Balca, Colacu de Piatră şi Boldeştii, din judeţul Saac, arendate pe 3 ani cu 1200 taleri ; Rătunda şi Şopîrliga din jud. Buzău, arendate pe doi ani cu 1000 taleri ; şi Orboiasca din jud. Prahova, arendată pe patru ani cu 360 taleri, adică cu 90 taleri pe an.

Din numărul moşiilor lipsesc cele mai însemnate şi mai mari : moşia Hăbud (Scutaşii), moşia Tîrgşor, dania lui Constantin Brîncoveanu şi a lui Scarlat Ghica şi moşia Orboeşti, cumpărată de egumenul Partenie. Ce s-a făcut cu aceste moşii, nu se poate şti.

Din numereasele vii pe care le avea mănăstirea în prima jumătate a secolului al XVIII-lea nu sînt indicate decît trei, şi acestea în stare proastă. Ce s-a întîmplat cu viile ? iarăşi nu se ştie. Au fost vîndute, dăruite sau lăsate în părăsire, prin cotropirea unora şi altora care au avut vii în vecinătatea lor.

Din numărul mare de ţigani (peste 150) pe care îi avea mănăstirea în 1752 rămăseseră în 1802 numai trei sălaşe, cu un număr de 15 indivizi. Unde s-au dus restul ? Viaţa grea din mănăstire, cu hrană săracă şi puţina, ca şi tratamentul inuman pe care îl ofereau egumenii şi călugării, au prăpădit o parte din ei, iar o altă parte, probabil cei mai mulţi, au fugit încotro au văzut cu ochii. O confirmare a acestei situaţii ne-o dă cererea egumenului Dionisie prin care se roagă de Constantin Ipsilanţ să îngăduie unui trimis al mănăstirii să caute „cîteva sălaşă dă ţigani fugiţi şi răspîndiţi dăn trecuta răsmiriţă a nemţilor” ³³¹. Egumenul începe căutarea ţiganilor fugiţi după 14 ani !

„Catastihul” se încheie astfel : „după acest catastih s-au făcut toate teslim în mana sfinţii sale părintelui Dionisie iegumen mănăstirii Tărgşorul, de la Petrache, nepotul răposatului vlădicăi Dărstii, care a avut chiverniseala mănăstirii pană s-au făcut igumen părinte Dionisie”.

Egumenul Dionisie, instalat la conducerea mănăstirii Tîrgşor imediat după moartea lui Partenie, fost vlădică al Dărstei, nu privea cu ochi buni pe Petre (Petrache), nepotul lui Partenie, care gospodărise mănăstirea aproape doi ani. Supărarea egumenului Dionisie împotriva lui Petre rezultă mai mult din faptul că acesta arendase cîteva moşii ale mănăstirii pe mai mulţi ani şi încasase înainte o bună parte din suma cuvenită ca arendă. Prilej de ceartă s-a ivit cu ocazia facerii inventarului, cînd se constată că lipseau multe lucruri de ale mănăstirii, din timpul egumeniei lui Partenie. Noul egumen ceru lui Petre să împlinească aceste lipsuri.

Pe de altă parte, Petre pretindea unele bunuri personale ale unchiului său, pe care le revendica şi noul egumen, De aici începu cearta, la care s-a mai adăugat şi plîngerea lui Nicolae din Păuleşti, adresată domnitorului, prin care cerea să i se plătească 13 taleri, preţul muncii sale la viile mănăstirii. La această plîngere Petre a răspuns că vinul l-a rdicat egumenul, deci el se cade să plătească munca reclamantului. Plîngerea a ajuns spre cercetare în mîna fostului mare căminar Nestor, epitrop al mănăstirii Pantelimon după moartea lui Ioan Florescu ³³². Acesta caută să lichideze pricina, hotărînd ca suma s-o plătească cel care gospodărise averea mănăstirii, fapt care determină pe Petre să înainteze o plîngere domnitorului, arătînd neajunsurile pe care i le făcea Dionisie. Plîngerea ajunse la Divan care cercetă pricina şi făcu propunerile sale într-o anafora ³³³. Constantin Ipsilant admite în parte anaforaua şi hotărăşte să se ţină seama de pretenţiile lui Petre şi de lipsurile din inventar şi să se compenseze. Procesul se încheie la sfîrşitul lunii august 1803, cînd doi boiernaşi, hotărîţi de Divan, stabilesc că lipsurile din inventar preţuiesc 1214 taleri, iar drepturile lui Petre valorează 1057 taleri ceea ce înseamnă că el era obligat să mai dea mănăstirii 157 taleri ³³⁴

Este interesant că de la o vreme, mai precis de cînd marele vornic Ioan Florescu a fost numit epitrop al mănăstirii Pantelimon, egumenii mănăstirii Tîrgşorului aveau situaţia de embaticari, adică de arendaşi cu embatic, ceea ce îi scutea de controlul gestiunii exercitat de autorităţile eclesiastice şi civile ale statului. Ei erau numiţi pe un anumit termen şi în anumite condiţii, dintre care principala era de a plăti m-rii Pantelimon suma de 100 taleri pe an şi de a păstra intacte bunurile mobile şi imobile ale mănăstirii, garantînd existenţa şi valoarea lor. Prisosul de venituri peste cheltuielile inerente întreţinerii şi păstrării bunurilor, rămînea egumenului embaticar. Situaţia apare lămurit în obligaţia pe care şi-a luat-o, la 20 iunie 1796, egumenul Dionisie de a dărui 750 taleri pe deasupra embaticului de 100 taleri. Astfel fiind, egumenii Dionisie şi Partenie sînt socotiţi embaticari şi deci nu pot fi supuşi controlului gestiunii, adică surplusului de venituri peste cheltuieli şi obligaţi să depună acest surplus în casa mănăstirii. în felul acesta a văzut situaţia atît căminarul Nestor, care era un mare pravilist, cît şi redactorii anaforalei din 16 martie 1803 care spun : ,,drept aceia fiindcă şi răposatul Dristos, precum ne pliroforisim din luminată cartea mării sale Alexandru Vodă Moruzi cu carele orîndueşte epistat la această mănăstire, au avut dată această mănăstire asupra pentru oareşicare ajutor la cheltuielile sale, aflîndu-să în vărsta bătrăneţelor, ca un embaticar socotindu-să, fiindcă au şi răspuns embatichiu pe doi ani mănăstirii Sf. Pantelimon ; precum ne pliroforisim de la dumnealui căminar epitrop, nu încape peradesis de venit şi cheltueli. Ci de şi au stătut igumen fără de două luni doi ani, însă venitu să şi-1 ia deplin pe doi ani precum au răspuns şi embatichiu şi să dea zestrea mănăstirii în păr pînă la una, iar cîştig şi paguba a sa urmează a fi, precum şi la alţi embaticari”.

Egumenul Dionisie a fost înlocuit în octombrie 1805 cu protosinghelul Gavriil. Cel înlocuit, retras într-o casă de neguţători din Tîrgşorul-Nou, pretinse mănăstirii Tîrgşor mari sume de bani, care i s-ar fi cuvenit ca embaticar şi începu calea lungă a judecăţilor pentru obţinerea drepturilor invocate. Moare însă la începutul anului 1809, lăsînd pe Nicolae Mavroghene, un nepot al său, să continue procesulr Pricina veni în judecata Divanului care găsi de cuviinţă să se cerceteze dacă suma de 4250 taleri reprezintă venitul anului 1805 şi suma de 2687 taleri reprezintă valoarea lucrurilor egumenului Dionisie, din care să se scadă valoarea lipsurilor din inventar. Procesul a continuat cu întreruperi pînă în 1814, iar Nicolae Mavroghene nu s-a ales cu nici un folos ³³⁵.

Egumenul Gavril, care se arătase mai bun gospodar, muri după cîteva luni şi mitropolitul Gavril numeşte proestos ³³⁶ pe arhimandritul Cleonic în ianuarie 1810. Este de reţinut că această numire este numai de rang bisericesc, urmînd ca numirea de egumen s-o dea epitropul mănăstirii Pantelimon. Pentru aceasta Cleonic face un contract scris cu epitropul Constantin Predescu, fost mare stolnic, obligîndu-se să plătească anual cuvenitul embatic şi să dăruiască spitalului Pantelimon 3.000 de taleri „pentru plata datoriilor în care au încăput spitalu din vremea celor mai înainte epitropi, cum şi pentru facerea bisericii [Pantelimon], care este căzută de tot în faţa pământului şi are a să face de iznoavă din temelie”. De asemenea el se îndatorează să facă toate reparaţiile necesare la Tîrgşor, „iar hrisoavele, i zapisele şi toate alte scrisori ale mănăstirii, fiind căteva sărbeşti să fiu dator cu cheltuiala mea a le tălmăci şi a face condică în care să să treacă toate cu orănduiala lor şi să să întărească acea condică ori de prea-osfinţitul mitropolit sau de slăvitu Divan” ³³⁷. El achită pe dată ajutorul de 3.000 de taleri „şi dumnealui epitrop mi-au dat asemenea zapis ca acesta la mîna mea”. Arhimandritul Cleonic nu trăieşte nici un an, iar nepoţii săi Mihail şi Maxim, invocînd „multă scăpătăciune” a lor solicită milostenie din partea mitropolitului şi prin aprobarea acestuia obţin 1.000 de taleri din casa epitropiei spitalului şi a mănăstirii Pantelimon ³³⁸ în locul lui Cleonic a fost numit arhimandritul Gavriil, dar după două luni acesta renunţă la egumenie şi în locul său e numit arhimandritul Daniil.

Noul egumen este numit de Grigore Ghica, epitropul mănăstirii Pantelimon, numai după ce achită 1.500 de taleri pentru ajutorul spitalului : „însăşi cuvioşăia sa fiind cunoscător acestei dreptăţi a spitalului, din bună voinţa sa au dat acum ajutor la spital taleri una mie cinci sute pă cinci ani. Care bani, fiindcă s-au primit toţi gata şi deplin la epitropia spitalului, i să dă dar această carte a noastră cu care să aibă a sta în igumeniia numitului metoh pană se vor împlini cinci ani, adică pană ia viitorul leat 1817 martie 25, fiind dator a urma şi de acum înainte cu darea a taleri trei sute embaticul pe tot anul pînă la împlinirea sorocului de cinci ani. Iar la împlinirea numitului soroc rămăne metohul slobod pe seama spitalului” ³³⁹. Şi această numire, ca şi celelalte, era o afacere boierească mascată ; embaticarul da ca dar 1.500 de taleri, iar epitropul da ca dar cartea de numire ca egumen embaticar, ca să exploateze pe iobagii şi robii de pe moşiile mănăstirii Tîrgşor şi naivitatea şi bicisnicia credincioşilor. După patru ani însă egumenul Daniil renunţă la egumenie în folosul economului mănăstirii, ieromonahul Paisie Hiotu. Se vede treaba că preacuviosul egumen îşi făcuse suma în cei patru ani de exploatare, deşi pretextase că i s-a întîmplat „slăbiciune din boală şi neputinţă de a mai purta sarcina otcîrmuirii numiţii mănăstiri”. Noul egumen embaticar, Paisie Hiotu, care mulţi ani înainte fusese econom al mănăstirii şi deci cunoştea în amănunt nu numai averea, dar şi posibilităţile de exploatare, a avut o egumenie lungă de 15 ani ³⁴⁰ ; a început la 25 martie 1815 şi a ţinut pînă la 10 martie 1830. La început i s-a dat să împlinească restul timpului care mai era din contractul egumenului Daniil, dar după împlinirea lui — spune el — „mi s-au dat epistasia numitului metoh Tărşor, în soroc de şase ani”,. cu un contract prevăzînd în amănunt toate obligaţiile sale, atît faţă de cinovia pe care o administra, cît şi faţă de mănăstirea şi spitalul Pantelimon din Bucureşti. Mai întîi „m-am aşezat cu epitropia spitalului de am dat taleri una mie cinci sute prosfora adică ajutor", apoi „să ani: a răspunde pă tot anul la spital embatichiu po taleri trei sute, care bani să am a-i da la fieşicare zi întîiu de ghenarie” ³⁴¹. Se obliga apoi să repare zidul şi moara ; să lucreze viile, iar la ziua hramului să pomenească pe ctitori, „cu parastas şi cu masă săracilor”. Se obliga de asemenea să strîngă venitul (ceea ce ar fi avut grijă şi fără acest angajament), „ca nu prin lenevirea şi necăutarea mea să se împuţineze după vremi venitul mănăstirii, cu pricinuirea ce obicinuesc lăcuitorii a zice că n-au avut obiceiu”. Să garanteze zestrea mănăstirii, aşa ca la expirarea termenului „nu numai să fie întreagă şi deplin, ci încă şi sporită şi adăugată”. Să ţie rînduiala bisericească, iar de i se va întîmpla sfîrşitul vieţii în timpul egumeniei „să rămîie metohul slobod în stăpînirea spitalului”. Iar dacă un singur punct din cele de mai sus, nu va fi respectat, „să fie volnică epitropia a mă lipsi din epistasia metohului”.

La doi ani după instalarea lui Paisie ca egumen la Tîrgşor el comunica serdarului Nicolae Trăsnea, epitropul spitalului Pantelimon, lipsurile pe care le-a constatat din zestrea mănăstirii în timpul egumeniei lui Dionisie. El invocă mărturia slugerului Dinu Cuţarida care ştie .că. „s-au găsit lipsă ³⁴² din zestrea sfintei mănăstiri nişte bivoli, i boi. vaci, vîndute de Petrache, nepot răposatului vlădică Dîrstoreanul, ca la taleri 800 sau 900”.

De asemenea, el mai comunică aceluiaşi epitrop că locuitorii „ungureni” din Crîngul-Teiului sînt „semeţi şi zurbagii” şi că „anţărţ dănd moşia în arendă la nişte neguţători cu sinfonie pă 3 ani, din pricina acestor ungureni nu au putut ca să ţie moşia după sinfonia noastră, fără numai cu vai şi chin au ţinut moşia numai un an”. El arată că a cerut ispravnicului de străini „să se ridice 4—5 familii de zurbagii din sat”. Aceştia sînt nemulţumiţi de regimul de exploatare pe care l-au introdus arendaşii pe moşia mănăstirii. Izgonirea de pe moşia mănăstirii a celor cinci familii de ungureni, pe care o cerea egumenul Paisie, presupunea o anumită formalitate, care nu se putea săvîrşi decît cu plata din partea mănăstirii a locuinţelor celor izgoniţi şi cu aprobarea domnitorului. Paisie obţine această aprobare şi prin hătmănie se trimite poruncă la isprăvnicat să se execute. S-a produs însă neînţelegere cu privire la preţuirea caselor şi locuitorii izgoniţi s-au arătat nemulţumiţi. Pentru aceasta ispravnicul judeţului Prahova raportează hătmăniei şi cere dezlegare asupra procedurii : „să se trimită poruncă a să da carar şi izbrănire acestei pricini” ³⁴³. Pînă în cele din urmă egumenul Paisie, care era bine văzut de către marii boieri şi foarte priceput în a-şi aranja lucrurile, a obţinut izgonirea locuitorilor din satul Crîngul-Teiului care au protestat împotriva exploatării arendăşeşti. Pînă în cele din urmă, după sentinţa obţinută de Paisie, au fost dărîmate 25 de case, iar locuitorii s-au împrăştiat pe alte moşii şi în special pe moşia Stupiţi. Ei s-au plîns Divanului, care a dat dreptate lui Paisie, dar l-a obligat să plătească locuinţele dărîmate ³⁴⁴. Faptul de mai sus arată că „dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial (cum o făceau arendaşii mănăstirii) se transformă în mod inevitabil în agricultură capitalistă, deşi formele acestei transformări sînt extrem de variate şi se schimbă de la o regiune la alta” ³⁴⁵.

Egumenul Paisie trimite egumenului Ştefan al mănăstirii Colţea 11 zapise ale moşiei Rătunda şi un hrisov al mănăstirii Tîrgşor ; îi trimite şi un „colonaş de argint” rugîndu-1 să-i cîntărească să vadă ce greutate şi ce fel de argint are ³⁴⁶. În acelaşi timp îi trimite şi 200 melci, deşi era „vremea împotrivă şi zăpada mare”, ceea ce însemna că la mănăstire se practica creşterea sistematică a melcilor. Se pare că documentele trimise erau necesare în vreun proces al mănăstirii.

Dintre nenumăratele procese ale mănăstirii Tîrgşor amintim pricina de judecată cu beizadea Costache Caragea pentru o circiumă. De data aceasta egumenul Paisie nu apare în proces. Deşi el îl pornise, îndeamnă pe fostul mare clucer Nicolae Trăsnea, epitropul spitalului Pantelimon, să-i înceapă ca fiind boier mare şi cu relaţii puternice la Divan. Pe lîngă alte privilegii boierii îl aveau şi pe acela de a deschide cîrciumi pentru vînzarea vinului şi rachiului. Mănăstirea Tîrgşor avea însă o circiumă lîngă o moară pe moşia Tîrgşorului pe care noul proprietar al moşiei, Costache Caragea, a interzis vînzarea băuturilor şi „au tăiat cepul butii cu vin de la acea cârciumă a morii” ³⁴⁷. În faţa Divanului s-a arătat de către vechilul lui Nicolae Trăsnea, fără să prezinte dovezi scrise, că acea circiumă era deschisă înainte de anul 1775, cînd banul Ianache Moruzi a dobîndit moşia de la vărul său Alexandru Ipsilant voievod : faptul îl cunoştea noul proprietar al moşiei şi nu a contestat. Vechilul lui Costache Caragea a susţinut însă că în această cîrciumă numai ,,de la vremea ruşilor încoace s-au tot cercat oamenii schitului să pună vin şi rachiu”. Faţă de aceste poziţii contradictorii ale împricinaţilor şi din lipsă de acte doveditoare, Divanul hotărăşte „să să dea luminată porunca mării tale către dumnealor boeri ispravnici ai judeţului, să cerceteze în faţa locului, atăt prin alte dovezi, căt şi prin carte dă blestem dă va fi trebuinţă”, cine are dreptate. Nu se cunoaşte sfîrşitul procesului, dar se pare că beizadea Costache Caragea, prin puternica influenţă pe care o avea, a închis circiuma mănăstirii Tîrgşor, Este de reţinut din acest proces că fosta mănăstire, bogată pînă in 1752, a devenit în 1825 un schit sărăcăcios de la care egumenul Paisie lua aproape şi ultimele rămăşiţe de venituri.

În 1826 egumenul Paisie se preocupă de hotărnicia moşiei Vai-de-Ei,. despre care aflase că moşnenii vecini îi încălcaseră hotarul şi trăseseră de partea lor cîteva zeci de pogoane. Dezinteresul pe care l-au avut egumenii faţă de averea mănăstirii şi ura cu care vecinii moşneni au privit totdeauna moşiile boiereşti şi mănăstireşti au făcut ca vecinii să reia o bună întindere de pămînt din această moşie. Teodor logofătul, un prieten al egumenului, îi aduce la cunoştinţă că postelnicul Gheorghe Teişan din Ceptura a început hotărnicia moşiei, dar nu ştie ce rezultat are fiindcă locuitorii de pe acea moşie „sănt oameni foarte împotrivnici” ³⁴⁸.

Se pare însă că moşnenii de care se plînge Teodor logofătul erau oameni de înţeles, că pînă în cele din urmă au recunoscut că părinţii lor şi chiar ei au cuprins 39 de pogoane din trupul moşiei Prisaca a mănăstirii, pe care le-au vîndut în cursul vremii. Ei s-au arătat însă gata să dea din moşia lor pămîntul ocupat spre satisfacerea egumenului şi a călugărilor. Egumenul Paisie primeşte propunerea moşnenilor şi aceştia dau un zapis în care spun : „nu am tăgăduit că mai sus numitele pogoane le-au avut mănăstirea în stăpînire şi au fost şi sînt drepte a le lua. Dar fiindcă acelea care le-a avut mănăstirea sînt vîndute, precum arătăm, ne-am învoit cu sfinţia sa ca să le dăm şi să le împlinim din hotarul Vaidiesc, la capul moşii despre apus, unde se loveşte în capete cu moşiia Priseaca, adecă de la pietrele de la scoruş ale prisecii in sus, măsurîndu-se cu prăjina cea veche ce umbla într-acea vreme” ³⁴⁹. Şi, potrivit înţelegerii, în urma acestei restituiri se scrie zapisul pe care-l semnează de frică toţi moşnenii în cauză şi se adevereşte apoi şi de isprăvnicatul judeţului Saac.

Zapisul moşnenilor din Vai-de-Ei confirmă existenţa proprietăţii moşneneşti în devălmăşie încă în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Şi nu e vorba de izlaz, pădure, eleştee, unde stăpînirea era în comun din cele mai vechi timpuri, ci chiar pămîntul de agricultură, moşia propriu zisă, s-a păstrat în formă devălmaşe pînă tîrziu la aceşti moşneni.

Este interesant numele satului Vai-de-Ei. Sate cu asemenea nume Vai-de-Ei au fost mai multe în cuprinsul Ţării Româneşti. Unele se păstrează şi astăzi. Vai-de-Ei în regiunea Argeş, raionul Vedea şi Vaideeni,. tot în reg. Argeş, dar în raionul Horezu.

În ultimul an al egumeniei lui Paisie, brutarul Ioan Urbanof face o propunere interesantă ; el „cere voie a face o moară la locul ce s-au găsit de dînsul la mănăstirea Tîrgşor, pentru făină uşoară şi arpacaş” şi să i se dea şi „stînjeni 100 de pămînt cu plată”. Mai întîi el vorbeşte cu egumenul, cînd acesta se afla în Bucureşti, căruia îi spune că i-ar trebui pămîntul pentru 50 de ani. Paisie însă respinge cererea, fiindcă era sigur că mănăstirea nu poate avea nici un folos „ci pagubă şi robire, căci mănăstirea are moară şi pămîntul se ară de locuitori pentru porumb,, din care după scumpetea de acum poate să prinză pogonul de loc pînă la taleri 15 cu dijmăceia”. În urma acestui refuz, Urbanof se adresează generalului Jeltuhin, preşedintele Divanurilor din ţările române, dar primeşte acelaşi răspuns ³⁵⁰. Fireşte că respingerea cererii lui Ioan Urbanof a fost o greşeală din punct de vedere al interesului economic al mănăstirii. O moară de făină şi arpacaş într-o regiune agricolă ca a Tîrgşorului ar fi contribuit la înviorarea economică a oraşului care se afla într-un proces total de decădere. Apariţia unei asemenea întreprinderi confirmă prăbuşirea orânduiri feudale şi apariţia orînduirii capitaliste în Ţara Românească

În martie 1830 se încheie egumenia lui Paisie la m-rea Tîrgşor. Potrivit obligaţiilor sale contractuale el întocmeşte o „catagrafie de toate lucrurile mănăstirii” sub controlul slugerului Păun, trimis de epitropul Nicolae Trăsnea şi anunţă că averea mănăstirii a şi predat-o părintelui arhimandrit Serafim, noul egumen ³⁵¹. Arhimandritul Serafim s-a obligat prin contract, după procedura obişnuită de epitropul spitalului, să plătească un embatic de 600 lei pe an. Egumenia lui durează pînă în septembrie 1841, cînd este însărcinat cu conducerea mănăstirii singhelul Ruvin Budişteanu. Serafim are o egumenie lipsită de interes pentru averea mănăstirii ; el nu urmăreşte decît să-şi mărească veniturile personale, să strîngă cît mai mulţi bani, lăsînd imobilele în părăsire şi decădere. în cele din urmă este obligat să plătească 100 de galbeni pentru refacerea acestor clădiri ³⁵².

Inventarul ³⁵³ făcut de egumenul Paisie ilustrează perfect starea de decădere şi prăbuşire în care se afla averea mănăstirii Tîrgşor în primăvara anului 1830. Din el desprindem totuşi unele constatări interesante cu privire la mănăstirea Tîrgşor. Mai întîi, între cărţile mănăstirii se găsesc unele româneşti şi altele greceşti, toate însă numai necesare ritualului, ceea ce dovedeşte sărăcia intelectuală pe care o afirmă clerul mănăstirii. Acelaşi inventar de unelte agricole, prost întreţinut, sărac şi distrus ca şi cel din 1802. Tot atît de puţine animale ; mai puţine oi, iar stupii nici pe jumătate. între moşii se aminteşte dania lui Constantin Brîncoveanu, adică a patra parte din Tîrgşor, fiindcă celelalte trei părţi fuseseră date lui Ianache Moruzi. Două din cele 9 moşii sînt arendate. Toate viile mănăstirii abia au 40 de pogoane ; între acestea numai 4 sînt pe dealul Scăienilor, fiindcă celelalte au fost schimbate sau vîndute în cursul vremii de lacomii egumeni pe care i-a avut mănăstirea. Toate acestea sînt arătate în documentele ce se aflau la mănăstire. începînd cu un hrisov al lui Matei Basarab din 1647 şi terminînd cu acele făcute în 1830.

Se dau lămuriri edificatoare asupra construcţiilor din incinta mănăstirii şi a caselor domneşti, inclusiv biserica. Toate au nevoie de reparaţii urgente, care n-au fost făcute la timp şi din care cauză au ajuns în mare dărăpănare.

Inventarul amintit mai sus este însoţit de alte două mai mici, numite însemnări. O „însemnare de ce s-au găsit în plus” ³³⁴ şi altă „însemnare de lucrurile ce s-au găsit lipsă” ³⁵⁵. între cele „găsite în plus” sînt multe obiecte de ritual, dăruite Ia mănăstire de diferiţi credincioşi pentru pomenirea lor şi cărţi de ritual. Sînt indicate şi produsele agricole aflate în mănăstire între care 98 vedre de vin, 39 vedre rachiu şi 205 oca miere ceea ce arată că puţinii călugări duceau în m-rea Tîrgşor o viaţă îndestulată şi uşoară Lucrurile găsite lipsă sînt variate : 12 cărţi, vite, între care 8 boi mari de jug, 4 gonitoare, 1 vacă cu viţel şi 2 mînzaţi, 4 bivoliţe, 36 mătci stupi ; cereale între care 321 baniţe de grîu, 172 baniţe orz, 250 oca fasole ; şi 10 pogoane vie la Scăieni. Este interesant că nimeni nu se întreabă cum au dispărut aceste bunuri — mai ales cele, zece pogoane de vie — şi mai ales cine este vinovat de această dispariţie. Nimeni dintre epitropii spitalului Pantelimon n-a căutat să stabilească cui revine răspunderea pentru risipirea acestor bunuri care lipsesc, iar fostul egumen Paisie, cu buzunarele pline de aur, s-a pierdut în negura indiferenţei celor care l-au protejat şi l-au apărat.

În timpul egumeniei arhimandritului Serafim, mănăstirea Tîrgşor are un proces cu comisul Scarlat Bărcănescu. Pricina procesului este cotropirea pe care a făcut-o comisul în moşia din jurul mănăstirii, pe care o dăruise Scarlat Ghica. Judecata cere boierului să aducă acte împotriva hrisovului de danie, dar acesta răspunde „că deşi are hrisoave, dar întrănsele fiind şi alte secreturi” nu le poate prezenta în instanţă ; ar fi avut pretenţia să fie crezut pe cuvînt, dar în cele din urmă a cerut să se cerceteze situaţia la faţa locului. Dar şi aici boierul Scarlat Bărcănescu s-a opus unei adevărate cercetări şi a împiedicat să se asculte martori ³⁵⁶. Se pare că procesul se încheie deoarece comisul Scarlat Bărcănescu nu prezintă dovezi.

Pierderea viilor de pe Dealul Scăienilor, pe care am amintit-o mai sus, se explică prin faptul că egumenii au arendat cu embatic aceste vii pe care nu le-au mai putut munci cu ţiganii mănăstirii şi n-au mai urmărit pe arendaşii embaticari. Astfel Constantin Fălcoianu din Bucureşti avea în 1840 cîteva pogoane de vie cu embatic în Scăieni şi pentru că nu s-a prezentat nimeni din partea Mitropoliei să încaseze embaticul l-a trimis singur, în sumă de 80 lei şi 36 sfanţihi ³⁵⁷.

Administraţia egumenului Ruvin Budişteanu nu se oglindeşte decît foarte puţin în actele care-l privesc. Se pare că el însărcinează în 1844 pe inginerul hotarnic Gheorghe Pleşoianu, să facă unele măsurători la moşiile Vaideeşti şi Dobrota. în acest scop dăduse hotarnicului o serie de acte in legătură cu aceste moşii pe care, după terminarea măsurătorii, le-a dat înapoi mănăstirii ³⁵⁸. Nu ştim ce măsurători a făcut şi ce scop a urmărit.

Egumenul Ruvin Budişteanu, care fusese mai înainte stareţ la schitul Aluniş din Buzău, a rămas la conducerea mănăstirii Tîrgşor pînă la secularizarea averilor mănăstireşti din 1863. Nu se cunoaşte prea bine activitatea sa ca egumen. Se ştie numai că el a zidit o nouă mănăstire în satul Tîrgşorul-Nou, care acum este biserică de mir şi care mai păstrează încă pe pereţi chipul său. In 1862 numărul călugărilor din m-rea Tîrgşor era foarte redus ; în afară de egumen nu mai erau decît un ieromonah şi doi călugări. Mănăstirea întreţinea atunci o şcoală cu 6 copii „spre învăţătură la carte” ³⁵⁹. Se pare că egumenul a fost foarte afectat de legea lui Cuza Vodă care seculariza averile mănăstireşti şi din pricina aceasta s-ar fi spînzurat ³⁶⁰. În urma acestui fapt, la 9 martie 1864, la mănăstirea din Tîrgşor este numit curatore civil, preotul Stelian, care fusese mai înainte protopop la Cîmpina.

«

V. DECĂDEREA ORAŞULUI TÎRGŞOR

La sfîrşitul secolului al XVI-lea Tîrgşorul atinsese treapta cea mai înaltă a dezvoltării sale ca oraş şi ca piaţă comercială. în cîteva rînduri, pentru scurtă vreme, el fusese chiar reşedinţă domnească. De aceea, pe drept cuvînt, un călător străin care vizitează Ţara Românească în ultimul deceniu din secolul al XVI-lea spunea că „această ţară are numai trei oraşe; Tîrgovişte, reşedinţă a domnilor, Brăila şi Tîrgşor” ³⁶¹. Am văzut mai sus că în relaţiile cu Braşovul, Tîrgşorul deţinea primul loc .Între 1526—1530, afirmîndu-se în această vreme ca o piaţă activă şi prosperă, care s-a păstrat aproape tot secolul al XVI-lea. Situaţia aceasta şi-a păstrat-o chiar cînd relaţiile comerciale dintre Ţara Românească şi Braşov au început să slăbească din pricina evenimentelor politice în legătură cu Ungaria. Dar folosirea din ce în ce mai puţin a drumului comercial dintre Braşov şi Brăila, care trecea prin Tîrgovişte şi Tîrgşor, ca şi mutările temporare ale reşedinţei domneşti în Bucureşti au influienţat măi mult prosperitatea Tîrgşorului. În noile condiţii de viaţă economică din Ţara Românească pe care le crează secolul al XVII-lea, Tîrgşorul începe să piardă pasul vremii şi să rămînă în urma noilor oraşe care se ridică şi se transformă după 1600.

Am văzut mai sus împrejurările în care se înfiinţează şi se dezvoltă oraşul Ploieşti. Acest oraş cu o aşezare geografică nebănuit de favorabilă şi cu un impuls de viaţă nemaiîntîlnit în aşezările orăşeneşti din Ţara Românească, cunoaşte un ritm de viaţă viu şi activ, care-l face să crească şi să se dezvolte văzînd cu ochii. în puţină vreme el devine tîrg, apoi orăşel şi în fine oraş, a cărui faimă se răspîndeşte în toată tara. Prosperitatea Ploieştilor deschide larg ochii neguţătorilor tîrgşoreni, care începuseră să simtă sărăcia în vechiul lor oraş şi nu şovăiră să-şi mute negoţul în Ploieşti.

Unii dintre aceşti neguţători au preferat să-şi îndrepte carele cu marfă şi calabalîc spre nord-est şi să se oprească în tîrgul Filipeşti.

A fost un lung, dar constant exod de la Tîrgşor la Ploieşti şi Filipeşti, care a sfîrşit prin a lăsa aproape pustie vechea aşezare orăşenească de pe malul Leaotului.

Totuşi oraşul Tîrgşor n-a murit dintr-odată. El intră după 1640 într-o lungă agonie care va dura aproape două secole. Ceea ce a contribuit să-i mai ţină în viaţă — o viaţă lentă şi fără nici o nădejde de înflorire — a fost existenţa mănăstirii Turnul, ctitorie a lui Antonie Vodă din Popeşti, despre care am vorbit mai sus, care a lungit agonia oraşului şi care a rezistat chiar după ce Tîrgşorul fusese trecut în rîndul satelor. A contribuit, poate, la această agonie şi tîrgul săptămînal din Tîrgşor, a cărui vamă, ca şi a tîrgului din Ploieşti, fuseseră dăruite mănăstirii Tîrgşor de ctitorul său.

Un document din Tîrgşor, cînd încă oraşul îşi mai ţinea suflul său neguţătoresc, ne înfăţişează o stare de lucruri aproape generală în această vreme şi ridică o problemă încă incomplet studiată. Este vorba de un oarecare, Stan iuzbaşa din Tîrgşor, care vinde în 1638 lui Stroe vistierul pe rumânul. Radu Cernea cu cei patru feciori ai săi „şi cu 40 de stănjeni de ocină din sat den Dărmăneşti, de peste tot hotarul căt se va alege” ³⁶². Vînzarea unui rumân era un fapt obişnuit în prima jumătate a secolului al XVII-lea, cînd ţărănimea dependentă trece prin faza cea mai grea a stăpînirii boiereşti. în urma legăturii lui Mihai Viteazul „starea ţăranilor se înrăutăţeşte în această epocă ; atunci apar vînzările de rumâni ca nişte robi” ³⁶³. În această situaţie însă vînzarea era făcută fără delniţă, fiindcă pămîntul de folosinţă pe care îl avea de la boier şi care ar fi putut fi ereditar, transmis din tată în fiu, îi era luat de vînzător. Rumânul Radu Cernea şi feciorii lui sînt vînduţi însă „şi cu 40 de stânjeni de ocină den Dărmăneşti”. Se pare că vînzătorul din acest document a vînduit o dată cu rumînul său şi lotul de pămînt pe care-l munceau aceştia şi care făcea parte din moşia sa, ceea ce în practică este un caz nemaiîntîlnit. Acest lucru presupune nestrămutarea rumînului Radu Cernea de pe moşia lui Stan iuzbaşa pe moşia lui Stroe vistierul, ceea ce este imposibil de admis. Cum s-a putut face atunci vînzarea cu ocină cu tot ?

În secolul al XVII-lea continuă încă tranzacţiile la Tîrgşor. Astfel popa Marin vinde postelnicului Neagoe trei cesferte de vie pe care le cumpărase de la Dumitru Bica şi un pogon şi trei cesferte de vie cumpărate de la Manole. Popa Marin mărturiseşte însă că pentru această vie a făcut două sărindare, preţuite „drept bani gata taleri 10”, dar el vinde via cu 12 taleri ³⁶⁴. De asemenea Marin cu femeia sa Lupa şi cu fiul lor Paraschiva vînd lui Ivan din Tîrgşor două pogoane de vie în dealul Scăienilor cu 12 ughi jumătate ³⁶⁵.

Un zapis din 1678 ne înfăţişează o situaţie mai puţin obişnuită. Un birnic din Scăieni, anume Udrea, neputînd plăti birul, a preferat să-şi ia lumea în cap şi să dispară din sat. Birul său însă, potrivit poruncilor domneşti în vigoare, cădea în spinarea celorlalţi birnici şi atunci ei sînt obligaţi să vîndă via egumenului m-rii din Tîrgşor. Preţul vînzării a fost de 23 galbeni, care a fost plătit birarilor, ceea ce arată cît de greu era birul în această vreme.

În 1671 decembrie 9, Antonie-Vodă dăruieşte mănăstirii Turnul din Tîrgsor vama tîrgului de aici şi din Ploieşti. De acum egumenul mănăstirii va căuta, prin toate mijloacele, să stimuleze vînzările în tîrg şi să împiedice abuzurile slujitorilor domneşti care făceau nenumărate neajunsuri neguţătorilor şi producătorilor din localitate şi împrejurimi.

Procesul de decădere a oraşului Tîrgşor îşi urma evoluţia sa firească. Numele lui dispare încet-încet dintre oraşele mari ale Ţării Româneşti. La 1684 cînd Miron Costin vizitează ţara şi face descrierea ei, în limba polonă, aminteşte între oraşe şi Tîrgşorul, însă îl pune după Gherghiţa ³⁶⁶. La 1699 Tîrgşorul este indicat, ca şi Brăila între oraşele mai mici ale ţării ³⁶⁷. În 1709 aprilie 5 Constantin Brîncoveanu dă volnicie marelui ciohodar Alexandri să ia ciohodăritul de la cizmarii din oraşe şi sate cîte un taler ; între oraşe, găsim Filipeşti şi Urlaţi, dar nu mai apare numele Tîrgşorului ³⁶⁸, ceea ce înseamnă că decăderea sa ca oraş făcuse paşi mari. Cu toate acestea Nicolae Mavrocordat şi Ioan Mavrocordat, desigur la stăruinţa egumenului din Tîrgşor, întăresc în 1716 tîrgul din acest oraş. Totuşi numele Tîrgşorului nu mai apare între celelalte oraşe, deşi găsim acolo Cerneţi, Gherghiţa si Ruşii de Vede ³⁶⁹.

În 1752 iunie 7, un oarecare Petru moşnean, împreună cu soţia sa Dochiţa, vînd lui Radu cojocar din Tîrgşor, partea lor de moşie din Dalbăneasca, de 51 stînjeni şi un sfert, cu un taler şi jumătate stînjenul ³⁷⁰. Faptul este obişnuit către mijlocul secolului al XVIII-lea ca un moşnean să-si vîndă partea de moşie. Este interesant în zapisul acesta că moşneanul care vinde trăia de mult în Tîrgşor, unde exercita meseria de măcelar, ceea ce confirmă interpătrunderea între anumite categorii sociale în această vreme. Sînt cazuri, cînd mulţi neguţători şi meşteşugari îşi fac feciorii boieri, făcînd mari sacrificii băneşti ca să-i ridice în ierarhia socială. Iată acum un moşnean care părăseşte satul şi plugăria şi vine la oraş ca să intre în categoria meseriaşilor şi neguţătorilor, chiar cu sacrificiul ocinei moşneneşti. Faptul confirmă tendinţa de interpătrundere între clasele şi categoriile sociale, care apare foarte vizibilă în secolul al XVIII-lea.

O altă informaţie pe care ne-o dă acest document este că vânzarea nu se face fixîndu-se preţul ocinei întregi, aşa cum se practica pînă acum, ci preţul este stabilit pe unitatea de măsură, adică pe stînjen un taler jumătate. Faptul confirmă nu numai practica unităţii de măsură pentru teren, ci şi valoarea terenului în funcţie de numărul unităţilor de măsură pe care le conţine.

În fine o altă constatare pe care ne-o dă acest zapis este că unul din martori, în speţă Isachie egumenul scrie textul cu privire la mărturia sa : „I-am iscălit pă doi zloţi, iar de va fi mai jos, nu iscălesc”. Concluzia firească ce se degaje din acest text este că egumenul Isachie mărturiseşte numai pentru că i se plăteşte doi zloţi, căci altminteri nu face această mărturisire. Faptul confirmă valoarea de bună credinţă a martorilor care apar în zapisele de vînzare. Cine este acest egumen ? Nu se poate dovedi. în orice caz nu este vorba de egumenul mănăstirii Tîrgşor, fiindcă între 1749 şi 1760 era egumen la acea mănăstire Daniil ³⁷¹, care n-ar fi făcut acest lucru.

În hrisovul domnitorului Scarlat Ghica din 1761 prin care dăruieşte mănăstirii Tîrgşor restul din moşia oraşului, din care Constantin Brîncoveanu dăruise a patra parte, se dă o informaţie cu privire la starea oraşului. Se spune în document că „de la o vreme pustiindu-se tîrgul de acolo ^372” mănăstirea a rămas fără venit, mai ales că i se luase şi vama Ploieştilor. Se arată astfel că oraşul de altădată rămăsese fără neguţători, ceea ce înseamnă că decăderea Tîrgşorului era aproape completă.

O altă informaţie interesantă pe care ne-o dă acest document este că domnitorul Constantin Brîncoveanu, cînd dăruise a patra parte din moşie mănăstirii Tîrgşor, mutase pe toţi călăraşii din oraş în tîrgul Ploieşti. Mutarea se făcuse ca mănăstirea să nu aibă încurcături cu aceşti slujitori domneşti, cărora nu li se putea cere dijmă, iar pe de altă parte voievodul Constantin Brîncoveanu, care căuta să-şi mărească veniturile sub toate formele, obligă pe roşii să dea dijmă şi s-o ducă chiar ei la jitniţa domnească. Aceste două fapte au dat mînă liberă lui Scarlat Grigore Ghica să dăruiască restul moşiei, mai ales că din cercetările marilor boieri nu se mai aflau în oraş decît patru oameni care se trăgeau din vechii slujitori domneşti. Situaţia ar putea fi adevărată, fiindcă pe lîngă roşii şi călăraşii mutaţi de Brîncoveanu, şi alţi locuitori ar fi putut părăsi oraşul, mutîndu-se la Ploieşti sau chiar la Filipeşti unde viaţa economică era în plină înflorire. Situaţia lor de foşti slujitori domneşti nu mai putea fi invocată în oraşele unde se strămutaseră.

Am văzut mai sus că Alexandru Ipsilanti voievod dăruieşte în 1775 vărului său Ianache Muruzi ,,moşia slobodă domnească Ploieşti”, care se numea mai înainte Tîrgşorul ³⁷³, şi că acesta o dă de zestre fiicei sale Ralu, căsătorită cu beizadea Costache Caragea ³⁷⁴. Acesta mai tîrziu, strîmtorat de bani, se împrumută la neguţătorul Ioan Băltăreţu din Bucureşti şi zălogeşte moşia, al cărui venit urma să-i ia împrumutătorul. El însă se plînge domnitorului Grigore Ghica voievod că tot venitul moşiei l-a luat Costache Caragea şi de aici începe procesul. Între timp însă moare Ion Băltăreţul, iar fiica sa Eufrosina „s-au lepădat de moştenirea părintească”. Costache Caragea insistă să se judece pricina, care .se afla în faţa Divanului. Anaforaua marilor boieri propune să se cerceteze la faţa locului „prin carte de blestem” cine a luat veniturile moşiei zălogite ³⁷⁵.

Cercetarea a făcut-o biv-vel căminarul Filipescu, ispravnicul judeţului Prahova, care afirmă că „luminăţia sa beizadea Costache Caragea cu nici o împotrivire nu a stat către răposatul Ioan Băltăreţul de a nu-şi stăpîni arenda moşii Tîrgşorul”. Se constată cu acest prilej că împrumutătorul mai era încă dator 30.000 taleri la 1817 şi că a consimţit să i se ridice „leafa luminăţiei sale ce are pe lună cîte taleri 500 de la casa lefilor”. În cele din urmă, la sfîrşitul anului 1820, împrumutătorul mai avea să primească 17.900 taleri. Cercetătorul constată de asemenea că 19 locuitori de pe moşie, după ce au iscălit cartea de blestem, „au mărturisit cu suflet nevătămat fiinţa adevărului...” că luminăţia sa beizade întru nimic nu s-au amestecat într-acei cinci ani ce au fost dată moşia în arendă Băltăreţului”. Faţă de această cercetare — spune anaforaua — „găsim cu cale a nu să mai supăra luminăţia sa în pricina aceasta cîtuşi de puţin, rămîindu-i moşia slobodă întru a luminăţiei sale stăpînire şi contractul acestei arenzi rămîne desputernicit în pricina arenzii, după cum însuşi răposatul Băltăreţu s-au legat şi au primit înaintea noastră” ³⁷⁶.

Costache Caragea, ca proprietar al moşiei Tîrgşor, are faţă de tîrgşoreni atitudinea feudalului faţă de oamenii care locuiesc pe moşia lui. El n-a făcut decît să continue atitudinea socrului său Ianache Moruzi, care din primul an de exploatare a moşiei, a pretins locuitorilor din Tîrgşor să dea dijmă din toate produsele, obligîndu-i şi la munci în legătură cu moşia şi cu gospodăria sa. Acest lucru a silit pe mulţi dintre locuitorii oraşului care nu erau agricultori, cum erau ultimii neguţători, să părăsească Tîrgşorul şi să se stabilească în altă parte. Costache Caragea, continuînd această atitudine faţă de orăşeni, a lichidat cu desăvîrşire aspectul orăşenesc al Tîrgşorului şi l-a transformat într-un sat. De altfel în 1825 fostul oraş din secolul al XVI-lea era trecut în rîndul satelor.

La sfîrşitul anului 1825 începe un nou proces pentru moşia Tîrgşorul. De data aceasta cel care se plînge împotriva lui Costache Caragea este fostul mare clucer Nicolae Trăsnea, epitropul spitalului Pantelimon, care arată că „epistaţii luminăţiei sale, în silnicie calcă hotarele moşiei schitului, încă fac si arături si nu dau nici dijma cea obicinuită schitului ³⁷⁷.

Cîteva luni mai tîrziu ³⁷⁸, beizadea Costache Caragea cere să se aleagă hotarul moşiei sale de hotarul moşiei mănăstirii Tîrgşor ; era o urmare firească a procesului care se dezbătuse în toamnă. Boierii însărcinaţi cu cercetarea cererii sînt de părere să fie numit hotarnic în această pricină tot „acel orânduit hotarnic ca după ce va săvîrşi alegerea moşii Tîrgşorului, după cuprinderea anaforalei noastre, ce s-au întărit de măria ta, în urmă să se aleagă şi capul moşii Ploieştii de către capul moşii Tîrşorul”, acolo unde se făceau mai des călcările de hotar. Totul era ,,să dovedească cel adevărat drumul Domnişorului ce să numeşte de hotar în cartea de hotărnicie”. Se pare că după această hotărnicie se încheie definitiv pricina de judecată pentru cele două moşii.

Este interesant acest indice topografic numit „drumul Domnişorului”, care aminteşte fără îndoială fapte în legătură cu vreun fecior de domn sau mai degrabă cu numeroşi pretendenţi la tron, care veneau pe aici din Braşov spre Tîrgşor. Numirea trebuie să fie foarte veche, poate din secolul al XVI-lea, cînd Tîrgşorul era un oraş de refugiu sau de odihnă pentru mulţi dintre domnitorii acestor vremi. „Drumul Domnişorului” trebuie să fi avut şi o legendă în legătură cu vreo ispravă domnească, uitată acum de localnici şi pierdută în noaptea timpului.

Procesul de decădere a Tîrgşorului se continuă cu paşi repezi în secolul al XVIII-lea. Am văzut că în 1825 acest oraş dispăruse din rîndul oraşelor Ţării Româneşti şi numele său abia fixa pe hartă un nume de sat sărăcăcios, cu ţărani nevoiaşi şi exploataţi pînă la sînge de lăcomia lui Costache Caragea. În 1829 din vechea aşezare orăşenească rămăseseră doar 163 de case, ocupate în parte de clăcaşi săraci. Multe dintre aceste case rămăseseră nelocuite, fiindcă în tot Tîrgşorul Vechi nu se. aflau în acest an de cît 138 capi de familie, cam 700 de suflete. Satul duce mai departe o viaţă grea, iar populaţia lui sporeşte anevoie. În 1899 se aflau în sat 905 suflete, ceea ce înseamnă că în 70 de ani abia se înregistrase un spor de 200 de suflete ³⁷⁹; aceasta exprimă extrem de sugestiv, tragedia ţăranilor clăcaşi sub aspra exploatare a boierilor.

CONCLUZII

Prezentarea documentelor din acest volum are un caracter sugestiv. Nu este vorba aici de un studiu complet al documentelor, ci numai de anumite indicări enunţiative a unor probleme din istoria oraşului Ploieşti şi a străvechii aşezări a Tîrgşorului pe care le sugerează documentele de faţă şi la a căror dezlegare aduc contribuţii preţioase. Fireşte că nici din acest punct de vedere nu putem avea pretenţia că am prezentat toate sugestiile posibile pe care le pot stîrni aceste documente. Intenţia noastră este ca în paginile de pînă acum să înfăţişăm valoarea informativă a lor, nu să rezolvăm problemele pe care le sugerează. Pentru acest motiv ne-am mărginit numai să prezentăm doar cîteva din trăsăturile lor informative, rămănînd ca numai un studiu de amănunt în coroborare şi cu alte documente publicate în alte culegeri, să pună în lumină valoarea lor de sursă documentară.

De asemenea, nici aceste sumare concluzii n-au caracter definitiv şi complet ; ele nu fac decît — după cum am spus — să sugereze unele probleme de istorie în legătură cu dezvoltarea oraşului Ploieşti şi cu apariţia şi dispariţia Tîrgşorului. Toate aceste probleme sînt prinse într-un cadru sumar de istorie generală a orînduirii feudale în Ţara Românească.

A. DOCUMENTELE REFERITOARE LA PLOIEŞTI

a) Vînzarea şi fuga rumânilor

Zapisul din 1638 oct. 23 înfăţişează vînzarea unui rumân, împreună cu patru feciori ai săi şi ocina lor în suprafaţă de 40 de stînjeni. Faptul vînzării rumânilor este obişnuit în primele decenii care urmează aplicării, prin orice mijloace, a „legăturii lui Mihai Viteazul”, dar vînzarea lor împreună cu ocina lor descoperă o latură nouă din tragica luptă pe care o duce ţărănimea din Ţara Românească împotriva exploatării boiereşti. Vînzarea acestor rumâni presupune părăsirea locului lor de baştină şi echivalarea lor cu robii ţigani, dar cum rămînea cu ocina lor ? Documentul surprinde astfel un moment important din istoria orînduirii feudale între Dunăre şi Carpaţi, cînd — după cum arată Karl Marx ³⁸⁰ — „expropierea maselor populare de pămîntul lor, de mijloacele lor de subsistenţă şi de instrumentele lor de muncă, această teribilă şi anevoioasă expropiere a maselor populare formează preistoria capitalului”. Epoca despre care ne informează documentul este caracterizată prin desfiinţarea dreptului de strămutare”. Numai de pe la 1613 legătura lui Mihai se aplică împotriva ţăranilor, dar starea rumânilor se înrăutăţeşte în această epocă. Atunci apar vînzările de rumâni ca nişte robi” ³⁸¹.

Documentul se completează cu zapisul din 1675 decembrie 6 în care este vorba de nişte rumâni care fugiseră de pe moşie şi pe care stăpînul lor voia să-i caute, ca să-i vîndă odată cu moşia de pe care fugiseră şi pe care o vînduse prin acest zapis. Faptul confirmă condiţiile de viaţă nespus de grele pe care le aveau ţăranii-rumâni din partea boierilor spre sfîrşitul secolului al XVII-lea. Ei preferau să fugă încotro vedeau cu ochii, numai să scape de viaţa grea pe care o aveau pe moşiile boiereşti Fuga are astfel caracterul unei lupte de clasă, care rămăsese singurul mijloc de scăpare de sub exploatarea nemiloasă a boierilor şi mănăstirilor. Documentul confirmă caracterul general pe care l-a luat fuga de pe moşii în această epocă în care orînduirea feudală atinge cea mai mare dezvoltare şi înflorire a sa.

b) Fiscalismul excesiv

Oraşul Ploieşti îşi organizase un tîrg săptămînal în primii ani a secolului al XVIII-lea şi începuse să fie considerat între oraşele principale din ţară. El se silea să-şi alcătuiască o piaţă permanentă, subsituindu-se Tîrgşorului care începuse să decadă. Cu toate acestea fiscalismul excesiv cu care Constantin Brîncoveanu storcea ţara a creat în Ploieşti condiţii foarte grele pentru neguţători. Documentul din 1699 dec. 15 ne spune că însuşi starostele breslei, anume Ion, îşi părăseşte negoţul şi fuge în Ţara Ungurească, nemai putînd plăti dările. în lipsa lui, doi neguţători din conducerea breslei îi vînd în silnicie două roate de moară ,,ca să plinească toate rămăşiţile la vistierie”. Cazul ilustrează cu prisosinţă politica economică a domnitorului Const. Brîncoveanu, căruia turcii îi spuneau Altîn-bei = prinţul aurului, pentru marile sale bogăţii stoarse prin dări de la ţărani, meşteşugari şi neguţători. Morile starostelui Ion le cumpărase marele pitar Constantin Corbeanu cu 26 de taleri, dar judecata lui Fierea căpitanul Ploieştilor, le restituie fostului staroste, ca acesta să fie silit să le revîndă aceluiaşi cumpărător numai cu 22 taleri. Şi în acest caz judecata căpitanului, ca toate judecăţile dintre boieri şi neguţători sau ţărani, foloseşte tot boierului care cumpără mai ieftin cele două roate de moară.

c) Lupta pentru domnie a lui Matei Basarab

Cartea de danie din 1632 octombrie 23 dată de Matei Basarab lui Mareş căpitanul din Ploieşti ³⁸², ne dă informaţii noi şi precise despre lupta de lîngă mănăstirea Plumbuita, unde voievodul respinsese încercarea lui Radu Iliaş de a-i lua domnia. Lupta fusese cîştigată prin bravura şi sacrificiul lui Mareş, căpitanul Ploieştilor, care a condus cetele de roşii şi călăraşi din acest tîrg şi a făcut să cadă ucis Necula Catargiu, unul dintre boierii fruntaşi adversari ai lui Matei Basarab. Dania pe care o face domnitorul viteazului oştean este averea boierului ucis acuzat de „rea hitlenie”, ca să răsplătească bravura şi sîngele vărsat al credinciosului său căpitan. Aprecierea pe care o face însuşi Matei Basab confirmă că izbînda de la Plumbuita se datoreşte în mare măsură căpitanului Mareş.

d) Roşii, călăraşii şi cămărăşeii din Ploieşti

O interesantă problemă de istorie feudală este existenţa celor trei categorii de ploieşteni cunoscuţi sub numele de roşii, călăraşi şi cămărăşei stabiliţi în Ploieşti după ce a fost înfiinţat tîrgul săptămînal şi menţionaţi aici ca privilegiaţi de-a lungul vremii pînă cînd moşia Ploieşti este dăruită lui Ianache Moruzi. La această dată urmaşii acestora rămăseseră atît de puţini — doar cîţiva — încît numărul lor nu mai era o piedică pentru gestul de rudenie a lui Alexandru Ipsilant.

Un corp ostăşesc de „roşii” este atestat încă din vremea lui Mircea cel Bătrîn, numit aşa fiindcă aveau drept soldă un ban roşu de aramă sau purtau haine din ştofă roşie. Exista încă acest corp pe vremea Viteazului domn ? În orice caz problema acestor privilegiaţi militari pe care îi amintesc documentele noastre rămîne deschisă.

e) Aspecte din viaţa social-economică a oraşului Ploieşti

Oraşul Ploieşti cu tîrgul său, aşa cum apare în hrisovul lui Antonie Vodă prin care dăruieşte m-rii Tîrgşor vama tîrgului cu cele douăsprezece sate din jur, apare strîns legat de aceste sate care trăiau o viaţă economică interdependentă. Astfel „satul precapitalist reprezenta (din punct de vedere economic) o reţea de mici pieţe locale care lega minusculele grupări de mici producători dispersaţi atît prin modul izolat de a-şi duce gospodăria, cît şi printr-o mulţime de bariere ” ³⁸³. Cu timpul „oraşele încetează de a mai fi nişte sate mari animate de comerţ mai viu, doar în zilele de iarmaroc ele devin tîrguri permanente unde-şi pot desface cu preţ bun produsele moşiilor ^384”. Moneda, care devine în sec. al XVII-lea instrumentul de schimb cel mai obişnuit, este talerul,, care pătrunde tot mai adînc pe piaţa imperiului otoman. Talerul avea pe o parte chipul unui leu, din care pricină s-a numit la sfîrşitul secolului al XVIII-lea „leu” şi echivala cu piastrul turcesc ³⁸⁵.

Începînd din a doua jumătate a secolului al XVII-lea apar în, Ploieşti meşteşugarii. Sîntem în epoca de început a dezvoltării acestei categorii de orăşeni. „Meşteşugul orăşenesc, deşi se bazează în esenţă pe schimb şi pe crearea de valori de schimb, scopul principal, nemijlocit al acestei producţii este asigurarea existenţei meseriaşului, a meşterului, aşa dar valoarea de întrebuinţare şi nu îmbogăţire, nu valoare de schimb ca valoare de schimb”. Producţia este de aceea pretutindeni subordonată unei consumaţii dinainte scontate, oferta este subordonată cererii şi de aceia producţia se lărgeşte numai cu încetul” ³⁸⁶.

După 1829, cînd piaţa Ploieştilor intră în numărul celor mai mari pieţe din ,Ţara Românească şi cuprinde toată regiunea de sub munţi între Ialomiţa, Prahova şi Buzău, viaţa economică a Ploieştilor se dezvoltă considerabil şi meşteşugarii devin o categorie fruntaşe în oraş. „Producţia de mărfuri, circulaţia dezvoltată a mărfurilor, comerţ, iată condiţiunile istorice în care se naşte capitalul” ³⁸⁷.

Un fenomen interesant pe care-l constatăm în evoluţia oraşului este dispariţia lentă a celor trei categorii de privilegiaţi : roşii, călăraşii şi cămărăşeii. Atîta vreme cît oraşul îşi ducea viaţa sa tihnită, preocupat de acapararea unei regiuni cît mai mari de influenţă economică, aceste categorii se stingeau nebăgate în seamă şi neatente la situaţia lor de privilegiate. In 1775, cînd Alexandru Ipsilant dărui moşia Ploieşti lui Ianache Moruzi şi cînd acesta începu să pună în aplicare claca şi dijma, cele două forme principale de rentă a pămîntului care caracterizează orînduirea feudală, roşii, călăraşii şi cămărăşeii încep lupta pentru apărarea privilegiilor lor. Acest proces nu este altceva decît o formă a luptei de clasă, la care se angajează nişte orăşeni spre a-şi apăra nu numai produsul pămîntului, ci însăşi libertatea lor individuală. Lupta orăşenilor împotriva subjugării feudale se desfăşoară uneori pe căi legale, calea judecăţii la Divan şi la domnie ; spre deosebire de rumâni care recurg la fuga de pe moşii, orăşenii se răscoală deseori, aşa cum s-a întîmplat în 1807, 1860 şi 1870.

f. Organizarea şi înfrumuseţarea oraşului.

Începînd din 1820 se trezeşte în conştiinţa ploieştenilor obligaţia şi răspunderea lor faţă de modul cum se dezvoltă oraşul. Actul de legămînt prin care un număr de fruntaşi se obligă să nu încalce locul situat în centrul oraşului şi care totuşi dă naştere unui şir lung de procese pentru apărarea acestei pieţe, este o manifestare de solidaritate cetăţenească.

Aceeaşi solidaritate se manifestă şi cînd s-a hotărît pavarea cu piatră a celor două pieţe şi a uliţelor centrale. Locuitorii au luat din proprie iniţiativă obligaţia să paveze trotuarele din faţa caselor şi curţilor lor. Este deci o acţiune comună, izvorîtă din conştiinţa cetăţenească şi din sentimentul de ataşament faţă de oraşul în care locuiau.

Construcţia barierelor, deşi n-a rezolvat o problemă edilitară sau urbanistică în oraş, rezolva totuşi una financiară care mijlocea celorlalte. Una din cele mai însemnate surse de venit pentru oraşe în secolul al XlX-lea, erau acsizele (taxele pe mărfurile intrate şi ieşite din oraş). Încasarea acestor taxe se arenda prin contract, pe fiecare an, iar acsizarii sau contraccii (aşa se numeau arendaşii acestor venituri) pretindeau ca oamenii lor să fie puşi în bune condiţii de a păzi barierele şi de a încasa acsizele. Deci construcţia barierelor a sporit veniturile oraşului în sensul că maghistratul respectiv pretindea o sumă mai mare cînd oraşul avea la toate intrările sale construcţii de adăpost şi control pentru cei ce trebuiau să plătească acsizele.

Apare totuşi o întrebare firească : de ce acsizele nu le încasau direct simbriaşii maghistratului ? Răspunsul este simplu : fiindcă ar fi intrat în casa maghistratului o sumă mult mai mică de cît aceea prevăzută în contractul de arendare. Orice simbriaş (boier, boiernaş, neguţător sau simplu cetăţean al oraşului) ar fi împărţit pe din două cu oraşul sumele încasate. Jaful în banul public a atins în prima jumătate a secolului al XlX-lea forme de neînchipuit.

g) Administrarea oraşului

Documentele pun în lumină modul cum se alegea şi se exercita conducerea oraşului şi problemele administrative care îi reveneau. Se ilustrează pînă în amănunt spiritul polemic şi birocratismul care stăpînea ierarhia conducătorilor administrativi şi antagonismul dintre diferiţi potentaţi ai administraţiei. Se reliefează de asemenea caracterul antidemocratic al simulacrului de alegeri prin care se desemnau conducătorii oraşului. Delegaţii mahalalelor, cărora le revenea sarcina „să aleagă” pe membrii maghistratului, erau la rîndul lor „aleşi” de mahalagii după indicaţiile ispravnicilor. Masa orăşenilor, cei care participau cu punga şi cu munca lor la cheltuielile oraşului, nu aveau un rol efectiv în desemnarea persoanelor care conduceau treburile gospodăreşti ale oraşului. Rolul cel mai important îl aveau marii boieri, care aveau cuvînt hotărîtor în alcătuirea maghistratului.

h) Abuzul, mita şi jaful public

Trăsăturile care caracterizau regimul politic boieresc in prima jumătate a secolului al XVIII-lea erau abuzul, mita şi jaful. Ar fi foarte interesant un studiu de amănunt documentar asupra modului cum se guvernau principatele române la sfîrşitul domniilor fanariote, cînd orînduirea feudală intrase într-un proces puternic de descompunere social-economică. Documentele pe care le publicăm aici ne înfăţişează cîteva aspecte interesante în această privinţă în oraşul Ploieşti, care aruncă o lumină precisă asupra clasei boiereşti.

O figură cu trăsături clasice de boier lacom şi hrăpăreţ este stolnicul Ion Cătuneanu. Acesta acaparează în 1818 un „loc slobod” din centrul oraşului, pe care îl închide cu gard şi alungă cu forţa pe cîţiva orăşeni care cuprinseseră la rîndul lor mici suprafeţe din acest loc al nimănui. Se porneşte un proces care ajunge în faţa Divanului. Orăşenii, între care erau un croitor, un zidar, un brutar, un vătăşel şi un ruptaş, la explicaţia boierului că locul era „moşie slobodă”, arată îndreptăţirea lor de a cuprinde atît teren cît să-şi construiască o căsuţă, împotriva unui boier venetic, care cuprinsese peste o sută de pogoane. Jeluitorii arată că stolnicul Cătuneanu cuprinsese în acelaşi mod, alt loc slobod din drumul Cîmpinii, astfel că era priceput în materie. Divanul potrivit experienţei populare care arată că : „corb la corb nu-şi scoate ochii”, ajută pe stolnic să se înscăuneze stăpîn al acestui „loc slobod” în centrul oraşului Ploieşti.

Locurile slobode din toate oraşele româneşti sînt resturi ale vechilor „locuri domneşti”, din care domnitorii, după bunul lor plac, făceau danii mănăstirilor şi boierilor rude sau partizani. Problema aceasta, sub aspectul său orăşenesc, nu este bine lămurită în istoria dezvoltării şi urbanizării oraşelor noastre. O cercetare mai atentă a documentelor din toate vremurilor ar lămuri problema curţilor boiereşti din oraşe, dar mai ales din Bucureşti şi ar pune în lumină faptul că aceste curţi imense au fost o frînă în dezvoltarea urbanistică şi edilitară a oraşelor.

Am văzut mai sus că mita şi jaful în banul public atinseseră forme de dogme guvernamentale către sfîrşitul orînduirii feudale. Slujitorii statului, mai ales acei care alcătuiau aparatul administrativ-poliţienesc, practicau mita pe faţă şi fără nici un scrupul, ca şi cînd ar fi fost vorba de un venit (havaet) normal al funcţiei lor. Mai ales sub regimul narturilor (preţuri maximale) la mărfurile de mare consum (pîinea, carnea, laptele etc.) mita practicată de cei care vegheau respectarea preţurilor lăsa frîu liber speculei şi înşelării consumatorilor. Acest jaf organizat sub ochii administraţiei a impus să se dea ordine precise pentru interzicerea mitei. Astfel, în 1825 sept. 18, se scria într-o anafora : „să nu îndrăznească nici zabitul judeţului, nici ispravnicii, nici judeţul oraşului a lua brutarilor vreun ban cu nume de avaet”. Asemenea dispoziţii se întîlnesc deseori în documentele care controlează piaţa internă, ceea ce dovedeşte că mita era indisolubil legată de slujbă.

Un studiu economic asupra organizării şi administrării marilor pieţe din ţară între 1775 şi 1848, cu ilustrarea acestor tare ale lăcomiei boiereşti, ar duce la concluzii foarte interesante şi ar explica dezvoltarea acestor pieţe, mai ales între 1829 şi 1848. Clasa burgheză, formată în pripă şi sub pilda lăcomiei boiereşti, primeşte şi dezvoltă vechile tare moral-economice ale orînduirii feudale în descompunere şi adaugă altele în exploatarea ţărănimii care aleargă la oraş pentru valorificarea produselor sale.

Un document foarte interesant din această vreme ilustrează figura unui fost ispravnic al judeţului Prahova, comisul Scarlat Bărcănescu, care doseşte o mare sumă de bani ce trebuia plătită pentru în-cartiruirea armatei ruseşti. Ei se apără simplu şi candid că „a uitat să lase banii, dar că e gata să-i restituie”. Jaful fusese cu prisosinţă dovedit şi sancţionat în Divan, totuşi clasa boierească crease o instanţă de revizuire care nu numai că-1 iartă de pedeapsă, dar îi găseşte chiar merite deosebite pentru asemenea fapte. Procesul comisului Bărcănescu rămîne un exemplu tipic de modul cum boierimea ştia să-şi apere prin justiţie interesele sale de clasă.

Documentele relative la Ploieşti pot sugera încă multe alte probleme istorice nerezolvate cu privire la dezvoltarea oraşului. Toate pledează pentru o cît mai grabnică culegere a celor mai importante şi o cît mai corectă tipărire a lor.

*

B. DOCUMENTELE REFERITOARE LA TÎRGŞOR

Documentele în legătură cu istoria oraşului Tîrgşor sugerează multe concluzii importante. Despre Tîrgşor s-a scris mai mult, dar nu se poate spune că cercetările sînt complet încheiate. Multe din informaţiile pe care le cunoaştem despre această străveche aşezare neguţătorească trebuiesc revizuite şi completate cu ştirile noi pe care le aduc documentele publicate aici. Publicarea altor documente ar putea impune , poate, şi revizuirea acestor concluzii. Şi acest fapt este firesc, fiindcă o istorie completă a Tîrgşorului nu se poate scrie, decît atunci Cînd ultimile cercetări arheologice locale şi-au spus cuvîntul şi atunci cînd toate documentele vor fi publicate.

În rîndurile de mai jos noi prezentăm numai cîteva concluzii în funcţie de documentele publicate în acest volum.

*

a) Construcţia mănăstirii Turnul

Se atribuie lui Antonie Vodă din Popeşti construcţia sau reconstrucţia mănăstirii Turnul din Tîrgşor. În general se crede că el reconstruieşte vechea biserică a lui Vlad Ţepeş, tîrnosită la 24 iunie 1461, după cum atestă pisania ³⁸⁸ găsită şi publicată în 1924. în hrisovul din 1671 decembrie 9, bătrînul domn împreună cu fiul său Neagul voievod se intitulează ctitori ai mănăstirii reconstruită şi pentru acest fapt Antonie Vodă îi dăruieşte vămile tîrgurilor Ploieşti şi Tîrgşor.

Se pare însă că această ctitorie nu reiese prea lămurit din documentele cunoscute pînă acum şi că Antonie Vodă din Popeşti n-ar fi reconstruit singur şi în întregime vechea biserică a lui Vlad Ţepeş. Un document din 1662 iunie 22, semnat de Grigore Ghica voievod (sept. 1660 — dec. 1664) în prima sa domnie, aduce o informaţie precisă despre „besearica domnească din Tărşor”. Este vorba de sigur de vechea biserică zidită de Vlad Ţepeş, care urma să fie reparată sau reconstruită în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. în acest scop Grigore Ghica voievod porunceşte lui Antonie vornicul din Negoieşti (viitorul domn) „ca ^,să fie volnic cu această carte a domnii meale de să măe [scoată] satele din judeţul Prahova de să lucreze la besearica domnească de la Tărşor” ³⁸⁹. Prin urmare documentul confirmă că iniţiativa reparării sau reconstrucţiei bisericii Turnul din Tîrgşor a avut-o mai înainte Grigore Ghica Vodă, care, probabil, începe reconstrucţia chiar în vara anului 1662, iar vornicul Antonie nu a fost de cît supraveghetorul sau executorul acestei lucrări.

Pînă în decembrie 1664, cînd se sfîrşeşte domnia lui Grigore Ghica voievod, s-ar fi putut termina lucrarea bisericii. Se pare însă că lucrul a mers foarte încet şi biserica n-a fost gata la sfîrşitul domnii. Succesorul lui Grigore Ghica este Radu Leon Vodă (dec. 1664—mart. 1669), care nu se interesează de biserica din Tîrgşor, dar urmaşul acestuia, Antonie Vodă din Popeşti, termină lucrarea, sfinţeşte biserica şi se intitulează ctitor al ei. Se pare că cea mai mare parte din reconstrucţie fusese executată de Grigore Ghica şi că Antonie Vodă, mai tîrziu, n-a făcut multă cheltuială ca s-o termine. Rămîne astfel de neînţeles cum se intitulează ctitor al acestei mănăstiri, dar mai ales cum- admite această situaţie Grigore Ghica voievod în a doua domnie a sa (mart. 1672 — nov. 1674), care urmează imediat după Antonie Vodă, şi care întăreşte daniile înaintaşului său.

Chestiunea mănăstirii Turnul din Tîrgşor se cuvine totuşi să fie lămurită. Marile depozite de documente (Arhivele Statului şi Academia R.S R.), ca şi colecţiile particulare cuprind, desigur, şi alte acte din a doua jumătate a secolului al XVII-lea care ar putea să precizeze adevărul istoric în această privinţă.

b) Creşterea şi risipirea averii mănăstirii Tîrgşor

Mănăstirea Turnul din Tîrgşor, a cărei activitate monahicească n-a durat nici două veacuri (1671—1864), a fost totuşi o mănăstire care cu timpul şi-a dobîndit nenumărate bunuri. Averea sa destul de variată ca bunuri (imobile în Tîrgşor, vii pe dealul Scăienilor, moşii, animale, robi ţigani etc.) a fost înjghebată în şapte-opt decenii şi cam în tot atîtea decenii după aceia a fost risipită. Dacă ar trebui să găsim o dată de apogeu a înzestrării acestei mănăstiri, după care a urmat prăbuşirea economică, ar trebui să ne oprim la data de 1752 februarie 14 cîn4 Grigore Ghica o închină mănăstirii Sf. Pantelimon din Bucureşti, spre a contribui la întreţinerea spitalului construit de el în apropierea Capitalei.

Este interesant de reţinut că procesul de dezvoltare economică pe care îl promovează şi-1 susţine mănăstirea Tîrgşor, coincide cu apogeul orînduirii feudale, iar cea de a doua etapă a acestui proces, în care se destramă şi se risipeşte averea acestei mănăstiri, coincide cu destrămarea orînduirii feudale, şi cu apariţia orînduirii capitaliste. Astfel fiind faptul tragem concluzia că mănăstirea Tîrgşor şi averea sa, considerate ca fenomen economic, au fost o creaţie a orînduirii feudale şi au dispărut o dată cu orînduirea care le-a creat.

Concluzia noastră în această privinţă, fără să dezbată procesul economic în amănuntele sale istorice, va arăta totuşi — în lumina documentelor pe care le publicăm aici — unele din cauzele mai însemnate care au contribuit la evoluţia procesului economic. Fireşte că ne vom limita numai să amintim faptele istorice despre care vorbesc documentele pe care le-am prezentat mai sus, fără amănunte de interpretare, şi numai atît cît este necesar să schiţăm cauzele procesului economic.

Ca regulă generală în ţara noastră, cauza principală care a făcut să crească averile mănăstireşti au fost daniile. Domnii şi boierii, iar din primele decenii ale secolului al XVII-lea chiar neguţătorii şi meseriaşii mai înstăriţi s-au întrecut a dărui mănăstirilor favorite tot felul de bunuri (case, prăvălii, pivniţe, locuri, vii, moşii etc). Ca exemplu amintim că toate marile mănăstiri bucureştene : Radu Vodă, Mihai Vodă, Sf Gheorghe-Nou, Colţea, Stavropoleos, Cotroceni etc.) au avut ca danie nenumărate case, prăvălii şi pivniţe în Bucureşti şi multe moşii în diferite regiuni ale ţării. Astfel daniile au fost izvorul principal al marilor averi mănăstireşti.

Pentru mănăstirea din Tîrgşor daniile n-au fost un mijloc de sporire a averii. Din documentele pe care le publicăm se vede că nici domnii, nici boierii nu s-au întrecut în danii faţă de această mănăstire. Antonie Vodă din Popeşti, cel care trece drept ctitor, nu-i dăruieşte decît vămile tîrgurilor Ploieşti şi Tîrgşor, iar Constantin Brîncoveanu, în calitatea sa de ginere al unuia din ctitori, dăruieşte a patra parte din moşia Tîrgşor, ceea ce nu era mare lucru. Dania din 6 martie 17G0 a lui Scarlat Ghica nu este prea lămurită ; se pare că restul din moşia Tîrgşor n-a fost niciodată în stăpînirea mănăstirii, deşi cunoaştem hrisovul prin care se face această danie. S-ar putea ca însuşi Scarlat Ghica să fi revenit asupra acestei danii, pe care Alexandru Ipsilant o face vărului său Ianache Moruzi în 1775.

Astfel cea mai mare parte din averea mănăstirii — moşii, vii, acareturi şi robi ţigani — a fost cumpărată în decursul vremii de către egumeni Cumpărăturile încep chiar înainte de tîrnosirea mănăstirii şi continuă sporite pe fiecare an, pînă către jumătatea veacului al XVIII-lea. Banii, necesari acestor cumpărări, n-au lipsit niciodată din mîna egumenilor, care ştiau să-i stoarcă prin toate mijloacele pe care le aveau la îndemână. Tîrgşorul era un tîrg viu şi activ în cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi locuitorii săi, — neguţători, boiernaşi, orăşeni şi chiar mici agricultori — îşi deschideau larg pungile ca să ajute mănăstirea. Dar sumele mari pe care le încasau egumenii proveneau din cele două vămi — a Tîrgşorului şi a Ploieştilor — pe care le dăruise Antonie Vodă. Egumenii ştiau să exercite un control foarte vigilent asupra acestor vămi, ca nimeni să nu scape fără să plătească, iar dările şi banii adunaţi umpleau lada mănăstirii şi buzunarele celor care mînuiau banii. Sporirea averii era nu numai o învestire firească a banilor strînşi, dar şi un prilej ca egumenii să-şi sporească goana după aur. Chiar camătă pe care o practicau cu interes şi pasiune, adăuga tot mai mult aur la setea lor de îmbogăţire.

Aşa se explică de ce averea mănăstirii a crescut într-un ritm formidabil. Trei lucruri interesau în primul rînd pe egumeni : viile din regiunea Scăienilor, situate numai la 20 km de Tîrgşor; moşiile ori unde şi cît de mari ; şi robii ţigani, fără de care moşiile şi viile ar fi rămas nelucrate. Întreţinerea robilor ţigani era cea mai ieftină plată pentru munca pe care o ofereau aceşti năpăstuiţi ai orînduirii feudale. La acestea s-au mai adăugat casele, prăvăliile, pivniţele şi locurile virane din Tîrgşor care au fost necesare pentru depozitarea vinurilor şi cerealelor produse pe moşii. Mulţi dintre egumeni cumpănă vii pe dealul Scăienilor, iar Paisie, Partenie şi mai ales Damaschin acordă mult interes viilor, într-o vreme cînd vinul din această regiune era foarte căutat în Bucureşti şi peste munţi. Moşiile au atras de asemeni interesul egumenilor. Varlaam cumpără moşia Sculaşi din Hăbud, iar Partenie satul Dobrota şi moşia Vaideei ; alţi egumeni cumpără Blejoaia Balca, Colacu de Piatră şi Boldeşti din judeţul Saac, Rătunda şi Şopîrliga din judeţul Buzău. In cumpărarea de ţigani s-au învestit de asemenea mulţi bani ; între 1680 şi 1692 egumenii Paisie şi Damaschin cumpără peste 50 suflete de ţigani ; asemenea cumpărături continuă şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Moşiile şi viile mănăstireşti erau muncite în bună parte numai cu ţigani, care reprezentau o mînă de lucru ieftină şi producătoare. Exploatarea nemiloasă din partea egumenilor şi viaţa grea, cu hrană neîndestulătoare şi locuinţă proastă pe care au avut-o robii ţigani ai mănăstirii Tîrgşor au prilejuit boli şi moarte în rîndurile lor, iar alţii, destul de numeroşi, au fugit în locuri cît mai îndepărtate pe alte moşii mănăstireşti sau boiereşti, sau pe locurile zise slobode.

La 14 februarie 1752 mănăstirea din Tîrgşor, cu toate averile sale, este închinată mănăstirii Pantelimon din Bucureşti, cu obligaţia de a plăti embatic 100 taleri pe an. O dată cu această închinare începe risipirea averii mănăstireşti. Un început în acest rapid proces de descompunere se face o dată cu numirea egumenilor de către epitropii spitalului Pantelimon şi în condiţii cu totul altele decît pînă atunci. Egumenii nou numiţi devin embaticari, adică arendaşi ai averilor mănăstirii Tîrgşor, pe care le exploatează după bunul lor plac. Ei plătesc,, peste cei 100 taleri pe care-i fixează actul de închinare, o sumă forfetară, care variază de la egumen la egumen, în afară de „darurile” în bani şi produse pe care egumenii trebuiau să le facă mai marilor lor laici şi mireni. Este foarte interesant a se studia această nouă formă de funcţionare a mănăstirilor în prima jumătate a secolului al XlX-lea, care corespunde cu stadiul de evoluţie al regimului feudal în descompunere.

În orice caz, egumenii numiţi în condiţiile embaticului au pierdut însuşirile monahale şi eclesiastice ale vechilor egumeni şi apar ca simpli arendaşi al unor averi „ale nimănui”. Obligaţia de a prelua inventarul mănăstirii cu „catagrafie” şi a-1 preda după catagrafie devine numai o simplă formalitate. Dacă s-ar studia în amănunt cum se micşorează averea mănăstirii Tîrgşor, de la prima catagrafie din 1783 pînă la ultima din 1830, se poate vedea cum se distruge în răstimp de o jumătate de secol averea unei mănăstiri.

*

În afară de problemele de istorie feudală în Ţara Românească pe care le-am enunţat mai sus, documentele publicate aici aduc contribuţii preţioase în mai multe chestiuni de istorie a Tîrgşorului, care se încadrează în problema feudalităţii din Ţara Românească, mai ales în perioada sa de descompunere. Astfel : fuga ţăranilor de pe moşiile boiereşti, fiindcă nu mai pot face faţă presiunilor fiscale şi nenumăratelor zile de clacă ; metodele folosite de egumeni, diferite întru cîtva de cele folosite de boieri, pentru exploatarea nemiloasă a clăcaşilor şi pentru cotropirea pămîntului ţăranilor moşneni ; chestiuni interesante de onomastică : nume şi porecle (Sînzeana, Buchişoară, Sprinceană Albă, Stoica Bojoc, Petre Tembelu etc.) şi de toponimie necunoscută (Turburea, Drumul Domnişorului, Vai-de-Ei, Starchiojd etc.) ; funcţiuni de slujitori domneşti necunoscute (vornic de doamnă, vornic de harem etc.) ; situaţia ţiganilor mănăstireşti ; figuri de egumeni embaticari hrăpăreţi (Dionisie, Daniil etc.) şi de boieri (beizadea Costache Caragea etc.) ; şi în fine etapele de descompunere ale feudalismului din Ţara Românească între 1750 şi 1848. Desigur că toate aceste chestiuni de istorie feudală nu-şi găsesc completa rezolvare, în aceste documente, dar sugerarea lor şi contribuţiile care intervin în precizarea lor, fac o dată mai mult dovada trebuinţii de a se publica şi cerceta toate documentele şi a se scoate din ele informaţiile care precizează şi completează cele de mai sus.

În ceea ce ne priveşte, vom continua să transcriem şi să publicăm cele mai interesante documente din arhive, din perioada orînduirii feudale, fiind convinşi că prin aceasta aducem o contribuţie la cunoaşterea mai adîncă şi mai completă a istoriei patriei noastre.

REZUMATUL DOCUMENTELOR

PLOIEŞTI (1632—1857)

1. — 1632 octombrie 23. [Bucureşti]. Matei Basarab dăruieşte lui Mareş căpitan din Ploieşti, satul Stoienesti, din judeţul Prahova, luat de la Necula vistier care, împreună cu alţi boieri mari ai ţării, se ridicase împotriva domnitorului „cu oaste şi cu război”. (Original).

2. — 1640 martie 6. [Ploieşti]. Cîţiva orăşeni din Ploieşti zălogesc, pentru şase galbeni şi jumătate, trei ,,cedvărţi” de vie în dealul Scăienilor. (Original).

3. — 1641 octombrie 15. [Ploieşti]. Neagu din Ploieşti vinde lui Radu mare comis o jumătate pogon de vie şi o jumătate stînjen de ocină, la Scăieni, pentru zece ughi. (Original).

4. — 1667 aprilie 6. [Ploieşti]. Neagu din Bălteşti, fiul lui popa Stoica, Oprea cu soţia sa Tudora, Catană cu soţia sa Dragna, vînd preotului Ursu din Ploieşti mai multe locuri de vie care se trag din funia Căpuşească. (Original).

5. — 1675 decembrie 6. [Ploieşti]. Vintilă Merişescul din Ploieşti vinde jupînului Duşcă din Călineşti partea de moşie ce are în Stoienesti, rămasă de la mătuşă-sa Stanca, în afară de rumînii ce erau fugiţi. (Original).

6. — 1684 ianuarie 14. [Ploieşti]. Nedelea, soţia lui Neagul călăraşul din Ploieşti, vinde lui Gheorghe cupeţul, ginerile lui Vlad, o vie în dealul Cernăteştilor, pentru 68 taleri şi jumătate. (Original).

7. — 1687 octombrie 26. [Ploieşti], Constantin din Ploieşti, împreună cu soţia sa Măria, vînd lui Grozea cojocarul un pogon şi jumătate de vie şi un loc de casă, In dealul Scăienilor, cu 25 taleri (Original).

8. — 1694 iunie 27. [Bucureşti]. Constantin Brîncoveanu voievod dă carte domnească lui Gheorghe cămărăşelul, ginerile lui Vlad logofătul din Ploieşti, ca să fie lăsat în pace de Brata soţia lui Doboş, pentru nişte bani despre care se spune că au fost furaţi cînd au năvălit curaţii în ţară. (Original).

9. — 1699 decembrie 15. [Ploieşti], Fierea căpitanul judecă pricina de neînţelegere dintre Ion staroste din Ploieşti şi cîţiva neguţători din breasla lui care i-au vîndut două roate de moară marelui pitar Const. Corbeanu. (Original).

10. — 1701 iunie 30. [Ploieşti]. Oprişan meşterul din Ploieşti, împreună cu soţia sa Voica şi cei trei fii ai lor vînd egumenului Varlaam de la mănăstirea Tîrgşor un pogon de vie în dealul Scăienilor, cu 35 taleri. (Original).

11. — 1701 august 29. [Ploieşti]. Ion, fost staroste de neguţători din Ploieşti, vinde un vad de moară „înfundat” — „însă vad sterp fără de moară” — în apa Teleajenului, marelui pitar Const. Corbeanu, pentru 22 taleri. (Original).

12. — 1702 februarie 20. [Ploieşti]. Neagu logofăt, fiul lui Mirică comis din Bucov, vinde lui popa Dumitran din Ploieşti, a şasea parte din moşia Trestiani de ia Ratina, în preţ de 5 ughi. (Original).

13. — 1703 aprilie 25. [Ploieşti]. Borcea logofăt din Netoţi vinde preotului Dumitran din Ploieşti 42 stînjeni partea lui de moşie din Trestieni de la Ratina, de peste Cricov, cu 33 bani stînjenul. (Original).

14. — 1704 mai 8. [Ploieşti]. Lefter căpitanul din Ploieşti, prin cartea de judecată ce a făcut, dă în stăpînirea preotului Ioasaf de la biserica Ianii din Bucureşti, metohul m-rii Tărgşor, 10 pogoane de vie ce au fost ale răposatului Gheorghe cămăraşul din Ploieşti (Original).

15. — 1704 mai 8. [Ploieşti]. Lefter căpitan din Ploieşti dă carte de judecată protopopului Dumitran ca să ţie trei pogoane de vie, în dealul Cernateştilor ce fuseseră luate de la Gheorghe cămărăşelul pentru o datorie de bani (Original).

16. — 1704 mai 8. [Ploieşti]. Lefter căpitan din Ploieşti dă carte de judecată Jupînesei Sima, soţia lui Ion logofătul, ca să stăpînească un pogon de vie în dealul Cernăteştilor. (Original).

17. — 1704 mai 8. [Ploieşti]. Lefter căpitan din Ploieşti dă carte de judecată jupînesei Florica, soţia lui Gheorghe cămărăşelul, să stăpînească patru pogoane de vie în dealul Cernateştilor, pe moşia m-rii Glavacioc. (Original).

18. — 1704 mai 25. [Ploieşti]. Dumbravă, feciorul lui Gheorghe fost staroste de neguţători în Ploieşti, dă zapis la mîna preotului Ioasaf, de la biserica Ianii din Bucureşti, ca să stăpînească 13 pogoane de vie în dealul Cernăteştilor şi anumite argintării, pentru banii ce a împrumutat tatăl său şi care murind nu i-a putut plăti. (Original).

19. — 1704 octombrie 7. [Ploieşti]. Popa Dumitran din Ploieşti vinde popii Ioasaf din Bucureşti trei pogoane de vie, în dealul Cernăteştilor pe moşia mănăstirii Glavacioc, ce fuseseră mai înainte ale lui Gheorghe cămărăşel din Ploieşti. (Original).

20. — 1706 martie 8. [Ploieşti]. Mihai clucerul din Netoţi împreună cu fii săi, vînd preotului Dumitran din Ploieşti partea lor de moşie din Ratina, peste apa Cricovului, care se cheamă Inoteşti. (Original).

21. — 1708 ianuarie [fără zi. Bucureşti]. Constantin Brîncoveanu voievod porunceşte lui Radu din Poiană să nu mai facă neajunsuri popii Crăciun şi fratelui său Ionaşco din Bordeni, fiindcă aşa au judecat cei şase boieri ce i-a hotărît în această pricină. Iar de-i „va părea cu strămbul” să vie la judecată la Divan. (Original).

22. — 1716 aprilie 21 [Bucureşti]. Nicolae Alex. Mavrocordat voievod întăreşte m-rii Tîrgşor vechile danii date de toţi domnitorii de mai înainte şi hotărăşte să nu se mai facă tîrg la Negovani, în folosul m-rii Sinaia, fiindcă aduce pagubă atît mănăstirii Tîrgşor cît „şi domniii pentru că şi vama Gherghiţii să strica dintru această pricină”. (Copie).

23. — 1732 aprilie 28. [Bucureşti]. Ştefan mitropolitul Ţării Româneşti porunceşte unor oameni „bătrâni şi tineri din Ploieşti” şi altor împrejureni să mărturisească, în frica adevărului şi a blestemului dat, care sînt hotarele moşiei Cătunul, din jud. Prahova, proprietatea marelui logofăt Constantin Văcărescu. (Original).

24. — 1766 iulie 15. [Bucureşti]. Androne abagiul din Giurgiu, nepotul ctitorului, şi Justina stareţa schitului Turbatele închină Mitropoliei din Bucureşti, biserica de piatră, cu turn, pe care făcut-o Ioan Tuzluciu în mahalaua Abagiilor din Ploieşti. (Copie).

25. — 1766 septembrie 1. [Bucureşti]. Antonie [Androne] Tuzluclisal, împreună cu soţia sa Petcana, închină ca metoh Mitropoliei din Bucureşti, biserica Abagiilor din Ploieşti, pe care a făcut-o neguţătorul Ioan Tuzluc. (Copie).

26. — 1785 iunie 6. [Bucureşti]. Mihai Const. Suţu voievod întăreşte hotărîrea boierilor judecători în pricina dintre Profira din Ploieşti şi Dumitrache zaraful, pentru o vie din Valea Orlii, pe care cea dinţii o cumpărase de la Dobriţa soţia răposatului Tega treti logofăt. (Copie).

27. — 1787 mai 6. [Ploieşti]. Constantin Brăileanu se angajează să învelească Biserica domnească Sfinţii Apostoli, să pună preot cu simbrie, să aibă grije de via din dealul Cernăteştilor, să repare moara şi baia ; pentru toate acestea i se dă dreptul să le folosească 13 ani. iar baia pînă la sfîrşitul vieţii. (Original).

28. — 1792 noiembrie 28. [Bucureşti]. Filaret mitropolitul porunceşte protopopului Vasilie din Ploieşti să se intereseze despre biserica Sf. Nicolaie din mahalaua Abagiilor şi să arate în scris, cît mai grabnic, toată averea respectivei biserici, precum şi în grija cui se află. (Copie).

29. — 1797 aprilie 1. [Bucureşti]. Dositheu mitropolitul numeşte pe fostul dascăl Ioniţă, la Şcoala Domnească din Ploieşti, în locul lui Tudor îndepărtat, cu obligaţia să nu ia nimic de la nimeni, fiindcă primeşte ,,lefşoară” de la Bucureşti. (Copie).

30. — 1807 august 29, [Ploieşti]. Elena Moruzi, soţia răposatului banului Enache Moruzi, dorind ca să nu mai fie ceartă sau pricini de judecată între locuitorii oraşului şi ea sau urmaşii ei, arată că legal nu stăpîneşte nimic în cuprinsul oraşului Ploieşti, în afară de casele cele mari şi zalhanaua. (Copie).

31. — 1813 februarie 21. [Ploieşti]. Ispravnicii judeţului Prahova poruncesc zapciului din oraşul Ploieşti să cerceteze, la faţa locului, pricina dintre polcovnicul Constantin Măjaru şi Hagi Dimitrie pentru dărîmarea unei pivniţe. (Copie).

32. — 1815 noiembrie 18. [Ploieşti]. Neacşu Mortasip vinde lui Radu Fişterău (Pescaru) o casă în Ploieşti, în mahalaua Sf. Ioan, la obor, pentru 350 taleri. (Original).

33. — 1816 februarie 17. [Ploieşti]. Ispravnicii judeţului Prahova poruncesc la trei boieri şi judeţului oraşului Ploieşti să ia pe protopop şi pe mai mulţi orăşeni şi să cerceteze, prin carte de blestem, pricina de neînţelegere dintre polcovnicul Constantin Măjaru şi Hagi Dimitrie. (Copie).

34. — 1817 iunie 1. [Ploieşti]. Staicu, fiul lui Neagu cizmarul, vinde slugerului Gheorghe Boldescu, pentru 5850 taleri, un loc cu trei case pe el situat pe Uliţa Braşovenilor. (Copie).

35. — 1817 iunie 10. [Ploieşti]. Panait ceauşul vinde slugerului Gheorghe Boldescu un loc, pentru 700 taleri, ce se învecineşte cu casele lui Staicu fiul lui Neagu cizmarul. (Copie).

36. — 1817 noiembrie 12. [Ploieşti]. Radu Fişterău (Pescaru) împreună cu soţia sa Chira vînd lui Niţu cizmarul o casă în Ploieşti în mahalaua Sf. Ioan, „în drumul Cîmpinii”, pentru 500 taleri (Original).

37. — 1817 noiembrie 15. [Ploieşti]. Radu Pescaru (Fişterău) e obligat să vîndă casa ce are în mahalaua Sf. Ioan, logofătului loniţă, nepotul răposatului Neacşu Mortasip, deoarece acesta avea protimisis. (Original).

38. — 1818 februarie 6. [Bucureşti]. Marii boieri prezintă domnitorului anatora, în urma jalbei dată de Ioan Băltăreţu, împotriva beizadelii Costache Caragea care nu-şi respectă contractul de arendarea moşiei Tîrgşor. (Original).

39. — 1818 februarie 15. [Ploieşti]. Nica vătăşelul vinde slugerului Gheorghe Boldescu, pentru 73 taleri şi jumătate, un loc ce se află lîngă acela al lui Nicolae Cojocaru. (Copie).

40. — 1818 mai 10. [Bucureşti]. Marii boieri înaintează domnitorului anafora In pricina de neînţelegere între cîţiva orăşeni din Ploieşti şi stolnicul Ioan Cătuneanu pentru un loc se fusese mai înainte „slobod”. (Copie).

41. — 1819 ianuarie 20. [Ploieşti]. Pitarul Ioniţă Cărpeneşean împreună cu soţia sa Sultana vînd vistieresei Stanca Moviloaie un loc din Ploieşti, în mahalaua Buna Vestire, pentru 300 taleri. (Original).

42. — 1819 martie 12. [Bucureşti]. Alexandru Suţu voievod întăreşte lui beizadea Costache Caragea, ginerile banului Ianache Moruzi. moşia Ploieşti împreună cu oraşul, fiind scutiţi de dijmă, clacă şi alte obligaţii numai urmaşii roşiilor, călăraşilor şi cămărăşeilor. (Original).

43. — 1820 iunie 10. [Bucureşti]. Anaforaua marilor boieri către domnitor în pricina de judecată dintre paharnicul Gheorghe Boldescu şi fratele său Iancu sluger cu Ioniţă cojocarul pentru o datorie de 3.000 taleri. (Copie).

44. — 1820 iulie 4. [Ploieşti]. Contractul orăşenilor din Ploieşti prin care se angajează unii faţă de alţii să nu încalce locul pieţii unde se face tîrg în fiecare miercuri. (Copie).

45. — 1820 octombrie 5. [Bucureşti]. Chiriac Gheorghiu şi Constantin Nazlîm, nemai înţelegîndu-se, se despart de tovărăşia de neguţătorie ce au avut timp de şase ani. (Copie).

46. — 1822 decembrie 22. [Bucureşti]. Brutarii din Ploieşti se plîng domnitorului că ispravnicii judeţului îi silesc să vîndă ocaua de pîine albă, curată şi coaptă cu 8 parale. (Copie).

47. — 1823 februarie 17. [Bucureşti]. Themeli băcanul, din Ploieşti, se judecă cu cumnatul său Gheorghe Bilciurescu, fost sameş la Bucov, pentru nişte prăvălii din oraş şi o vie la Orliţa. (Copie).

48. — 1823 jebrurarie 24. [Bucureşti]. Florea Tîrşă tutunaru, din Ploieşti, se judecă cu ceauşul Panait Grecu pentru împresurarea unui loc unde se ţine tîrg in oraş. (Copie).

49. — 1823 mai 28. [Bucureşti]. Orăşenii din Ploieşti cer domnitorului ca toţi negustorii din oraş să nu-şi mai învelească prăvăliile cu şovar ci cu şindrilă, iar umbrare din frunze, în piaţa tîrgului, să nu mai facă „spre pază de primejdia focului”. (Copie).

50. — 1823 octombrie 4. [Bucureşti]. Cîţiva orăşeni din Ploieşti se jeluiesc domnitorului că Gheorghe judeţul oraşului le-a luat. mai mulţi bani decît trebuie, la cislele făcute şi le mai cere încă o altă sumă de bani. (Copie).

51. — 1824 mai 31. [Bucureşti]. Paharnicul Nicolae Bălăceanu se jeluieşte domnitorului in pricina păgubii ce i se face pe moşia sa Bereasca de către vitele ce se taie în zalhanaua din marginea Ploieştilor a lui beizadea Costache Caragea. (Copie).

52. — 1825 august 9. [Ploieşti]. Stoica cojocarul vinde fostului armaş Bănică două prăvălii în oraşul Ploieşti pentru suma de 5.050 taleri, din care trebuie sa plătească o datorie de 2.370 taleri lui Haim evreul. (Copie).

53. — 1825 septembrie 18. [Bucureşti]. Brutarii din Ploieşti sînt obligaţi să vîndă pîinea cu 4 parale iar jimbla cu 5 parale, la fel ca în Bucureşti, şi să fie scutiţi de orice fel de taxe. (Copie).

54. — 1826 iulie 8. [Ploieşti]. Necula băcanu cumpără un loc în Ploieşti, cu 375 taleri, care se învecineşte cu Tilu abagiu, Radu simigiu şi alţii, cu obligaţia din partea vînzătorilor de a da şi „loc de uliţă” lat de 2 stînjeni. (Original).

55. — 1826 decembrie 4. [Bucureşti]. Simigii din Ploieşti sînt obligaţi să vîndă ocaua de covrigi şi de simit cu 10 parale, iar nu cu 16 parale, cum au mai vîndut „ca să înşale norodul”. (Copie).

56. — 1828 decembrie 25. [Ploieşti]. Schitu Ghighiu cumpără un loc în Ploieşti, cu 425 lei, cu obligaţia din partea vînzătorilor de a da şi „loc de uliţă să iasă în obor”, lat de 2 stînjeni. (Original).

57. — 1830 martie 5. [Ploieşti]. Popa Ioan din Ploieşti vinde logofătului Ioniţă, nepotul lui Neacşu Mortasip, o casă în mahalaua Sf. Ioan, pentru 1.600 taleri. (Original).

58. — 1830 iunie 24. [Ploieşti]. Comisia de revizie arată Divanului săvîrşitor că ilegal a fost pedepsit comisul Scarlat Bărcănescu, fost ispravnic al judeţului Prahova, de a nu mai fi numit în funcţii publice, adică „a nu se mai împărtăşi de slujbele patriei”. (Copie).

59. — 1830 iulie 10. [Ploieşti]. Logofătul loniţă Bordean, nepotul lui Neacşu Mortasip, cumpără de la un văr al său un loc în mahalaua Sf. Ioan, „în drumul Cîmpinii”, pentru 1.300 taleri. (Original).

60. — 1832 martie 25. [Ploieşti]. Stan fiul lui Nan pescarul, împreună cu soţia sa Evdochia fac danie schitului Ghighiu, o prăvălie în Ploieşti, .,în pescăria cea veche”, alături de prăvălia răposatului Gheorghiţă pescaru. (Original),

61. — 1832 mai 7. [Bucureşti], Mariuţa, din Bucureşti, dăruieşte fiicei sale Sevastia călugăriţă la m-rea Ţigăneşti, o prăvălie din Ploieşti, mahalaua Maica Precista, rămasă de la răposatul ei soţ. (Original).

62. — 1832 iulie 1. [Bucureşti], Nicolaie Dănescu, unter-ofiţer, arată domnitorului că primăria oraşului Ploieşti ilegal i-a luat nişte locuri rămase de la părinţi ; cere ca prin judecătoria judeţului să se judece cu primăria oraşului Ploieşti. (Original).

63. — 1832 august 24. [Ploieşti]. Ioan, fiul lui Silvestru stareţul schitului Ghighiu, dă în schimb stareţei Fevronia o casă din Ploieşti, mahalaua Sf. Dumitru pentru o chilie necesară fiicei sale Mariuţa călugăriţă. (Original).

64. — 1832 septembrie 26. [Ploieşti]. Judecătoria judeţului Prahova, după porunca marii Vornicii, cercetează şi hotărăşte cum trebuie să se urmeze de către locuitorii care au încălcat locul pieţii împotriva aşezămîntului ce au făcut orăşenii mai înainte. (Copie).

65. — 1832 decembrie 22. [Ploieşti]. Măria, soţia răposatului Pană băcanu, vinde lui Nica Costoiu cu 2.600 taleri un han în Ploieşti, în mahalaua Sf. Dimitrie, pentru ca să-şi poată mărita fetele. (Original).

66. — 1834 noiembrie 15. [Ploieşti]. Maghistratul oraşului cere lămurire Departamentului trebilor din lăuntru de unde să plătească pe vechilul care va merge la Bucureşti, în pricina de judecată cu Bălaşa văduva. (Original).

67. — 1834 decembrie 17. [Ploieşti]. Ocîrmuirea judeţului Prahova roagă Departamentul trebilor din lăuntru să oblige pe neguţătorii din Bucureşti care au fost osîndiţi, să plătească despăgubirile cuvenite maghistratului oraşului Ploieşti, pentru încălcarea de locuri. (Original).

68. — 1834 decembrie 21. [Ploieşti]. Bănică armaşul înaintează jalbă domnitorului prin care arată că pe nedrept i se cere de oraşul Ploieşti 2.000 taleri des păgubire, deoarece cele două prăvălii ce le are le-a cumpărat prin mezat, şi nu a cotropit locul oraşului. (Original).

69. — 1834 [fără lună şi zi]. [Ploieşti]. Numele preoţilor din oraşul Ploieşti care sînt obligaţi să dea „ploconul sfinţilor împăraţi”. (Original).

70. — 1835 ianuarie 4. [Bucureşti]. Cîţiva neguţători din Bucureşti arată domnitorului că pe nedrept le-au fost dărîmate curţile prăvăliilor ce au în Ploieşti, de asemenea că nelegală este şi despăgubirea în bani ce li se cere, pentru neplata căreia Agia i-a băgat la închisoare. (Original).

71. — 1835 februarie 4. [Bucureşti]. Cîţiva neguţători din Bucureşti cer marii Vornicii din lăuntru să li se admită să plătească în rate anuale despăgubirea de 6.100 lei ce o pretinde oraşul Ploieşti de la ei, deoarece au suferit mari pagube de pe urma focului din anii trecuţi, ajungînd la „mare sărăcie”. (Original).

72. — 1835 martie 8. [Bucureşti]. Divanul judecătoresc al ţării judecind pricina de neînţelegere dintre Bălaşa văduva, soţia lui Ioniţă băcanul, şi primăria oraşului Ploieşti, hotărăşte ca ea să-şi stăpînească locul mai departe „în bună pace şi nesupărată de către maghistrat”. (Copie).

73. — 1835 martie 12. [Ploieşti]. Pascu băcanul se jeluieşte domnitorului că primăria oraşului Ploieşti vrea să-i ia pe nedrept locul şi prăvălia ce are în oraş. (Original).

74. — 1835 martie 22. [Ploieşti]. Costache, fiul lui Apostol, arată domnitorului că primăria oraşului Ploieşti vrea să-i ia pe nedrept o parte din locul ce are în spatele prăvăliei pe care a moştenit-o de la părinţii săi „cu veche stăpînire de 30 de ani”. (Original).

75. — 1835 martie 22. [Ploieşti]. Nicolae Dănescu, unter-ofiţer din al doilea polc, arată domnitorului că prăvăliile pe care le-a avut mama sa pe locul ce l-a cumpărat în 1816, au fost dărîmate de primăria oraşului Ploieşti care o mai obligă să plătească şi suma de 750 lei drept amendă. (Original).

76. — 1835 septembrie [fără zi. Bucureşti]. Beizadea Constantin Caragea cere Departamentului din lăuntru să anuleze cererea Sfatului Orăşenesc din Ploieşti, pentru banii ce cere pentru casele ce are în oraş, pe o anumită perioadă cînd aceste case au fost ocupate de armată sau au folosit ca sediu clubului „pentru petrecerea obşti”. (Concept).

77. — 1835 [fără lună şi zi. [Bucureşti]. La jalba unor neguţători şi rezoluţia domnitorilor, Departamentul pricinilor din lăuntru raportează că respectivii neguţători n-au făcut apel în termenul cuvenit la hotărîrea judecăţii şi deci sînt obligaţi să plătească despăgubiri pentru locurile ce au cotropit din terenul oraşului Ploieşti. (Original).

78. — 1836 octombrie 9. [Ploieşti]. Judecătoria judeţului Prahova hotărăşte ca primăria oraşului Ploieşti să facă la loc şandramaua ce a dărîmat a lui Dimitrie Gheorghiu Filalitis, fiindcă acesta a făcut-o lîngă cafeneaua sa, pe locul ce-1 avea cumpărat la mezat. (Original).

79. — 1837 mai 1. [Ploieşti]. Logofătul Ioniţă Bordean împreună cu soţia sa Zmaranda vînd căpitanului Eliiat şi soţiei acestuia Raliţa casele şi locul ce au în mahalaua Sf. Ioan, pentru 15.000 taleri „în galbeni înpărăteşti, buni la dram”. (Original).

80. — 1837 octombrie 2. [Ploieşti]. Ioan Diamandi vinde lui Hagi Petre un loc ce-a fost al vistierului Pîrvu, lîngă obor, cu 13.800 lei, fiindcă avea nevoie de bani în treburile negoţului său. (Original).

81. — 1837 noiembrie 12. [Ploieşti]. Maghistratul oraşului Ploieşti raportează Departamentului trebilor din lăuntru că a angajat cu 640 lei pe polcovnicul Ghiţă Măjarul „carele este vrednic, cinstit şi cu bună ştiinţă” a fi vechil la Bucureşti, în procesul ce are cu Bălaşa văduva, soţia răposatului Ioniţă băcanul. (Original).

82. — 1838 ianuarie 27. ]Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti cere Departamentului din lăuntru să precizeze care din cei aleşi să rămîie membru şi care supleant, Dache Vasiliu care merită „sau Hristache Ţoncovici care însuşi cere”. (Original).

83. — 1838 ianuarie 27. [Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti arată Departamentului trebilor din lăuntru că nu poate îndeplini cererea ocîrmuirii judeţului care cere ca din cei 3 dorobanţi ce-i are primăria în serviciu, în timpul zilei, 2 să slujească şi noaptea la poliţia oraşului. (Original).

84. — 1838 februarie 2. [Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti anunţă pe stareţul schitului Ghighiu să se prezinte cu acte doveditoare de proprietate asupra metohului ce are în oraşul Ploieşti, în pricina de judecată cu neguţătorul Alexe Manea. (Original).

85. — 1838 februarie 10. [Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti raportează Departamentului din lăuntru că are din timp întocmit bugetul, dar nu l-a trimis încă, aşteptînd să vie comisia de la Bucureşti, să-i revizuiască. (Original).

86. — 1838 februarie 25. [Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti raportează Departamentului din lăuntru că dorobanţii ce-i are nu primesc să facă de serviciu ziua la primărie şi noaptea la poliţie ; pentru împlinirea acestei sarcini se propune angajarea altor slujbaşi. (Original).

87. — 1838 martie 12. [Ploieşti]. Ştefan Ţiplică arată marii Vornicii că primăria oraşului vrea să-i ia pe nedrept una din cele 2 prăvălii ce are în Ploieşti ; cere să i se facă dreptate. Jalba lui însă este pusă la dosar. (Original).

88. — 1838 martie 22. [Ploieşti]. Ioan Mateescu se adresează domnitorului, pentru a patra oară, cerînd să i se dea cuvenita despăgubire din contrabanda descoperită cînd neguţătorul Niculăiţă Piciurescu (Piţurescu, Piţura) a introdus, clandestin în oraş, două buţi cu rachiu „şi un bîtlag de spirt ca de 70 vedre”. (Original).

89. — 1838 martie 23. [Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti arată Departamentului din lăuntru că-i trimite socotelile cheltuielilor particulare pentru Şcoala Naţională din localitate. (Original).

90. — 1838 aprilie 14. [Ploieşti]. Ioan Mateescu arată domnitorului că nu i se face dreptate după rezoluţia dată pe alte jalbe de mai înainte; ocîrmuirea judeţului trimite marii Dvornicii informaţii false în pricina cu contrabanda făcută de neguţătorul Neculăiţă Piţurea. (Original).

91. — 1838 aprilie 30. [Ploieşti]. Ioan Mateescu înaintează pentru a zecea oară jalbă domnitorului cerînd să fie despăgubit în pricina de contrabandă făcută de neguţătorul Neculăiţă Piţurea. Anunţă că dacă nu i se va face dreptate, toată viaţa va înainta jalbe „strigând pentru îndestularea mea”. (Original).

92. — 1838 mai 5. [Ploieşti]. Silvestru, stareţul schitului Ghighiu. înaintează jalbă primăriei oraşului Ploieşti împotriva neguţătorului Alexe care a deschis mai multe uşi şi a scos şi streaşină casei lui în „ulicioara metohului nostru” de „nu mai putem răzbi de noroi”. (Original).

93. — 1838 mai 14. [Ploieşti]. Ştefan cojocarul cere primăriei să nu se închidă drumul metohului, fiindcă rămîne fără ieşire la casa ce şi-a făcut pe locul cumpărat de la Măria, soţia răposatului Gheorghe Grecu. (Copie).

94. — 1838 mai 15. [Ploieşti]. Barbu croitorul, din mahalaua Sf. Ioan, cere primăriei oraşului să nu se închidă drumul ce duce la metohul schitului Ghighiu, deoarece nu mai are pe unde intra sau ieşi din casa care nu este construită pe loc „apucat sau hrăpit de la oraş”. (Copie).

95. — 1838 mai 15. [Ploieşti]. Deputaţii a două mahalale din Ploieşti, după cercetarea făcută la faţa locului, raportează primăriei că schitul Ghighiu are dreptate în reclamaţia făcută împotriva neguţătorului Alexe Manea. (Original).

96. — 1838 mai 17. [Ploieşti]. Judecătoria jud. Prahova anunţă primăria oraşului Ploieşti că dacă vrea poate să invoce dreptul de protimisis în privinţa locului vîndut de Iane Diamanditi băcanului Hagi Petre. (Original).

97. — 1838 iunie 24. [Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti cere Departamentului din lăuntru să aprobe majorarea salariilor pentru logofătul şi secretarul primăriei, deoarece cu leafa ce primesc „nu poate un om să-şi îndăstuleze hrana vieţii”. (Original).

98. — 1838 iunie 28. [Ploieşti]. Ocîrmuirea judeţului Prahova. înaintează copie Departamentului din lăuntru după cererea unor locuitori din Ploieşti împotriva Primăriei care a vîndut preotului Apostoliceanu un loc pe un preţ foarte mic. (Original).

99. — 1838 iulie 1. [Ploieşti]. Judecătoria judeţului Prahova anunţă pe paharnicul Gheorghe Boldescu că Sandul coşarul a renunţat la dreptul de protimisis ce zicea că are asupra locului cumpărat de paharnic în oraşul Ploieşti (Copie).

100. — 1838 iulie 11. [Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti cere Departamentului din lăuntru să aprobe numirea a doi căruţaşi, cu 25 lei pe lună, care să ridice gunoiul ce se face în obor în zilele de tîrg. (Original).

101. — 1838 iulie 29. [Ploieşti]. Ocîrmuirea judeţului Prahova arată Departamentului din lăuntru că nu e nimerită măsura ca ţăranii care vin în zilele de tîrg la obor, să fie obligaţi să cureţe ei „murdalîcu ce l-ar face”. (Original).

102. — 1838 august 7. [Ploieşti]. Şaizeci şi doi de proprietari din oraşul Ploieşti arată judecătoriei judeţului Prahova că locul ce-1 are de vînzare vistierul Pîrvu, ar fi bine să-i ia primăria oraşului pentru lărgirea oborului şi construirea Şcolei Naţionale, iar de nu să-i cumpere ei pe baza dreptului de protimisis. (Original).

103. — 1838 august 8. [Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti raportează Departamentului din lăuntru despre situaţia locului pe care vistierul Pîrvu l-a vîndut lui Hagi Petre, fiul lui popa Buzilă, şi cere aprobarea să fie cumpărat pentru lărgirea oborului. (Original).

104. — 1838 august 16. [Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti raportează Departamentului trebilor din lăuntru că Hagi Petre a acceptat să primească preţul locului care va rămînea în proprietatea oraşului şi cere în acest scop aprobarea să poată plăti banii din casa oraşului, după hotărîrea domnitorului. (Original).

105. — 1838 august 16. [Ploieşti]. Briia, soţia răposatului Stoica Ţiplică din Ploieşti, arată domnitorului formele ilegale prin care primăria oraşului i-a luat o prăvălie ; cere să i se facă dreptate. (Original).

106. — 1838 august 16. [Ploieşti]. Hagi Petre dă înscris că cedează oraşului Ploieşti, contra cost, locul ce a cumpărat de la vistierul Pîrvu, pentru a se mări oborul unde se ţine tîrg de două ori pe săptămînă. (Copie).

107. — 1838 august 26. [Ploieşti]. O delegaţie de cetăţeni raportează primăriei oraşului Ploieşti că, deplasîndu-se la faţa locului, au preţuit clădirile şi materialele de construcţie ce trebuie să se plătească lui Hagi Petre fiul lui Hagi Buzilă. (Copie).

108. — 1838 august 28. [Ploieşti]. Gheorghe Boldescu, primarul oraşului Ploieşti, prezintă domnitorului pretenţiile lui Hagi Petre asupra locului şi cheltuielilor făcute ; domnitorul porunceşte Departamentului din lăuntru să hotărască „asupra despăgubirii ce urmează să să facă”. (Original).

109. — 1838 septembrie 27. [Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti raportează Departamentului din lăuntru asupra închirierii a cinci prăvălii din oraş, al căror venit este hotărît pentru Şcoala Naţională. (Original).

110. — 1838 octombrie 7. [Ploieşti]. Mai mulţi deputaţi ai oraşului Ploieşti raportează Departamentului din lăuntru că au ales pe clucerul Gh. Boldescu, dar că sînt alţi deputaţi care sînt împotriva acestei alegeri. (Original).

111. — 1838 octombrie 8. [Ploieşti]. Deputaţii din Ploieşti arată că au ales în conducerea oraşului pe aceiaşi membri de anul trecut, fiindcă şi-au făcut „cu sîrguinţă datoriile dumnealor în folosul obştii”. (Original).

112. — 1838 octombrie 21. [Ploieşti]. Majoritatea deputaţilor din oraşul Ploieşti arată Departamentului din lăuntru împiedicările ce-a făcut Apostu Racoviceanu, secretarul judeţului, la alegerile pentru Sfatul oraşului, dorind ca să fie ales el ca preşedinte sau prietenul său neguţătorul Nicolae Gheorghiu. (Original).

113. — 1838 octombrie 25. [Ploieşti]. Primăria oraşului Ploieşti raportează Departamentului din lăuntru că la licitaţia ţinută pentru vînzarea acsizelor cel mai mare preţ, 30.050 lei, l-a oferit neguţătorul Athanasie Constantin. (Original).

114. — 1838 noiembrie 7. [Ploieşti]. Gh. Boldescu arată Departamentului din lăuntru că la rugămintea orăşenilor a acceptat să fie din nou prezident al oraşului Ploieşti, dar unii, care se simt stînjeniţi în afacerile lor, împrăştie zvonuri false în legătură cu drepturile lui de cetăţean al oraşului. (Original).

115. — 1838 noiembrie 7. [Bucureşti]. Departamentul din lăuntru arată ocîrmuirii judeţului Prahova că Gh. Boldescu este „pămîntean din acel oraş” care a făcut un „înseninător bine spre folos obştesc” şi deci merită a fi ales prezident al oraşului, iar cei care clevetesc împotriva lui „să înceteze din asemenea cereri fără temei”. (Ciornă).

116. — 1838 noiembrie 15. [Ploieşti]. Ocîrmuirea judeţului Prahova raportează Departamentului din lăuntru că cetăţenii care au uneltit împotriva lui Gh. Boldescu sînt cu totul neîntemeiaţi „pe vreun cuvânt de adevăr” şi a dat ordin să se adune deputaţii mahalalelor şi să facă alegerile cuvenite. (Original).

117. — 1838 noiembrie 26. [Ploieşti]. Jurnalul încheiat cu ocazia alegerii consiliului de conducere a oraşului Ploieşti. (Original).

118. — 1838 noiembrie 28. Ploieşti. Ocîrmuirea judeţului Prahova raportează Departamentului că s-a făcut alegerea „mădulărilor maghistratului” ; Departamentul confirmă ca preşedinte pe Gh. Boldescu. (Original).

119. — [1838 decembrie f. zi.] Ploieşti. Anastase Constandin acsizarul roagă Departamentul trebilor din lăuntru să aprobe ca primăria oraşului să-i primească banii în aceeaşi monedă în care îi încasează şi el. (Original).

120. — [1838 fără lună şi zi.] Ploieşti. Dumitru Ioan arată Departamentului din lăuntru că pe nedrept i se cere de primăria oraşului să plătească chiria pentru o prăvălie care fusese a răposatului Stoica Ţiplică. (Original).

121. — [1838 fără lună şi zi.] Ploieşti. Locuitorii mahalalei Sf. Ioan arată ocîrmuirii judeţului Prahova că ei oferă 40 galbeni împărăteşti pentru locul pe care primăria oraşului l-a vîndut preotului Apostoliceanu cu 10 galbeni. (Original).

122. — 1839 ianuarie 6. [Ploieşti], Primăria oraşului Ploieşti arată că după cercetarea ce au făcut cei 4 deputaţi din 2 mahalale, la faţa locului, schitul Ghighiu are toată dreptatea să-şi facă poarta pe unde a fost, iar neguţătorul Alexe să fie obligat să-şi astupe uşile ce le-a deschis în uliţă. (Original).

123. — 1839 mai 1. [Ploieşti]. Muşa şi soţul ei Gheorghe Hristu grecul se împacă cu Silivestru stareţul schitului Ghighiu, pentru o casă din mahalaua Sf. Voevozi, ce a rămas de pe urma răposatului Stan băcanu. (Original).

124. — 1839 iulie 11. [Ploieşti]. Judecătoria jud. Prahova anunţă pe stareţul schitului Ghighiu să se prezinte pentru perfectarea împăciuirii ce a făcut cu Muşa, soţia răposatului Gheorghe Hristu grecul. (Original).

125. — 1842 ianuarie 13. [Ploieşti]. Lică rachieru, fiul lui Petre Mortasip, împreună cu soţia sa, Mira Cantaragioaica, prin dania ce fac lasă după moartea lor anumite lucruri schitului Ghighiu, bisericii Sf. Haralambie şi unor rudenii de ale lor. (Original).

126. — 1842 mai 2. [Ploieşti]. Petra cizmarul se înţelege cu Silivestru stareţul schitului Ghighiu în legătură cu averea rămasă de pe urma răposatului Nica Costoiu care înainte de a muri se călugărise sub numele de Anastase monahu. (Original).

127. — 1842 mai 26. [Ploieşti]. Reprezentantul primăriei şi deputaţii mahalalei măsoară locul hanului ce a rămas danie schitului Ghighiu, de la Nica Costoiu, în mahalaua Sf. Dimitrie. (Original).

128. — 1843 septembrie 20. [Bucureşti]. Neofit mitropolitul porunceşte egumenului de la mănăstirea Valea, din jud. Muscel, să contribuie la ajutorarea celor sinistraţi de incendiul din oraşul Ploieşti. (Original).

129. — 1844 ianuarie 10. [Bucureşti]. Mitropolia din Bucureşti, la îndelungata întîrziere a egumenului de la mănăstirea Valea, din jud. Muscel, îi porunceşte să trimită cît mai repede un ajutor pentru sinistraţii de pe urma incendiului din Ploieşti, „a căror nădejde şi mîngăiere este aţintită către inimile cele miloase”. (Original).

130. — 1844 martie 22. [Ploieşti]. Dumitru Dima împreună cu soţia sa Rada vînd lui Dinu căldăraru un loc în oraşul Ploieşti, mahalaua Sf. Dumitru, în drumul Rîfovului, pentru 450 lei. (Original).

131. — 1844 martie 25. [Bucureşti]. Alexandru Vilara, şeful departamentului Dreptăţii, porunceşte căpitanului Costache Cantacuzino să se prezinte la tribunalul de Prahova unde a fost numit judecător în locul serdaruhii Ghiţă Cantacuzino. (Original).

132. — 1844 aprilie 14. [Ploieşti]. Lică (Leca) rachieru se împacă cu Silivestru, stareţul schitului Ghighiu, pentru o casă din mahalaua Sf. Haralambie. (Original).

133. — 1848 mai 10. [Ploieşti]. Evdochia soţia răposatului Stan Nan, se înţelege cu stareţul schitului Ghighiu, pentru o prăvălie din piaţa tîrgului. (Original).

134. — 1848 iulie 8. [Ploieşti]. Ioniţă Gheorghiu lumînăraru se împacă cu stareţul schitului Ghighiu pentru peretele unei prăvălii. (Original).

135. — 1851 noiembrie 26. [Ploieşti]. Ilie Giurgiu tabacu prin diata ce face lasă averea ce are soţiei sale, cît va trăi, iar după moartea ei să rămîie schitului Ghighiu. (Original).

136. — 1854 august 10. [Bucureşti]. Mitropolia trimite la schitul Ţigăneşti pe femeia Niţa, fiica lui Nicolae Curelea din Ploieşti, care doreşte să se facă călugăriţă. (Original).

137. — 1855 decembrie 2. [Ploieşti]. Niculae Ioan Mogoş, din Ploieşti, vinde logofătului Ioan Popescu un loc în mahalaua Sf. Vasile, „la faţa drumului Cămpinii” cu 750 lei. (Original).

138. — 1856 august 18. [Ploieşti]. Costandin Radnegru se înţelege cu schitul Ghighiu să i se plătească toate datoriile, iar după moartea lui, întreaga avere ce are o Iasă schitului. (Original).

139 — 1857 aprilie 23. [Ploieşti]. Cîţiva locuitori din Ploieşti închiriază de la monahul Dimoschin [Damaschin] casele şi prăvălia ce are în mahalaua Sf. Haralambie, pe uliţa Tîrgşorului, (Original).

REZUMATUL DOCUMENTELOR

TÎRGŞOR (1636—1844)

1. — 1636 octombrie 15. [Tîrgşor]. Manea şi Radu, feciorii lui popa Mănila [Mănăilă] din Trestieni, vînd jupînului Tudor .Mostaţă de la Tîrgşor, partea lor de moşie din Ratina, cu 12 ughi. (Original).

2 — 1638 octombrie 20. [Tîrgşor]. Stan iuzbaşa din Tîrgşor vinde lui Stroe vistierul pe rumînul Radu Cernea împreună cu cei patru feciori ai săi şi 40 stînjeni „de ocină” din satul Dărmăneşti. (Original).

3. — 1662 iunie 22. [Bucureşti]. Grigorie Ghica voievod porunceşte lui Antonie vornicul din Negoesti. ca să ridice satele din judeţul Prahova spre a lucra la biserica din Tîrgşor. (Original).

4. — 1671 iunie 6. Tîrgşor. Lazăr şi Neagu, nepoţii lui Stan, vînd m-rii din Tîrgşor două locuri care se află între uliţă şi eleşteu, în preţ de 2 ughi. (Copie).

5. — 1671 decembrie 9. [Bucureşti]. Antonie Vodă acordă m-rii din Tîrgşor, pe care a construit-o, vama Tîrgşorului şi Ploieştilor cu cele 12 sate, şi 200 bolovani de sare de la ocna Telega. (Copie).

6. — 1672 aprilie 12. [Bucureşti]. Grigorie Ghica voievod, în urma jalbei dată de egumenul Daniil, scuteşte pe doi meşteri lemnari şi 6 „oameni streini” de toate dările ca să poată fi de folos mănăstirii din Tirgşor care „n-are de nici o parte nici un ajutoriu”. (Original).

7. — 1672 mai 13. Tîrgşor. Radu vinde m-rii Turnu din Tîrgşor un loc de casă şi grădină, pentru 2 ughi. (Copie).

8. — 1672 iulie 15. [Tîrgşor]. Necula aprod din Tîrgovişte vinde lui Daniil, egumenul mănăstirii din Tîrgşor, un pogon şi jumătate vie părăsită, în dealul Scăienilor, cu 9 ughi. (Original).

9. — 1673 mai 6. [Tîrgşor]. Pîrvu, feciorul lui Stan vătaful de şelari din Tîrgovişte, vinde mănăstirii Turnu din Tîrgşor. două pogoane şi o cestfertă de vie în dealul Scăienilor. o cestfertă de loc sterp şi o jumătate pogon de livadă, cu 24 ughi şi jumătate. (Original).

10. — 1673 [fără lună şi zi]. Bucureşti. Grigorie Ghica voievod reînnoieşte şi întăreşte m-rii Turnu din Tîrgşor toată vama Tîrgului din Tîrgşor şi Ploieşti, iar cei 200 bolovani de sare de la ocna Telega să fie liberi călugării să-i vîndă „unde vor putea”. (Copie).

11. — 1674 octombrie 15. [Tîrgşor]. Şerbu, fiul lui Dumitru din Star-Chiojd, vinde mănăstirii din Tîrgşor un pogon jumătate şi o prăjină de vie în dealul Scăienilor, din funia Mordănească, cu ughi 18, costande 10. (Original).

12. — 1675 septembrie 11. [Tîrgşor]. Popa Marin vinde postelnicului Neagoe trei cestferte de vie pe care şi el le cumpărase de la Dumitru Bica, şi un pogon şi trei cesferte de vie cumpărate de la Manole, fiul lui Bustea din Tîrgşor. (Original).

13. — 1676 aprilie 13. [Tîrgşor]. Marin cu femeia sa Lupa, şi cu fiul lor Paraschiva, vînd lui Ivan din Tîrgşor două pogoane de vie în dealul Scăienilor, cu 12 ughi jumătate. (Original).

14. — 1677 noiembrie 16. [Tîrgşor]. Măria fata lui Antonie Vodă din Popeşti, lasă după moartea sa, mănăstirii din Tîrgsor, un pogon şi jumătate de vie în dealul Scăienilor şi zece stupi, pentru a fi îngropată la mănăstire şi a i se face sărindar. (Original).

15 — 1678 aprilie 26. [Tîrgşor]. Locuitorii birnici din satul Scăieni vînd egumenului mănăstirii Tîrgşor, cu 23 ughi, via lui Udrea birnicul, fugit, pentru a-i plăti partea lui de bir. (Original).

16.— [1678—1707. Bucureşti]. Dosoftei patriarhul Ierusalimului, la cererea egumenului Paisie, întăreşte m-rii Turnu din Tîrgsor toate milele şi privilegiile date de Antonie Vodă şi reînnoite mai apoi şi de Duca Vodă. (Copie).

17. — 1680 ianuarie 17. [Tîrgşor]. Anghelina, soţia pitarului Pătraşco, împreună cu fiul ei Barbu din Urziceni, vînd egumenului mănăstirii Turnu din Tîrgsor, un sălaş de ţigani cu 145 taleri, ce fusese cumpărat de la vistierul Radu Bilciurescu. (Original).

18. — 1681 aprilie 1. [Tîrgşor]. Nicodim călugărul dăruieşte mănăstirii Tîrgşor un pogon de vie în dealul Scăienilor, iar cît va trăi el va lua venitul viei pentru hrană. (Original).

19. — 1682 ianuarie 15. [Tîrgşor]. Sarul, nepotul Vălcului din Scăieni, vinde lui Damaschin, egumenul mănăstirii Tîrgşor, două răzoare de vie în dealul Scăienilor, cu 5 lei. (Original).

20. — 1690 mai 8. [Ploieşti]. Costandin, fiul unchiaşului Niculii din Ploieşti, vinde egumenului Paisie de la m-rea Tîrgşor, un pogon de vie în dealul Scăienilor, jud. Saac. (Original).

21. — 1691 februarie 24. [Tîrgşor]. Dospina, soţia lui Ivan Roşu, vinde m-rii Turnu din Tîrgşor un loc cu pivniţă de piatră de pe Uliţa cea Mare, care fusese cumpărat de la Cărstea vistier. (Copie).

22. — 1691 mai 28. [Tîrgşor]. Dumitra, soţia Mihului căpitan, împreună cu fiii ei Costandin şi Trandafir, fiind în ,,vreame de nevoi şi de lipsă şi de foame” vînd egumenului Damaschin de la mănăstirea Tîrgşor o ţigancă, Marina, cu 3 copii pentru 30 taleri. (Original).

23. — 1691 iunie 6. Tîrgşor. Zlate din Tîrgşor vinde un loc de casă şi grădină mănăstirii de acolo, cu 200 ,.bani gata”. (Copie).

24. — 1691 iunie 24. [Bucureşti]. Constantin Brîncoveanu voievod întăreşte mănăstirii Tîrgşor stăpînirea asupra unor ţigance cumpărate de la Dumitra, soţia lui Mihul căpitan şi de la feciorii ei Costandin şi Trandafir, cu 30 taleri. (Original).

25. — 1692 februarie 28. Tîrgşor. Fraţii Ion şi Apostol, nepoţii lui Gheorghe Buchişoară, vînd un loc de casă mănăstirii din Tîrgşor. (Copie).

26. — 1692 martie 17. [Tîrgşor]. Cărstiian călugărul împreună cu nepoţii săi Tudor şi Negoiţă, moşneni din Scăieni, vînd egumenului Damaschin de la mănăstirea Tîrgşor, un loc de vie în dealul Scăienilor, cu 5 ughi. (Original).

27. — 1692 iunie 7. [Bucureşti]. Constantin Brîncoveanu voievod porunceşte lui Tudor din Scăieni, care are un pogon de vie între viile mănăstirii Tîrgşor, să-şi caute vie în altă parte pe care să i-o cumpere egumenul, sau să primească bani pentru acel pogon de la mănăstire. (Original).

28. — 1692 august 1. [Tîrgşor]. Tudor din Scăieni, împreună cu soţia sa Visa, vînd un pogon de vie mănăstirii Tîrgşor, fiind situat între viile mănăstirii. (Original).

29. — 1692 august 16. [Tîrgşor]. Voico cămăraşul împreună cu soţia lui Dumitra vînd mai mulţi ţigani mănăstirii Tîrgşor, pentru 221 taleri. (Original).

30. — 1692 august 24. [Tîrgşor]. Ghica din Tătărani dă de pomană mănăstirii din Tîrgşor o vie în dealul Scăienilor, aşa cum dăduse şi soţia sa un pogon de vie înainte de a muri. (Original).

31. — 1692 august 29. [Tîrgovişte]. Constantin Brîncoveanu voievod întăreşte mănăstirii Tîrgşor două pogoane de vie şi a treia parte dintr-un pogon şi o prăjină, în dealul Scăienilor, aproape de viile mănăstirii, care au fost date danie de Ghica din Tătărani şi soţia sa Stanca ; întăreşte de ademenea nişte ţigani pe care îi cumpărase de la Voico cămăraşul şi de la soţia lui Dumitra. (Original).

32. — 1693 noiembrie 5. [Tirgşor]. Patru, fratele lui Voico cămăraşul, vinde egumenului Varlaam de la mănăstirea Tîrgşor o fată de ţigan, anume Măria, cu 16 taleri „ca să fie mănăstirii roabă în veaci”. (Original).

33. — 1694 iunie 2. [Tîrgşor]. Istratie, fiul lui Ghinea căpitanul, vinde egumenului Varlaam de la mănăstirea Tîrgşor doi ţigani cu 50 taleri ca să plătească „pent