SEBASTIAN ŞTEFĂNUCĂ

Obştea mănăstirească ortodoxă

Introducere

De la Tönnies încoace, definiţiile comunităţii par să fie străbătute de un fir comun: indivizii care intră în componenţa unei comunităţi au, în general, orientări valorice asemănătoare. Pentru cazul particular al comunităţii mănăstireşti, deosebit de important apare felul în care individul îşi aproprie sistemul valoric corespunzător. Diferenţa între o apropriere pură şi simplă şi cazul special de aici este, în termeni heideggerieni, diferenţa între Daseinul¹ aruncat şi Daseinul ca proiect de sine însuşi. Este diferenţa dintre Daseinul „trezit” într-o lume şi Daseinul care, plecând totuşi de la coordonatele aruncării, se în-fiinţează pe sine. Distincţiei fenomenologice heideggeriene îi corespunde la nivelul comunităţilor (prin raportare la diferenţierea pe care Kenneth Pike o face între „etics” şi „emics”) distincţia între comunităţi etice şi comunităţi emice. Comunităţile familiale, săteşti, profesionale chiar, etc. sunt comunităţi etice la care individul aderă, s-ar putea spune, natural. În aceste comnuităţi individul este mai degrabă „aruncat”. Comunităţile emice sunt comunităţile fundamentate pe prietenie, credinţă, idealuri de cunoaştere, etc.² În acestă variantă, sunt mult mai puţine şanse ca individul să fie „aruncat”; se implică aici căutarea şi alegerea „conştientă” a grupului de apartenenţă. Individul care factual tinde să iasă din aruncare, nu preia, printr-un proces de la sine înţeles, sistemul valoric al comunităţii în care momentan se întâmplă să fie aruncat. Sistemul său valoric se cristalizează plecând de la sistemul valoric al comunităţii, dar independent de acesta. Deşi constrângător, faptul social nu exclude personalitatea individuală. ( Durkheim 2002: 28). Indivizii cu orientări valorice individuale asemănătoare tind să se asocieze. Comunitatea rezultată va fi o comunitate emică. De acest fel este şi comunitatea de credinţă reprezentată de obştea mănăstirească. Este o comunitate la care indivizii aderă în deplină alegere şi responsabilitate, iar nu una în care sunt „aruncaţi”.³

Pentru prezentul studiu – în care se încearcă o descrirere a obştii mănăstireşti otrodoxe – punctele de sprijin au fost: volumul Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă scris de Înalt Preasfinţia Sa Antonie Plămădeală, mitropolit al Ardealului, şi o etapă de teren la Mănăstirea Turnu, în apropierea de Ploieşti, în perioada 21-24 decembrie 2004.

Cercetarea de teren a relevat câteva dificultăţi metodologice⁴, dificultăţi care pot apărea deopotrivă în descrierea comunităţilor etice sau emice. Aceste dificultăţi sunt generate chiar de unele principii şi orientări valorice fundamentale care stau la baza constituirii obştii mănăstireşti ortodoxe în general şi a obştii Mănăstirii Turnu în particular.

Dificultăţi metodologice

a) Dificultăţi legate de folosirea întrebării şi a mijlocului de înregistrare.

O succesiune de întrebări poate reprezenta structura unui interviu. Interviul se face adesea cu scopul mediatizării. Mediatizarea în era tehnologiei, informaţiei şi comunicării aduce cu sine, mai mult sau mai puţin intenţionat, o formă de celebritate. Călăuza principală a mersului pe drumul vieţii călugăreşti este aspiraţia necontenită către mântuire şi unirea cu Dumnezeu.⁵ Celebritatea este una din obstacolele în calea realizării acestui scop. Celebritatea poate aduce cu sine mândria, principalul păcat⁶ de care omul se poate face vinovat în faţa lui Dumnezeu. În cuvintele lui A. Plămădeală, „ Iisus a refuzat ispita imediatului şi a succesului uşor. Adevăraţii realizatori ai vieţii lui Hristos trebuie să-I semene. Ei nu se lasă atraşi de circuitul unei ‚celebrităţi’ lumeşti, refuză spectaculosul, nu lansează ‚mode’ spirituale, brevetându-şi în conştiinţa credincioşilor dreptul de autori, de ‚iniţiatori’, de şefi de ‚curente’ spirituale sau ‚direcţii’ spirituale”⁷ (Plămădeală 2004: 82). Virtutea smereniei este unul din principiile primordiale de organizare a vieţii monahale, de obşte şi individuale. Această virtute face ca interlocutorul să fie reticent faţă de orice întrebare, faţă de orice interviu, ca reprezentând o ispită⁸ în calea mântuirii sale. Anonimatul este una din condiţiile vieţii întru Hristos. Pe de altă parte, orice activitate a monahului trebuie să aibă binecuvântarea stareţului⁹. Indiferent de statutul vieţuitorului din obşte, un interviu se legitimează cu adevărat numai dacă interlocutorul are această binecuvântare.

Folosirea unui reportofon poate avea efectul timorării. În discuţia avută cu unul dintre interlocutori, Părintele Arsenie, acesta a recunoscut că reportofonul l-ar timora, „nu mai puteam să vorbesc liber”. În acest moment, antropologul se află în faţa unei dileme cu conotaţii morale: folosirea sau nu pe ascuns a reportofonului.¹⁰

b) Dificultăţi legate de perioada scurtă de teren.

Această descindere în teren a durat trei zile. Scopul inserării în mijlocul respectivei obşti a trebuit să fie dezvăluit. Primirea vizitatorilor se face de obicei de către stareţ. Descriindu-i intenţiile, una din replicile Părintelui Valentin, stareţul Mănăstirii Turnu a fost: „Este o lume pe care nu ştiu cât o vei înţelege”. Ceva mai târziu, Părintele stareţ detaliază: „Sunt foarte multe lucruri ascunse, nu facem din ele o paradă. Dar sensibilităţile sufletului, relaţia duhovnic-ucenic, foarte multe din ele nu se văd. Aţi fi avut un progres dacă făceaţi un curs ca o persoană care vine şi începe viaţa de mănăstire.”. Fratele Cristian este de părere că cel puţin trei ani ar fi necesari pentru o înţelegere cât de cât a vieţii monahale.

c) Dificultăţi legate de categoriile de cercetare.

Cercetătorul pleacă pe teren echipat cu anumite „categorii”, cu anumite „filtre” prin care se ordonează informaţia obţinută. Ipotezele furnizate pot reprezenta adesea un reducţionism nejustificat.¹¹ Accentuarea exclusivă a structuralismului lui Levi-Strauss sau funcţionalismului lui Malinowski (două dintre paradigmele care au făcut carieră în antropologie) riscă, mai ales în comunităţile emice, furnizarea unei imagini a comunităţii care să nu se suprapună imaginii reale.¹² De asemenea, reducerea unilaterală la o perspectivă sau alta (economică, culturală, simbolică, etc.) poate denota un anume etnocentrism al cercetătorului. Aici intervine din nou distincţia etics/emics, de data aceasta cu aplicaţie la metodologia de cercetare. Etics – a vedea lumea prin prisma propriilor tale categorii (adesea inconştiente ţinând de ceea ce Blaga numea „matrice stilistică”).¹³ Emics – a încerca să vezi lumea prin filtrul populaţiei de cercetat. Însăşi natura ortodoxiei, cu accentul pus pe tradiţie, necesită abordarea din interior: „S-a spus de multe ori că ortodoxia nu se poate cunoaşte din cărţi, că în general din exterior nu i se pot gusta frumuseţile şi, mai ales, că trebuie s-o cunoşti, s-o vezi şi s-o trăieşti la ea acasă, în mediul ei genuin, oriental” (ibidem, 24).

d) Dificultăţi legate de tentaţia generalizării.

Pe tărâmul ştiinţelor socio-umane, generalizările obţinute fie şi prin metode statistico-matematice, trebuie privite cu rezerve. În cazul obştii mănăstireşti, există o recunoaştere expresă a faptului că fiecare individ este un unicat. Nu există o măsură standard aplicabilă fiecăruia. Ortodoxia în general, cum subliniază în repetate rânduri Î. P. S. Antonie Plămădeală, recunoaşte rânduiala dar nu regula. Regula este literă, nu cunoaşte excepţii; rânduiala se pliază pe măsura fiecărui individ. Vieţuitorul în obştea monahală se supune spiritului şi nu literei rânduielii. De aceea nu există regulamente scrise. Stareţul Mănăstirii Turnu, la rândul său, se înscrie în acest curent de a vedea lucrurile: „(...) noi oamenii suntem unicate. Dumnezeu aşa ne-a creat; intrarea şi parcursul mănăstiresc nu este ceva fix pentru toată lumea. Unii poate ajung la sfinţenie foarte repede. Sfântul Silam Atonitul în două săptămâni l-a ‚văzut’ pe Hristos, după care i-au trebuit cincisprezece ani să reajungă la acea stare. Părintele Cleopa vorbeşte de douăzeci de ani pentru a ajunge la măsura călugărului adevărat. În Pateric, cineva avea cincizeci de ani şi nu scăpase de patimi. E un curs al vieţii fiecăruia.”

e) Dificultăţile „măştii”.

Acesta gen de dificultăţi este comun cercetărilor sociologice şi psihologice. Răspunsul interlocutorului devine problematic: reflectă el realitatea sau, neintenţionat poate, interlocutorul se grăbeşte să furnizeze o anumită imagine îndepărtată de modul lui cotidian de a fi, imagine încărcată de mai multe valenţe pozitive în contexul cultural respectiv?

Scurtă descriere istorico-geografică a Mănăstirii Turnu

Mănăstirea Turnu se află lângă localitatea Târgşoru Vechi, în Judeţul Prahova. Din şoseaua de centură care ocolind oraşul Ploieşti prin vestul acestuia evită centrul oraşului în deplasarea de la Braşov la Bucureşti pe DN 1, se desprinde un drum judeţean spre Strejnic şi apoi Târgşoru Vechi. Mănăstirea Turnu se află la circa 5 km de la ramificaţie. În ceea ce priveşte istoricul locului şi al mănăstirii, amănuntele sunt furnizate de stareţ: Târgşorul este datat la 6 august 1413, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân prin care domnitorul dădea unele înlesniri unor negustori braşoveni. Aproape o sută cincizeci de ani, Târgşorul a fost al doilea oraş al ţării, datorită schimburilor economice şi al târgului din ziua de duminică. Domnitorii români acceptau numai vânzările en-gros din partea negustorilor străini, vânzările cu amănuntul urmând să se facă de către negustorii români. Târgurile erau obligatorii în acest scop. La Târgşor va fi fost şi curte domnească. Cel mai mult a locuit aici Neagoe Basarab. Despre biserica mănăstirii se ştie cu certitudine că a fost ctitorită de Vlad Ţepeş, singura biserică despre care avem un document în legătură cu ctitoriile atribuite acestui domnitor: s-a păstrat piatra de pisanie. În jurul ei se află ruinele a patru biserici: una ctitorită de Neagoe Basarab, una mult mai veche a lui Vladislav al II-lea, una a negustorilor şi una a lui Mihnea Turcitul (1589), ultima construită. Ruinele din jur lasă să se înţeleagă că aici este o aşezare care fiinţează de două mii de ani, poate şi mai bine. Pe latura vestică se întîlnesc runinele unui sat dacic, pe cea de sud-est ruinele unui castru roman. Biserica în care se slujeşte astăzi este refăcută de bunicul soţiei lui Constantin Brâncoveanu. Tot de atunci, mai exact de la 1700, este şi blestemul pus de patriarhul Ierusalimului, Dosoftei, împotriva celor care ar „strica această pomană” şi împotriva celor „dă vor lua den obiceiul (...) au den vatră, au de judecată măcar din cei ce vor lua ce ar fi Sfintei Mănăstiri şi să vor amesteca ca să facă pagubă şi stricăciune obiceiului mănăstirii.”. Până în 1989, timp de o sută cincizeci de ani mănăstirea nu a mai fost funcţională. Biserica, în stil brâncovenesc cu o turlă clopotniţă, a fost refăcută odată cu reînfiinţarea obştii, în 1997. Actualmente urmează definitivarea picturii pe pereţii interiori şi adăugarea iconostasului. Biserica are hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Nicolae.

Obştea mănăstirească; principii de organizare; importanţa vieţuirii în obşte

Scurta experienţă de teren a revelat in concreto două principii de organizare a obştii fundamentate de un al treilea. Primele două principii sunt ascultarea şi smerenia. Printre definiţiile date acestor două concepte se întîlnesc: „Munca, ocupaţia fiecăruia în mănăstire se cheamă în mod concret ascultare” (ibidem, 120). „Temelia şi începătura vieţii monahului este ascultarea faţă de care toate celelalte vor rămâne deşarte” (Monahul Iosif Vatopedinul 2004: 50).¹⁴ „Ascultarea (...) se face pentru Dumnezeu, pentru mântuirea monahului, pentru fraţi, nu pentru bani. (...) înseamnă şi ‚binecuvântare’ – permisiune, dar şi ajutor din partea lui Dumnezeu” (Plămădeală 2004: 21). „Ce este smerenia? Să te arunci pe tine mai prejos de toată făptura, spun sfinţii. Adică să fi în desăvârşită ascultare, să nu te crezi mai vrednic decât altul, să nu te încrezi în mintea şi în faptele tale”(ibidem, 176). Cel de-al treilea principiu este dragostea. Consecinţele acestui meta-principiu sunt de o importanţă radicală. Ascultarea se face din iubire de celălalt. Pe de altă parte, dragostea face şi ca dispunerea ierarhică ce gravitează în jurul persoanei şi personalităţii stareţului să nu se transforme într-o relaţie de putere. Ascultările sunt de obicei săptămânale. În obştile mănăstireşti mici – aşa cum este cazul obştii Mănăstirii Turnu, cu circa zece vieţuitori permanenţi – „cineva care a intrat la bucătărie se întâmplă să-l ‚uităm’ acolo deoarece nu avem cu cine îl schimba, sau cel care e la vaci stă acolo de astă vară”, după cum spune Părintele stareţ. Însuşi stareţul intră în această rânduială de rotaţie a ascultărilor. Statutul de stareţ al mănăstiri impune ca ascultări roluri specifice – conducerea administrativă şi îndrumarea duhovnicească a obştii – dar şi roluri mai puţin specifice, roluri dictate de aceleaşi principii de organizare mai sus pomenite. Smerenia impune că „cel ce porunceşte trebuie s-o facă prin exemplul său propriu” (ibidem, 114). Întâlnirea cu Părintele Valentin, stareţul Mănăstirii Turnu, s-a produs în bucătarie, unde era rânduit pentru prepararea hranei. Ascultările pot fi şi de circumstanţă: „Du ligheanul în cămară”, „Du-te cu vizitatorul până sus”, „Unde este nuca?”, etc. Obştea se conformează tăcută acestor porunci. Porunci care, cum s-a evidenţiat, fundamentate pe principiul dragostei, au un adânc sens duhovnicesc. Lipsa acestui sens duhovnicesc ar însemna că ascultarea „izvorând din voinţa pătimaşă a celui ce porunceşte, (...) e tiranie.” (ibidem 2004: 118). Părintele Petru subliniază că, în comparaţie cu obştea, în lumea laică individul ar fi prea urmărit de pornirile sale egoiste. Chiar dacă nu ar fi urmărit de aceste porniri, în general el nu beneficiază de liantul care fundamentează legăturile obştii şi face posibilă ascultarea. Acel liant fără de care această ascultare se transformă într-o relaţie de putere este dragostea. Ascultarea şi smerenia se întăresc reciproc. Ascultând te smereşti şi smerindu-te eşti capabil de ascultare; iubirea le fundamentează pe acestea două, iar ele la rândul lor o fac posibilă. Toate trei îl poartă pe posesorul lor pe drumul mântuirii şi al împărăţiei lui Dumnezeu: „Cine se smereşte (...) creşte în adâncime, în interior în care este împărăţia lui Dumnezeu. Creşterea anarhică, după voia lui, în concurenţă cu ceilalţi oameni şi chiar cu Dumnezeu se numeşte orgoliu, mândrie. Orgoliul trăieşte în ireal. El este orb deci. De aceea va fi temei pentru tulburări mintale; orgoliosul este torturat de un permanent sentiment de inferioritate; fără sprijin în interior, el îşi caută alimentarea în afară. Are mereu nevoie de stima şi aprobarea celorlalţi, toate energiile lui sunt concentrate pentru a-şi menţine zenitul iluzoriu” (ibidem, 87).

Ascultările pot fi, aşadar, de circumstanţă, săptămânale sau de durată. Dintre ascultările săptămânale se pot menţiona: servicii la bucătărie, la sectorul zootehnic, ascultarea de paraclisier (ajută preotul la altar), de preot slujitor la altar, etc.. Ascultările de durată (sau permanente) pot fi: ascultarea de stareţ, ascultarea de egumen (un fel de locţiitor al stareţului), de econom (părintele care se ocupă cu distribuirea rolurilor administrative), etc..

Stareţul este personajul central al obştii. Acest statut este încărcat de o enormă responsabilitate. De activitatea stareţului depinde mântuirea obştii. Obştea se află sau nu pe acest drum după cum stareţul se află sau nu pe el. „Întâiul lucru la care vom lua aminte este să ne aflăm un stareţ bun. Şi bun pentru noi nu este cel ce are titluri sau alte vrednicii ale lumii acesteia sau ale locului unde stă, ci acela ce are experienţă şi petrecere duhovnicească, dovedind, prin felul său de vieţuire, că-L iubeşte pe Dumnezeu şi păzeşte voia Lui” (Monahul Iosif Vatopedinul 2004: 57). Fratele Aurel, de optsprezece ani, a venit de şase luni la mănăstire. Consideră că „Obşte este unde este credinţă. Dacă stareţul are credinţă este obşte cum trebuie.”. De obşte în adevăratul sens al cuvântului se poate vorbi doar acolo unde vieţuitorii sunt împreună de mai mulţi ani. În alegerea stareţului, un criteriu de primă importanţă îl reprezintă calităţile sale administrative. Predominante însă rămân calităţile sale duhovniceşti: „În obşte (Părintele Cleopa)¹⁵ încurajează un stareţ activ, bun gospodar, care îndeamnă la ascultare şi muncă, având grijă să le echilibreze pe toate cu păstrarea rânduielilor de rugăciune în comun pe care pune accentul principal” (Plămădeală 2004: 280).

Stareţul este de asemenea legătura dintre bătrâni şi obşte. Organizarea comunitară ce pune accent pe tradiţie va preţui bătrânii ca fiind depozitari ai cunoştinelor, ai înţelepciunii. Tradiţia înseamnă istorie vie. Prin bătrâni se face legătura cu adevărurile primordiale: „’Aşa am apucat de la părinţi’ – comuniunea cu predecesorul (...) dă stareţului sensul şi garanţia autenticităţii” (ibidem, 32). Părintele Valentin, stareţul Mănăstirii Turnu, despre care nici măcar ca vârstă nu s-ar putea spune că e bătrân (are patruzeci şi doi de ani), se plânge de lipsa bătrânilor din viaţa monahală românească, la care s-ar adăuga un „păcat” al smereniei prin lipsa lor de promovare corespunzătoare: bătrânii sunt „mărturii vii” care prin prezenţa lor atrag şi polarizează tineretul. Această stare se datorează „Decretului 410/59 prin care toţi călugării sub cincizeci de ani au fost scoşi din mănăstiri. (...) Exemplul viu este cel care mobilizează. Există multe cărţi dar poate nu ai chef să citeşti cartea. Dracul ştie cum să lucreze ca să te facă să nu o citeşti.”. Unul dintre aceşti bătrâni va fi fost părintele Paisie Olaru despre care stareţul spune că „nu este valorificat cum trebuie. Dar poate că Dumnezeu i-a respectat dorinţa de smerenie. Poate că am păcătuit puţin prin această smerenie. Vremea este acum de aşa natură că ar trebui să nu mai ţinem ascuns. Foarte multe lucruri spuse de şi despre ei bune, frumoase, nu s-au păstrat (se spunea că acest părinte era ‚dragostea întrupată’), ci lucruri destul de proaste din care nu se întrevede că ar fi fost ceva deosebit în legătură cu ei.”. Bătrânii sunt istoria vie aşa că „Modelele (duhovnicilor, Părinţilor) ţin aici loc de regule” (ibidem, 16). În concluzie, „sporirea celor pe care dumnezeiescul har îi cheamă se datorează prezenţei Bătrânului duhovnicesc. Cel care se face următor unui Bătrân duhovnicesc şi înaintează întru virtute se aseamănă învăţăcelului care are un dascăl bun” (Monahul Iosif Vatopedinul 2004: 55).

O latură importantă a obştii mănăstireşti este disciplina. Această disciplină trebiue înţeleasă în contextul specific obştii. „Discipolul” care se supune unei „discipline” se supune prin întreaga asumare a libertăţii sale. Ştie că această disciplină nu este una care are rolul de a asigura funcţionarea unei comunităţi (de exemplu, disciplina în cazărmile militare), ci una al cărei rol primordial este ajutorarea individului pe drumul mântuirii sale. „Prescripţiunile (disciplinarea mâncării, a somnului, a vorbirii, a gândurilor, a îmbrăcămintei, etc.) nu ar fi necesare dacă natura umană nu ar fi slabă, şi dacă monahul nu ar fi în primejdie de a-şi uita ţelul şi de a cădea în compromisuri care pot muta centrul de greutate al preocupărilor sale pe preocupări materiale” (Plămădeală 2004:128). Ca în orice comunitate umană, şi aici se întâlnesc abateri disciplinare. Principalele abateri disciplinare remarcate la Mănăstirea Turnu au fost cele legate de comportamentul în timpul slujbelor. Ţinuta spirituală la slujbe presupune gravitate, solemnitate. Orice altă discuţie reprezintă o impietate faţă de ipostasurile Treimii, cărora Li se aduc rugăciuni de laudă, de cerere, de mulţumire, etc.. Cu toate acestea discuţiile „informale” erau frecvente, şi tolerate. Această stare de fapt este explicată de fratele Cristian ca o concesie făcută naturii umane, afectată de slăbiciune mai ales în vârstele tinereţii (majoritatea vieţuitorilor obştii au sub treizeci de ani), ca un compromis între această natură umană şi dispoziţia de a fi în rugăciune permanentă, dispoziţie care se obţine după lungi ani de nevoinţe¹⁶: „Majoritatea fraţilor sunt tineri. Slujbele sunt mai lungi ca în alte părţi şi plictisitoare. Nici ocuparea cu altceva (citirea pomelnicelor¹⁷,etc.), nici metaniile, nu reuşesc să te scoată la un moment dat din rătăcirea gândului, ci doar discuţia cu altcineva. Adevărul e că nu se mai urmează rânduiala ca altădată. De asemenea, munca la mănăstire, slujbele lungi, induc starea de oboseală pe care tinerii o suportă mai greu în timpul slujbelor. De aceea vorbesc.”. Dintr-o altă perspectivă, distragerea voită pentru câteva minute de la programul slujbei poate avea şi o altă cauză: smerenia, respectiv fuga de mândrie; decât mândria că la slujbă am fost orientat cu spiritul cum trebuie către Dumnezeu, mai bine culpabilitatea că am vorbit de altele. Se revine la smerenie care pătrunde absolut toate aspectele vieţii monahale¹⁸.

Ce reprezintă obştea pentru vieţuitorii obştii? Un prim răspuns a fost dat deja: un mijloc de mântuire. În plus, faptul că legăturile se exprimă în termeni de „frate” şi de „părinte” face ca, bazate pe preceptul evanghelic al iubirii faţă de celălalt, obştea să reprezinte o familie. S-ar putea vorbi de obştea mănăstirească prin extinderea termenului de „familie”. Expresia potrivită ar fi aceea de familie obştească. Diferenţa rezidă în distincţia făcută la începutul lucrării între „aruncat” şi „asumat”: într-o familie „laică”, indivizii sunt în legături de afectivitate, de iubire poate, dar în care cel mai adesea sunt aruncaţi (cazul particular al relaţiei fiu/părinte). În obştea mănăstirească, varianta este numai a asumării şi a iubirii faţă de celălat din obşte. Drept rezultat, activităţile din interiorul obştei sunt asemănătoare activităţilor dintr-o familie: „Ştim că într-o mănăstire există o rânduială comună pentru toţi: rânduiala pentru slujbă, pentru muncă, pentru masă, pentru canonul personal de la chilie, pentru relaţiile ierarhice, pentru primiri de novici, pentru plecările în afara mănăstirii. Toate acestea se prezintă ca şi rânduielile dintr-o familie. Obştea e de fapt o familie. Sunt rânduieli nescrise. Cine îşi scrie rânduieli pentru soţie, pentru copii, pentru o eventuală soacră sau chiar pentru capul familiei? Dar ele există” (ibidem, 152). Aceeaşi percepţie o au şi vieţuitorii Mănăstirii Turnu. Pentru Părintele Petru, a cărui ascultare în respectiva săptămână era de preot slujitor la altar, „Obştea este drumul cel mai uşor spre mântuire.” şi „Obştea e ca o familie.”. În plus, se foloseşte şi de un termen estetic: „E frumos în obşte.”. Părintele Arsenie se află în mijlocul obştii ca în mijlocul unei familii în sensul curent al cuvântului: „Aici este mama mea mea, aici este tatăl meu, aici sunt fraţii mei.”.

Tot acest fapt de a vieţui în obşte are darul de a duce la liniştirea, la isihia vieţuitorului. Existenţa în obşte trebuie să fie o existenţă a bucuriei. „Călugăria înseamnă bucurie!” este sentinţa fratelui Cristian, sentinţă trecută prin gurile a nenumăraţi Părinţi. Grija, depresia şi alte tare ale omului modern, nu-şi au locul în obştea mănăstirească. Ele sunt obstacole pe drumul mânturirii iar menirea obştii este de a ajuta la înlăturarea lor. La ascultări, la servitul mesei, spiritul cotidian de a exista nu este, cum ar fi de aşteptat, unul grav, posomorât. Fraţii şi părinţii Mănăstirii Turnu glumesc între ei, adesea se ironizează. Nu se supără nimeni. Gluma, ironia poate nu sunt mijloace potrivite pe drumul mântuirii şi îndumnezeirii. Mai degrabă ele sunt instrumente în slujba unuia din principiile care guvernează întreaga viaţă individuală şi de obşte: smerenia. Aflându-mă într-o dispoziţie gravă, „serioasă” mă pot mândri că nu sunt ca ceilalţi. Pilda fariseului răsună în urechile tuturor. Drumul mântuirii şi al îndumnezeirii este drumul adevărului. Iar semnele adevărului sunt (după Grigorie Palama, sec XIV) „liniştea duhovnicească, bucuria, pacea, smerenia, încetarea plăcerilor şi a patimilor, buna dispoziţie sufletească.”.

Rudenia în obştea mănăstirească

Ca în orice familie, fie ea şi „obştească”, vieţiutorii obştii mănăstireşti sunt rude. Deosebirea faţă de familia laică este că în cazul obştii mănăstireşti rudenia este strict spirituală. Legăturile de rudenie în familia laică pot fi legături de sânge (mamă/fiică), afective (soţ/soţie), spirituale (naş/fin), etc.. În obştea mănăstirească întîlnim numai rudenia spirituală. Dacă se întâmplă ca într-o mănăstire să se afle doi fraţi de sânge, această legătură nu este recunoscută¹⁹.

Novicele care aspiră să devină monah, odată intrat în obştea mănăstirească dobândeşte statutul de frate. Este frate cu toţi membrii obştii. Mai mult decât atât, se consideră frate cu membrii oricărei alte obşti, mănăstirească sau nu. Apelativul de politeţe utilizat în acest caz este „frăţia ta”, „frăţia sa”. Odată călugărit, fratele devine părinte. Lămurirea conotaţiei acestui termen-statut începe dintr-un anumit loc: chilia.

„Chilia este şcoala monahului” (ibidem, 15). „Chilia este în Răsărit ca şi locul inimii, pentru că înainte de a fi loc de dormit, e loc de rugăciune, de reculegere, de meditaţie, de însingurare” (ibidem, 58). Care este legătura între „chilie” şi „părinte”? Părintele Pavel lămureşte sensul cuvântului „chilie” ca fiind în greceşte „pântece”. Chilia este pântecele de unde monahul se naşte. Se naşte pentru o lume nouă concomitent cu moartea pentru lumea veche. Chilia este locul libertăţii sale absolute spre care se naşte. De aceea, monahul îşi este propriul său părinte.

Un alt sens al cuvântului „părinte” este de „povăţuitor”. Trecut prin multe nevoinţe şi încercări, părintele este un povăţuitor (Părintele Arsenie). Din acest motiv, stareţul este părintele obştii. Este părinte al obştii cum Iisus Hristos va fi fost părintele ucenicilor săi. Preotul de mir²⁰ este părintele mirenilor săi. Conotaţia arhetipală este aceea de păstor al turmei. Statutul de părinte presupune hotărârea şi dorinţa definitivă de înaintare pe drumul sfinţeniei. Apelativele de politeţe în acest caz sunt „Sfinţia ta”, „Sfinţia sa”.

Statutul de „părinte” nu înseamnă atât o înaintare în ierarhie cât o adâncire în smerenie. Monahii îşi spun unul altuia „Părinte”. Până la călugărire (ritualul tunderii) vor fi fost fraţi. A fi frate cu cineva înseamnă a fi egal cu acela. Odată ce îl numeşti „părinte”, te smereşti, îl recunoşti ca fiindu-ţi povăţuitor, învăţător.

O rudenie spirituală şi mai strânsă se vădeşte în ceremonia de călugărire. În cadrul acestei ceremonii de un dramatism aparte deoarece implică părăsirea pentru totdeauna a lumii vechi, a lumii patimilor şi păcatului şi naşterea în lumea nouă a celor aflaţi pe drumul mântuirii, pe lângă aspirantul la statutul de monah, intervin alte trei personaje: naşul, stareţul şi duhovnicul. „De stareţ trebuie să se asculte în viaţa de obşte a mănăstirii, de duhovnic de cele legate de canonul personal de rugăciune şi de faptele personale, iar de naş în sfaturile privitoare la modul cum trebuie să se descurce în viaţa de toate zilele şi între poruncile celor doi de dinainte” (ibidem, 36, italice adăugate). Ritualul tunderii²¹ înseamnă şi botezul pentru noua viaţă. Aspirantul este condus la altar de către naş care îi va da şi noul nume. Naşul va rămâne toată viaţa un povăţuitor şi un îndrumător alături de stareţ.

De o importanţă capitală în viaţa monahului este duhovnicul. Rolul duhovnicului implică o mare responsabilitate. Duhovnicul este una din treptele de legătură între ipostasurile Treimii şi monah. Este administratorul uneia din cele şapte Taine²², spovedania. Purificarea de păcate a monahului (păcate „cu gândul, cu fapta sau cu lucrul”) se face prin mărturisirea acestora duhovnicului. El este singurul capabil să le dezlege. „Convorbirea cu un duhovnic e întotdeauna sacramentală. În cadrul spovedaniei, el pregăteşte pentru împărtăşanie”²³ (ibidem, 200). Monahul nu-şi poate schimba duhovnicul fără aprobarea acestuia. Canonul care se dă celui ce se spovedeşte (canon de rugăciune, metanii, etc.) nu este propriu-zis o penitenţă; este o angajare a credinciosului dezlegat de păcatele sale de a nu le mai săvârşii pe viitor. Duhovnicii se recrutează adesea dintre bătrâni deoarece „el (duhovnicul) trebuie să aibă în primul rând dragoste. Legate de dragoste sunt compătimirea, iertarea, capacitatea de a conduce sufletele încetul cu încetul, fără opintiri, fără artificii, spre un lent şi sigur progres spiritual. Şi mai ales să garanteze autenticitatea învăţăturilor şi îndrumărilor sale prin exemplul vieţii proprii” (ibidem, 224). Această recrutare nu o face o instituţie. Se realizează firesc prin intermediul credincioşilor.

În cazul obştilor mari, cele trei personaje – naşul, stareţul, duhovnicul – sunt diferite. În cazul obştilor mici, cum este obştea Mănăstirii Turnu, cele trei statute sunt deţinute de una şi aceeaşi persoană, în speţă stareţul. Părintele Pavel consideră că această variantă ajută mai bine călugărul în scopul său: un gând ascuns faţă de stareţ poate fi mărturisit naşului, unul faţă de naş duhovnicului şi aşa mai departe²⁴.

Ierarhia în obştea mănăstirească

Specificul ierarhiei în viaţa monahală îl reprezintă faptul că (aşa cum s-a evidenţiat deja) ea nu este structurată pe baza unor relaţii de putere. Ierarhia verticală pătrunsă fiind de orizontalitate, prin aceea că fiecare slujeşte celuilalt, nu este propriu-zis o ierarhie. Reprezentantul autorităţii mănăstireşti este stareţul. Dar „Numai în perspectiva şi în climatul iubirii când iubirea devine principiul organizator al autorităţii şi al libertăţii, autoritatea nu înseamnă tiranie iar libertatea nu înseamnă anarhie” (ibidem, 78). În obştile mari există un Consiliu al Mănăstirii şi un Consiliu Duhovnicesc în care se discută problemele mănăstirii de orice natură ar fi ele. Egumenul mănăstirii este un fel de locţiitor al stareţului iar economul posedă autoritatea pe linie administrativă. La locul ascultării sale (zootehnie, bucătărie, etc.) fratele sau părintele respectiv îşi poate organiza activitatea iar cei din jurul său, indiferent de statutul lor, se supun. Nu există „nu fac acest lucru pentru că nu este conform rangului meu”. La Mănăstirea Turnu şi foarte probabil că obiceiul este acelaşi la toate mănăstirile, ierarhia se observă cel mai bine în timpul servitului mesei. În capul mesei se află Părintele stareţ, lângă stareţ, Părintele egumen, în faţa egumenului, Părintele econom, apoi ieromonahii²⁵, monahii, fraţii, şi în cele din urmă, vizitatorii.

Părintele Pavel spune că nimeni nu-şi face probleme cu rolul pe care îl are în mănăstire. Mănăstirea nu este ca o comunitate profesională. Deşi la ascultare poate interveni şi un reflex ierarhic de tipul „fac acest lucru pentru că îmi spune şeful”, principiul de bază al ascultării rămâne dragostea de fratele.

Adevărata ierarhie este însă de altă natură. Cristian, vizitator frecvent al acestei mănăstiri, student la stomatologie, consideră că „Aici nu există individualism chiar dacă aşa ar părea. Prima dată se acordă atenţie lui Dumnezeu, apoi obştii, apoi ţie.”. E vorba de o ierarhie care în comunităţile de altă natură apare cel mai adesea răsturnată. „E un lucru deosebit şi minunat în contextul actual, pentru că individualismul respinge într-un fel relaţia dintre oameni. Prin această ierarhie, prin faptul că el se gândeşte întâi la mine şi după aceea la el, există o comunitate şi o armonie; la rândul meu mă simt dator să mă gândesc întâi la el. Legătura dintre noi se întrepătrunde prin voia celuilalt. E o legătură mult mai frumoasă pe care în alte conexte şi în alte grupuri nu o întâlneşti. Astfel de legătură eu-ceilalţi în care ‚eu’ se gândeşte întâi la ‚ceilalţi’ nu ar fi un principiu funcţional în lumea cotidiană deoarece ar trebui să fi foarte stabil pentru a te gândi întâi la ceilalţi. Dacă nu o faci din iubire ci din oarecare făţărnicie, nu merge.”.

Accesul în monahism

Nu se ştie care sunt mecanismele (psihologice sau de altă natură) care declanşează dorinţa novicelui de a se alătura obştii mănăstireşti şi de a-şi închina viaţa mântuirii, slujirii aproapelui, slujirii şi contemplării lui Dumnezeu. În mediul bisericesc, această dorinţă este numită chemare. Intrarea într-o biserică, citirea unei cărţi, o convorbire cu un monah, sunt tot atâtea modalităţi prin care se produce chemarea. Alte semne pot indica o chemare ascunsă: neadaptarea la lumea cotidiană, etc.. În alte cazuri, chemarea se poate descoperi în urma unor traume existenţiale: o nenorocire personală, etc.. Cert este că, într-o zi, novicele se înfiinţează la poarta mănăstirii. La jumătatea secolului XX încă se mai aplicau aşa numitele ispitiri la poarta mănăstirii. Î. P. S. Antonie Plămădeală în volumul său descrie câteva astfel de ispitiri. Acestea sunt un fel de test prin care se examinează hotărârea şi voinţa novicelui. Unele din aceste probe pot fi absurde. Însă, cu cât sunt mai absurde, cu atât se verifică mai bine voinţa novicelui. La Mănăstirea Turnu nu se practică astfel de examinări. Fratele Aurel, venit în iunie 2004, relatează că a fost pur şi simplu primit. Nimeni nu l-a ispitit cu nimic, nici măcar nu i s-a zis că va fi greu. În prima seară la Mănăstirea Turnu, cineva m-a apelat cu „Sunteţi pus pe fapte mari, frate. Orice începător este pus pe fapte mari.”²⁶. Odată alăturat obştii, schimbarea decorului, schimbarea modului de viaţă, dă naştere unui şoc cultural. Pe lângă ajutorul obştii, studierea vieţilor Sfinţilor Părinţi este un alt sprijin pentru depăşirea acestui şoc: „Prin cercetarea vieţilor părinţilor (Efrem Katunakiotul) învăţase destule lucruri, astfel încât a trecut cu bine peste primele valuri ale gândurilor şi ale întregului război ce se iveşte odată cu schimbarea felului de viaţă” (Monahul Iosif Vatopedinul 2004: 26).

Ce este monahul? O definiţie de genul „ ‚Monahismul este o viaţă bazată pe sensul transcendenţei lui Dumnmezeu’ nu aduce nici o clarificare. Toţi creştinii trăiesc sensul transcendenţei lui Dumnezeu. (...) Caracterele specifice monahului sunt cele trei voturi: ascultarea fără condiţii, sărăcia de bună voie şi castitatea. Toate trei au o singură raţiune: să permită monahului să se purifice de egoism şi să creeze în el însuşi disponibilitatea pentru Dumnezeu şi pentru poruncile Sale (...) prin propria sa voinţă, cu bucurie, în prespectiva presantă a unui scop care îi angajează întreaga persoană, căruia el nu a reuşit să i se sustragă” (Plămădeală 2004: 289).

După o perioadă mai scurtă sau mai lungă petrecută în mănăstire, novicele poate cere „tunderea” în monahism. „Rânduiala tunderii (...) îl leagă pe monah de loc, de mănăstirea în care acceptă ceremonialul, de obştea cu care se înfrăţeşte, de stareţul care îi devine părinte şi care îi dă un nume nou, ca la o adevărată naştere, de cele trei voturi, de uniforma pe care o primeşte piesă cu piesă, cu arătarea simbolului fiecăreia, de Rugăciunea lui Iisus, care se dă odată cu metaniile şi cu învăţătura cum să le folosească. Rânduiala tunderii îl învaţă smerenia, îl învaţă cum să mănânce, cum să doarmă, cum să vorbească” (ibidem, 34). Legarea de loc, de mănăstire, este o legare ad litteram. Monahul este monah numai în măsura în care activitatea sa se desfăşoară în preajma mănăstirii. În cazul Mănăstirii Turnu, doi vieţuitori din obşte, şoferul şi un alt frate a cărui ocupaţie profesională este aceea de medic de la Spitalul de urgenţă din Ploieşti, prin activitatea lor care se derulează în majoritatea timpului în afara mănăstirii, nu pot deveni călugări. Fac parte din obşte, trăiesc ca obştea, dar nu pot fi călugări.²⁷

Arhetipuri şi repetarea lor; rugăciunea, slujbele

În studiile sale asupra religiilor, Mircea Eliade²⁸ vorbeşte de aşa-numita repetare a arhetipului. O activitate prezentă are sens dacă repetă condiţiile primordiale esenţiale în care se va fi petrecut cândva. Totul în viaţa monahului şi a obştii monahale este o repetare a arhetipurilor. Această repetare nu este o Imitatio Cristi. Această repetare, de aici, urmare a modelului, se face în condiţiile particulare de existenţă de acum. Câteva exemple vor fi în stare să lămurească repetarea arhetipală.

Obştea mănăstirească urmează în organizarea sa modelul primelor comunităţi creştine: „Credincioşii erau toţi împreună şi aveau toate de obşte; îşi vindeau moşiile şi averile lor şi le împărţeau tuturor după trebuinţa ce aveau fiecare (...). mulţimea celor ce crezuseră aveau o inimă şi un suflet şi nimeni nu zicea că din averile lor e ceva al lor, ci toate le aveau de obşte” („Faptele apostolilor”, II, 44-45; IV, 32). Stareţul urmează lui Hristos. Este „ ‚omul lui Dumnezeu’ prin care vine cuvântul” (Plămădeală 2004: 119). Ascultarea însăşi, pe treapta sa cea mai înaltă, devine arhetipală: „Trepte ale ascultării: Cea dintâi – fac ascultare ca să nu mă arăt neascultător, de vreme ce ascultarea este dogmă în viaţa bisericească, având ca pildă pe Izbăvitorul nostru. (...) Cea de-a doua – fac ascultare să-mi agonisesc răsplată. Este mai bună decât întâia treaptă, însă nu desăvârşită. (...) Cea de-a treia – fac ascultare din evlavie şi iubire faţă de stareţul care dă porunca şi care ţine locul lui Hristos. Ascultarea noastră faţă de el străbate până la Domnul nostru. Aceasta este taina Bisericii noastre, care e prelungirea trupului lui Hristos prin noi toţi laolaltă.” (Monahul Iosif Vatopedinul 2004: 73).

Situaţiile arhetipale pătrund în textele rugăciunilor şi mai ales în slujbele bisericeşti. Rugăciunea este „cel mai important mijloc de legătură directă între creaturile raţionale şi Creatorul lor ”(Plămădeală 2004: 231). Câteva cuvinte ale Părintelui Efrem Katunakiotul, monah în muntele Athos, puse pe hârtie de monahul Iosif Vatopedinul, lămuresc sensul, importanţa, şi efectele rugăciunii: „Felurile rugăciunii sunt însă multe: de cerere, de mijlocire, de mulţumire, de preaslăvire (Monahul Iosif Vatopedinul 2004: 90) (...) Rugăciunea este lucrarea cea mai istovitoare şi mai dureroasă (...) Este lucrarea minţii. Or tocmai aceastei minţi răpită de împrăştiere şi de curiozitate nu-i este pe plac îngrădirea şi închiderea în ‚temniţă’. Aceasta se întâmplă până ce harul deschide uşa simţirii ‚celei întru Dumnezeu’. Când se petrece lucrul acesta, mintea nu mai voieşte în nici un chip să se despartă de dulceaţa unirii cu Dumnezeu, întru care este hrana şi desfătarea îngerilor, slava şi bucuria drepţilor, şi gustul vieţii veşnice (...) Cele despre rugăciune nu pot fi puse în cuvinte, ci mai degrabă se trăiesc, şi astfel cei care le pătimesc cunosc negrăita ei măreţie (ibidem, 92) (...) Rugăciunea are să vă poarte către o stare în care veţi vedea întreaga zidire într-o frumuseţe de nespus. Natura însăşi vă va vorbi, vă va zâmbi. Nu în înţelesul că ea s-ar schimba, devenind când sălbatică când liniştită, ci înţelegând prin aceasta că se poartă şi ea pe măsura bunei aplecări a sufletului vostru. Atunci când sufletul vostru va primi această sfinţire prin rugăciune, veţi vedea toată făptura cufundată într-o bucurie de negrăit. Când veţi sui prin rugăciune la măsuri mai înalte, veţi vedea natura într-o stare duhovnicească şi mai înaltă. Întreaga zidire se va ruga împreună cu voi. Şi toate acestea sunt abia începutul (ibidem, 97)”.

Rugăciunea se face oriunde. Locul privilegiat al rugăciunii este chilia. În chilie, în „şcoala monahului”, călugărul învaţă regula şi măsura: „În locul regulei, părinţii îl trimit pe monah în chilie. Chilia îi va da regula. Adică meditaţia, cunoaşterea de sine, propria măsură” (Plămădeală 2004: 15). Rugăciunea „eficientă” se face în intimitate. Chilia este simbolul libertăţii şi intimităţii monahului. Este locul său de retragere, de satisfacere a nevoii de însingurare: „Chilia – fel foarte nimerit de a împăca viaţa de obşte, în comun, cu viaţa idioritmică, cu nevoia fiecăruia de a avea şi viaţa lui personală” (ibidem, 188).

Din altă perspectivă, rugăciunea este o armă de luptă. Monahul se află într-o stare permanentă de război; război cu ispitele şi cu diavolul, „vrăjmaşul”. Hainele monahului sunt ca o uniformă ostăşească. Monahul este „ostaş al lui Hristos”. Fratele Cristian de la Mănăstirea Turnu descrie cum trebuie să doarmă monahul: îmbrăcat, încins cu centura, să fie gata de luptă. Să „sară” la luptă prin rugăciune, prin metanii, când vine ispita.

Slujbele bisericeşti sunt un alt aspect al rugăciunii. Ele sunt dovada cea mai concretă a tradiţiei, a comuniunii cu predecesorii, sunt rezultatul unei îndelungi evoluţii la care şi-au adus aportul generaţii de părinţi. Câteva citate din Tradiţie şi liberate... vor revela câteva aspecte legate de slujbe şi importanţa lor: „Tipicul slujbelor aşa cum s-a moştenit din vechime, e o îndatorire constantă care nu poate fi nicidecum călcată sau modificată. Slujbele cântate sau psalmodiate, dimineaţa, seara şi la miezul nopţii, sunt îndatoriri sfinte fiind în acelaşi timp rugăciune, asceză şi nevoinţă. (ibidem, 48) (...) Cântecele Ortodoxiei (...) vin din adânc de istorie, aducând cu ele gândirea şi mireasma sfinţilor care le-au alcătuit, şi harul cu care le-au impregnat şi care se transmite prin ele, şi e simţit ca atare de cei care le cântă sau ascultă. Prin ele ortodoxul participă la sacru şi se leagă, ca o verigă nouă, la lanţul de aur al comuniunii cu cei de dinainte care s-au rugat cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi melodii, asigurând transmiterea lor mai departe. Se roagă pentru ei şi pentru sine şi ştie că într-o zi, cu aceleaşi rugăciuni şi sentimente, se vor ruga pentru el şi cei ce îl vor urma în şirul generaţiilor viitoare. El are puternic sentimentul că e viitorul viu şi credincios al celor trecuţi şi trecutul viu şi credincios al celor ce vor veni. Slujbele asigură astfel condiţia comuniunii cu Biserica în totalitatea ei din cer şi de pe pământ, de ieri, de azi şi dintotdeauna. (ibidem, 52)”. Slujbele, şi în special liturghia, introduc un sens al misterului. Prin intermediul slujbelor omul îşi capătă deplinul său statut existenţial propriu, „trăirea întru mister şi revelare” (Lucian Blaga): „Liturghia şi viaţa monahală păstrează sensul misterului, al sacrului; ele sunt trăite şi participate ca sacre, ele sunt mereu noi şi înnoite şi răspund exigenţelor tuturor timpurilor într-o manieră inepuizabilă, căci misterul este prin definiţie inepuizabil. Când se pierde simţul misterului, caută să se înlocuiască fără încetare cu ceva, pentru că prin orice ar fi înlocuit, acel lucru îmbătrâneşte repede şi se caută mereu tot altul şi altul” (Plămădeală 2004: 285).

În ceea ce priveşte denumirea slujbelor, modul lor de dispunere, simbolistica şi situaţiile arhetipale²⁹, câteva amănunte sunt oferite de Părintele Pavel de la Mănăstirea Turnu. Slujbele se dispun pe trei categorii: Sfinte Taine, Sfinte Ierurgii şi Laudele. Principalele slujbe din rânduiala mănăstirească sunt Laudele. Laudele sunt zilnice şi sunt în număr de şapte. În fond, sunt mai multe dar sunt astfel grupate că rămân doar şapte, dispuse în cinci categorii. Acestea sunt: mezonoptica, utrenia, ceasurile, vecernia, pavecerniţa. Ceasurile corespund momentelor rânduielii mântuirii noastre, din petrecerea lui Hristos pe pământ. De exemplu, Ceasul 3 (ora 9 dimineaţa) este momentul când s-a coborât Sfântul Duh peste apostoli, Ceasul 6 (la amiază), când s-a răstignit Hristos, Ceasul 9 (ora 3 după amiază), când şi-a dat duhul pe cruce. Vecernia este legată de slujbele de seară în Vechiul Testament. Se face seara şi reprezintă începutul zilei liturgice (o zi liturgică începe seara şi se termină seara următoare). La vecernie, soarele apune şi trebuie aprinsă lumina. Această lumină este simbolul Sfintei Treimi. Vecernia este prin excelenţă slujbă a Vechiului Testament, de aştepare a lui Hristos. Pavecerniţa se face înainte de culcare. Utrenia este slujba prin care se laudă Învierea. În zorii zilei, în momentul când prima rază de soare intră pe geamul altarului, preotul trebuie să cânte doxologia „Slavă celui ce ne-ai arătat nouă lumina.”. „Laudă” este sinonim cu „mărire” sau „slăvire” şi în acelaşi timp altceva. „Slava” se arată în lumina suprafirească ce înconjoară pe Dumnezeu, iar „mărirea” laudă măreţia lui Dumnezeu.

Relaţia cu lumea „dinafară”

Obştea mănăstirească nu este o comunitate închisă, autarhică. În condiţiile de existenţă actuale,³⁰ izolarea nici nu ar fi posibilă. În paragraful de faţă se va vorbi de relaţiile pe linie duhovnicească, simbolică şi de altă natură, urmând ca relaţiile pe linie administrativ-comercială să fie inserate în paragraful următor.

Ocupaţia de căpetenie a monahului este rugăciunea. Oricare ar fi felul rugăciunii, monahul nu o adresează numai în numele său. Prin rugăciune, el se solidarizează cu toate fiinţele umane; mai mult decît atît, obligaţia monahului este de a se ruga pentru oamenii care nu sunt atraşi spre rugăciune. După cum sintetizează Părintele Cleopa, „Datoria noastră este să ne rugăm pentru cei care nu au timp să se roage, pentru cei care nu au credinţă, pentru cei care nu au speranţă. Dacă ne-am ruga numai pentru noi înşine, nu ne-am împlini misiunea şi vom fi pedepsiţi pentru egoismul nostru” (ibidem, 186). Rugăciunea se face pentru vii dar şi pentru morţi. Despre Părintele Efrem Katunakiotul se spune că „Ca liturghisitor (...) se îngrijea însă în chip deosebit de cei adormiţi ca unii ce plecaseră deja dintre noi şi poate erau uitaţi. De multe ori, aşa cum ne spunea, avea descoperiri despre starea celor pe care îi pomenea. Când uita vreodată să pomenească pe oarecari, simţea că aceştia i se plângeau. Cerea ca după liturghie să existe întotdeauna colivă, pentru săvârşirea pomenirii celor adormiţi” (Monahul Iosif Vatopedinul 2004: 42). În timpul slujbelor, vieţuitorii obştii aflaţi la slujbă, indiferent de statutul lor, pot fi văzuţi citind aşa-numitele pomelnice. Un pomelnic este o bucată de hârtie cu nume ale viilor sau ale „adormiţilor” înscrise pe ea, pe care credinciosul o dă preotului de la altar (mai ales în timpul slujbei de liturghie), pe la uşa din stînga iconostasului. Pe bucata de hârtie sunt trecute prenumele celor pe care credinciosul îi vrea pomeniţi. Uneori se menţionează şi anumite cereri de sănătate, ajutor, etc.. Aceste pomelnice sunt citite în timpul slujbelor o perioadă variabilă de timp, de obicei între câteva săptămâni şi şapte ani. Credinciosul înmânează preotului pomelnicul însoţit de o lumânare şi de o jertfă, simbolizată printr-o sumă de bani. Această acţiune – de pomenire a numelor credincioşilor în timpul slujbelor – este relaţia primordială dintre obştea mănăstirească şi credincioşii „dinafară”. Dar monahul nu se gândeşte numai la fiinţele umane. Întreg Universul este avut în vedere în rugăciunile şi meditaţiile sale. De aceea, „creştinismul cosmic”, cum îl va fi numit Mircea Eliade, nu putea înflori decât într-un spaţiu creştin în care omul se simte solidar cu Universul. În cuvintele lui A. Plămădeală (2004: 101), „În Ortodoxie există un anumit sentiment al materiei care trebuie sfinţită odată cu sufletul şi prin aceasta comuniunea profundă pe care o resimte creştinul răsăritean cu cosmosul, cu întrega creaţie a lui Dumnezeu.”. O altă relaţie vie între mănăstire şi credincioşii „dinafară” este spovedania sau mărturisirea. Adesea mănăstirile şi Părinţii cu aleasă trăire duhovnicească sunt căutaţi de mulţimea de credincioşi pentru spovedit. Ca şi relaţia monah/duhovnic, relaţia credincios/duhovnic este una personală şi sacramentală. Credinciosul laic se „dezleagă” de păcatele sale prin această legătură cu duhovnicul său. La Mănăstirea Turnu, stareţul este nu numai duhovnic al obştii, ci şi al multor persoane dinafară, unele din Bucureşti. Aşteptând să fie spovedit, credinciosul are o atitudine gravă. Ştie că se află în faţa unui examen existenţial de primă importanţă. Mărturisirea păcatelor este un lucru greu de făcut. Adesea, mărturisirea unor păcate mai grave este amânată.

Legătura dintre obştea mănăstirească şi lumea „dinafară” nu este doar una pe linie duhovnicească. Obştea este interesată de problemele lumii contemporane pentru că aceste probleme sunt şi problemele sale. „Dinafară” nu implică un sens de excluziune. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Te înşeli amarnic de crezi că unele sunt datoriile omului din lume şi altele ale monahului. Diferenţa dintre ei e doar aceea că unii se însoară şi alţii nu, încolo au toate răspunderile” (ibidem, 14). În obştea Mănăstirii Turnu se discută politică (deşi monahul nu e chiar un cetăţean, nu votează).³¹ Unii dintre ei sunt chiar foarte bine informaţi. În chiliile în care am intrat existau şi aparate de radio. Politica nu se cunoaşte însă de la radio, ci din discuţiile cu pelerini care se perindă pe la mănăstire. La masa de prânz, moment în care de obicei se adună toată obştea, printre altele se discută şi probleme ale societăţii contemporane. Chestiuni precum „educaţia sexuală la copiii de grădiniţă”, „liberalizarea homosexualităţii în Olanda”, „coasta de vest a S.U.A. locul favorit al libertinajelor” sunt discutate, dar nu cu intenţia judecării lor ci mai degrabă din grija faţă de soarta umanităţii.

De asemenea, lumea pe care o lasă în urmă nu îi este monahului o lume străină. Fratele Aurel şi Părintele Atanasie îşi povesteau cu multă însufleţire episoade din copilăria lor. Se pare că nu există o copilărie a monahului şi una a mireanului. Există doar copilăria. La masă, obştea se amuză adesea de anumite fapte, întâmplări în care sunt implicate personaje din, de exemplu, colonia din apropierea mănăstirii sau personalităţi din conducerea administrativă regională.

Sosirea Crăciunului a fost marcată festiv. În holul stăreţiei se afla un brad înalt, frumos, împodobit cu beteală roşie şi albastră, globuleţe, îngeraşi şi două instalaţii de lumini. Beteală roşie împodobea intrarea în trapeză (sala de mese), iar o coroniţă de brad aştepta să fie instalată pe o uşă. „Avem şi fraţi de optsprezece ani, să-i bucurăm şi pe ei” răspunde Părintele stareţ. E vorba de fratele Aurel căruia i-ar plăcea ca în fiecare zi să fie Crăciunul, deoarece de Crăciun este o mare armonie între oameni.

O parte din membrii obştei au absolvit sau urmează instituţii de învăţământ superior (Părintele Pavel a terminat Teologia şi actualmente urmează Medicina, Părintele Petru urmează Agricultura, Părintele Paisie, Teologia, etc.).

Administraţie, dotări utilitare, venituri şi regimul culinar al Mănăstirii Turnu

În administrare, principalele roluri (cum s-a scris deja) revin stareţului şi economului. Lucrurile şi problemele pe linie administrativă se discută de obicei după masa de prânz. Discuţia este un fel de „şedinţă”. Stareţul informează obştea şi este informat de urgenţele care apar. De exemplu, activitatea de curăţenie în stăreţie, în chilii şi trapeză pentru întâmpinarea Crăciunului, montarea policandrului în biserică, cumpărăturile de făcut pentru meniul de a doua zi, etc.. Toate acestea se discută în linişte şi fiecare vine cu propuneri. După un consens, se împart ascultările. În obştile mai mari, de o sută de vieţuitori, s-ar putea ca procedeul să fie altul, în care economul la o anumită oră, de obicei dimineaţa, distribuie ascultările obştii.

Chiliile (circa 15-20), stăreţia şi trapeza, bucătaria, cămara, beciul, sunt în aceeaşi clădire, cu un etaj, la vreo 400 m de biserică. Clădirea este dotată cu încălzire centrală de la două sobe instalate în bucătarie şi în trapeză. Există o toaletă cu două cabine şi un duş cu boiler. La bucătărie, la baie şi în holul mare al stăreţiei se află chiuvete cu apă curentă. Cele două sobe se încălzesc cu lemne. Există o ascultare specială pentru întreţinutul focului în sobe astfel încât, pe perioada nopţii, calorifele din chilii să fie calde. Obştea dispune de două aragaze mari (fiecare cu cinci ochiuri deasupra) pentru prepararea hranei. Alte electrocasnice şi utilitare: frigider, maşină de spălat, filtru de cafea, prăjitor de pâine, flex de tăiat gresia, ferăstrău mecanic („drujba” în jargon popular) pentru tăiat lemnele. Pentru deplasări şi aprovizionare se foloseşte un automobil „Dacia”. Undeva lîngă sectorul zootehnic se afla un tractor. Există un telefon fix. Stareţul se află în „posesia” a două telefoane mobile. Orice vieţuitor poate avea un telefon mobil. Încălzirea bisericii se face cu o instalaţie G.P.L..

Mănăstirea dispune de circa cincizeci de hectare de teren în jurul mănăstirii şi douăsprezece undeva la munte; de cîteva zeci de stupi. Există un sector zootenhic cu cinci vite mari şi trei mici şi o curte cu aproape o sută de găini şi bibilici. În întreţinerea sectorului zootehnic, obştea se foloseşte şi de doi muncitori plătiţi din colonia din apropierea mănăstirii. Această colonie are vreo treizeci şi cinci-patruzeci de familii şi este alcătuită din foşti muncitori de la fosta fermă zootehnică din apropiere. Acum nu mai au de lucru. Călugării sunt o prezenţă obişnuită în viaţa localnicilor coloniei, după cum şi aceştia sunt o prezenţă cotidiană în viaţa călugărilor. Pentru alte treburi de circumstanţă, obştea se ajută de muncitorii din colonie. Părintele Petru, vara, câteodată joacă tenis de picior cu adolescenţii de aici: „Asta îi amuză, îl vede pe popa jucând tenis.”³². Mierea se vindea în biserică, la masa epitropului (masa de unde se vând lumânări, iconiţe şi alte articole bisericeşti). Alte venituri sunt din donaţii, din jertfele de la altar şi din „prinoase” (jertfe de mâncare în Vechiul Testament. Prinoasele sunt date de pomană de credincioşi). S-ar putea să existe şi o redistribuire a veniturilor de la nivelul Episcopiei (organul ierarhic superior în subordinea căruia se află mănăstirile de pe un anumit teritoriu – de obicei judeţean).

La Mănăstirea Turnu nu se consumă carne. În Post, vieţuitorii pot opta pentru a nu mânca cu ulei. Ca referinţă, la masa de prânz din prima zi de teren s-a consumat ciorbă de legume, fasole trecută prin maşina de tocat (ambele feluri în două variante – cu sau fără ulei) murături, miere şi marmeladă la desert; într-a treia zi, mazăre, ciorbă de legume, murături şi spaghete cu nucă şi cu miere. Se mai puteau consuma portocale şi prepara ceaiuri. Se bea apă minerală sau plată îmbuteliată. Aprovizionarea cu pâine se face din Târgşoru Vechi.

Din cele scrise până aici rezultă că ar fi vorba de o mănăstire bogată. Se munceşte într-adevăr mult, mai mult pentru definitivarea bisericii, stăreţiei şi anexelor decât pentru întreţinerea obştii. Întrebarea care se pune este cum se împacă această bogăţie cu votul sărăciei? Se observă că nu există proprietate individuală. Dacă cineva ar urma să plece din obşte, tot ceea ce ar lua ar fi hainele de pe el şi o sacoşă cu câteva obiecte. De aceea, stareţul „posedă” telefoanele mobile.

În loc de concluzie

Din cel scrise până aici nu trebuie dedusă o viziune străbătută de romantism asupra obştii mănăstireşti ortodoxe ca obşte armonioasă, liniştită, în care individul vieţuieşte fără grijă. S-ar risca crearea unui mit al „monahului bun” similar cu mitul „sălbaticului bun” inspirat de teoria lui Rousseau, a stării naturale armonioase de dinaintea contractului social.³³ Ca în orice comunitate, cele mai frecvente probleme apar pe linie administrativă. Însăşi natura lucrului de efectuat poate crea neînţelegeri, nemulţumiri, mici conflicte. Monahul, în ascultarea sa, poate fi frustrat, poate considera că nu se află în ascultarea pentru care ar avea cea mai potrivită înclinaţie. Toate acestea trebuie depăşite pe baza principiilor descrise mai sus. Părintele Paisie, economul de la Mănăstirea Turnu, se află în această ascultare de doi ani şi jumătate. O consideră cea mai grea pentru că îi răpeşte mai tot timpul: „Eu nu ştiu să vorbesc, eu sunt omul practic; eu ştiu să tai cu drujba, să tai cu flexul. Ştiu să mulg vacile şi mă pricep şi la oi.”. Nu s-ar vorbi de disciplină dacă nu ar fi cazuri de indisciplină. După mai mulţi ani de vieţuire în obşte, în care monahul va fi fost tuns în călugărie, jurământ care teoretic se face pe viaţă, se poate întâmpla ca acesta să abandoneze obştea şi viaţa monahală. Votul castităţii este votul poate cel mai greu de ţinut deoarece nu presupune jumătăţi de măsură; odată călugărit, votul impune abstinenţă sexuală pe viaţă. Se aud zvonuri de încălcare a acestui vot; şi, mai grav poate, de acte de homosexualitate. Monahul este bântuit de ispite. Mândria, deznădejdea (depresia), etc. sunt stări care necesită o mare cheltuială de energie pentru anihilarea lor. Ca în orice comunitate, se întâlnesc indivizi cu temperamente şi personalităţi diferite, dispoziţii care se pot infiltra în mod negativ în relaţiile din interiorul obştii.

Descrierea comunităţii ortodoxe s-a realizat, pe cît posibil, departe de perspectica „ştiinţifică”.³⁴ Antropologia trebuie să fie în primul rând o fenomenologie a lucrului aşa cum se arată el.³⁵ Spunând, de exemplu, că avem sub analiză o comunitate în care simbolicul, metaforicul, străbate toate sferele de existenţă riscăm un reducţionism în care esenţa dezvăluită este „esenţă” doar în mintea cercetătorului şi nu în realitate. Reducţionismul trebuie lăsat pe seama filosofiei, pe tărâmul căreia este permis, recomandat chiar, ca exerciţiu de exersare a gândirii. De aceea, se comite „ştiinţă” în măsura în care realitatea studiată se surprinde, pe cât posibil, din interior. „Explicaţia sociologică este încheiată”, insistă Marcel Mauss, „când am aflat ce cred şi ce gândesc oamenii şi cine sunt oamenii care cred şi gândesc asta.” (Dumont 1997: 208).

În ceea ce priveşte obştea Mănăstirii Turnu, prin dotarea utilitară pe care o au, prin subiectele pe care le discută uneori, prin confortul chiliilor, prin alimentaţie, prin legăturile sociale şi duhovniceşti pe care le au cu colonia din apropiere şi cu Târgşoru Vechi, cu alte locuri mai depărtate, această comunitate nu se constituie ca una ruptă de lume. Mai degrabă ca una în interiorul acestei lumi. Se vorbeşte mult despre lumea din „afară” („afară” nu în sens de excluziune), se „bârfeşte” poate. Însuşi faptul că anumite fenomene „negative” din punct de vedere ortodox nu sunt „judecate” ci doar evidenţiate, ironia cu care sunt întâmpinate unele dintre ele,³⁶ şi multe alte aspecte, arată o întrepătrundre laic/sacru, cu un prezumtiv folos pentru ambele. E posibil ca acel „E o lume pe care nu ştiu cât o vei înţelege” al stareţului să se refere tocmai la aşteptările presupusului vizitator care ar veni să găsească aici un loc „exotic”. „Nu vei înţelege” din simplul motiv că aici este un loc ca oricare altul. Însă, s-ar putea adăuga, un loc ca oricare altul care încă nu l-a alungat pe Dumnezeu. Un loc în lume dar nu din lume.

NOTE

1. Dasein – „aici unde raportul cu fiinţa se instituie”. Omul este singurul loc în care se instituie acest raport.
2. D. Sandu propune următoarea clasificare a comunităţilor înţelese ca „grupări umane caracterizate prin prin probabilitate sporită de unitate valorică a membrilor lor”: „Dacă probabilitatea de unitate valorică este dată de similitudinile de status (rezidenţă, ocupaţie,vârstă, etnie, etc.) se cheamă că avem de-a face cu comunităţi de tip ‚etic’. Comunităţile de tip ‚emic’ sunt cele în care unitatea valorică nu mai este de tip potenţial ci actual şi pot fi comunităţi de credinţă, de prietenie, de ideologie, etc.. Comunităţile acţionale sau pragmatice îşi au fundamentul în acţiuni sau interacţiuni comune. Comunităţile de unitate multiplă sunt bazate pe similitudini de status, pe interacţiuni şi pe orientări valorice efective” (D. Sandu 2004: 13). Am extins sensul conceptelor etic şi emic până la a îngloba toate tipurile de comunităţi prin prisma aproprierii valorice).
3. S-ar putea replica următorul fapt: sindicatul, de exemplu, este un alt tip de comunitate la care individul aderă. Este aceasta o comunitate emică? Puţin probabil. Comunităţile pe baze profesionale sunt cel mai adesea comunităţi în care, deşi se implică o alegere conştientă, alegerea are ca fundament „aruncarea”, sistemul de valori de la sine înţeles.
4. Aceste „dificultăţi” au fost evidenţiate de nenumărate ori de antropologi şi sociologi. Aici sunt descrise aşa cum ele au apărut într-o situaţie concretă de teren.
5. Ceva mai târziu se va lămuri ce înseamnă călugăr sau monah.
6. Prin păcat se înţelege, în principal, încălcarea cu bună ştiinţă a poruncilor dumnezeieşti sintetizate în „Cele zece porunci” ale Vechiului Testament. Păcatul se va fi infiltrat în lume odată cu căderea omului din rai, cădere descrisă la începutul Vechiului Testament.
7. Apare aici ideea de repetare a arhetipului. Despre aceasta, în continuare, în text.
8. Ispită – poate avea mai multe sensuri. În accepţiunea comună se echivalează cu tentaţie a păcatului. Pentru monah are şi un sens instrumental. Atitudinea faţă de ispită este hotărâtoare în urcuşul duhovnicesc. Legată de ispită este ispitirea. Despre aceasta, în continuare, în text.
9. Această binecuvâtare este altceva decât o simplă aprobare. „Binecuvântarea nu înseamnă numai permisiune, ea e şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ceea ce se întreprinde. Ceea ce se face fără binecuvântare e voie proprie, întreprindere a mândriei, şi e , în orice moment, atacabilă. Ceea ce se face cu binecuvântare, presupune a avea şi o justificare care să înlăture intenţia de glorie, de a se remarca, de a deveni vedetă de sezon (...).” (Plămădeală 2004: 177)
10. Problema nu se încheie aici: recurgerea la reportofon trebuie măcar în final adusă la cunoştinţa intervievatului.
11. Marcel Mauss, printre alţii, atrage atenţia asupra tentaţiei reducţionismului. Categoriile societăţii „noastre” (morale, economice, politice, etc.) cu greu se pot aplica altor societăţi. (Dumont 1997: 11).
12. Prin prisma clasificării lui Lévi-Strauss, studiul de faţă este o etnografie ce constă în „observarea şi analiza grupurilor umane, considerate în particularitatea lor (...) urmărind restituirea cât mai fidelă cu putinţă a vieţii fiecăruia dintre ele”. Etnologia „foloseşte în mod comparativ (...) documentele prezentate de etnograf”. (Lévi-Strauss 1978:28). După Malinowski (Mihu 2002: 61), funcţia de bază a organismului social şi cultural constă în satisfacerea următoarelor nivele de nevoi: biologice (nevoia de alimente, de procreare, etc.), instrumentale (nevoia de lege şi educaţie), integrative (religia şi arta). Cu excepţia nevoilor de procreare, se poate spune că organismul comunitar reprezentat de obştea mănăstirească contribuie la satisfacerea lor. Dar, prin religie se tinde la depăşirea tuturor celorlalte tipuri de nevoi, devenite simple nevoi-mijloace în împlinirea nevoii-scop dată de religie.
13. De exemplu, Raymond Scupin (1998) pare să reducă existenţa familiei extinse în societăţile agricole la mobiluri economice: pământul se lucrează mai uşor atunci când familia este mai numeroasă. E puţin probabil că perspectiva etics se suprapune perspectivei emics: puţin probabil că vreo familie din societăţile agricole se gândea la sporirea „efectivului” prin auto-reproducere dată fiind cererea de forţă de muncă pe lotul familiei.
14. Scrierile Sfinţilor Părinţi abundă de referiri la persoana stareţului. Dintre sutele de volume în care se pot găsi astfel de referiri, alegerea volumului Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul al Monahului Iosif Vatopedinul este dictată de împrejurări de circumstanţă: pe parcursul şederii la mănăstire, din acest volum se citea la masa de prânz.
15. Părinele Cleopa, unul din marii duhovnici ai României în cea de-a doua jumătate a secolului XX, printre altele stareţ la Mănăstirile Sihăstria şi Slatina.
16. A dormi pe un pat de scândură, a îmbrăca haine mai aspre, a posti şi, mai ales, a te ruga, sunt exemple de nevoinţe care ajută la purificare, la eliberarea de patimi şi deschiderea persoanei umane către primirea lui Dumnezeu. Abia în acest moment omul devine „vas al transcendenţei” cum ar spune Lucian Blaga.
17. Despre pomelnice, în continuare, în text.

18. Discuţiile pot avea loc însă şi în scopul iniţierii noului venit în mănăstire în serviciul religios. Smerenia, totuşi, este „greu de dobândit în felul acesta” (Părintele Pavel).

19. Nu este recunoscută ca fiind pe primul plan. Relaţia cu fratele de sânge trebuie să fie aceeaşi ca relaţia cu oricare alt frate.

20. Preot de „mir” – preot al unei comunităţi laice.

21. „Ritual al tunderii”, deoarece în cursul ceremoniei de călugărire apare un moment în care se taie cu foarfeca câteva şuviţe de păr din cele patru părţi ale capului semnificând despărţirea definitivă de vechea viaţă.

22. „Tainele” sunt modalităţi prin care omul se pune în conact nemijlocit cu dumnezeirea. Alte exemple de Taine: Nunta, Botzezul, Sfânta Împărtăşanie.

23. Împărtăşania, altă taină, prin care credinciosul primeşte sângele lui Hristos, simbolizat prin vin. Momentan nu ştiu dacă duhovnicul este întotdeauna acelaşi cu preotul care dă împărtăşania.

24. Adică uneia şi aceleiaşi persoane în acest caz. Se previne astfel o complicitate cu, de exemplu, duhovnicul împotriva stareţului, cu naşul împotriva duhovnicului şi aşa mai departe.

25. Ieromonah – monah preoţit cu drept de a sluji la altar.

26. Ispitirea adevărată se face pe şi prin însuşi parcursul mănăstiresc.
27. Pe de altă parte, se vorbeşte şi de ascultări în afara mănăstirii.
28. Dar „Mircea Eliade nici nu a trăit, nici nu a înţeles ortodoxia” (Părinele Pavel)
29. Pentru detalii amănunţite se pot consulta o Liturgică generală sau un Tipic bisericesc.
30. Prin „condiţii de existenţă” se prescurtează o sintagmă mai lungă care ar conţine condiţii sociale, economice, politice, culturale, simbolice, etc..
31. A nu vota nu este o interdicţie.
32. „Bătrânii obişnuiau să aibă astfel de comportamente, le ajutau smerirea. Dar fraţii şi părinţii tineri e mai bine să nu le imite” (Părintele Pavel).
33. „Fixarea vieţii mănăstireşti ca normă socială generală ar fi o utopie” (Părintele Pavel).
34. În măsura în care aceasta ar însemna, repetăm, reducţionism. Revenire şi la nota 12.
35. Cum se arată, dar într-o perspectivă diacronică. Reveniri ulterioare la Mănăstirea Turnu au revelat şi revelă aspecte uneori diferite de cele prezentate în acest articol. Aceste aspecte fac însă obiectul unui alt studiu.
36. Stareţul fiind întrebat la telefon în legătură cu femeile care vin machiate la spovedanie şi împărtăşanie, a răspuns: „Spune-le să-şi dea cu cel mai scump rimel”.

BIBLIOGRAFIE

1. Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Bucureşti: Minerva, 1985
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti: Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990
3. Dumont, Louis, Eseuri despre individualism: o perspectivă antropologică asupra ideologiei moderne, Bucureşti: Anastasia, 1997, Traducere de Luiza şi Laurenţiu Ştefan-Scalat
4. Durkheim, Emil, Regulile metodei sociologice, Iaşi: Polirom, 2002, traducere din limba franceză de Dan Lungu
5. Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri. Arhetipuri şi repetare, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1999
6. Lévi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, Bucureşti: Politică, 1978, Traducere din limba franceză de I. Pecher
7. Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, Bucureşti: Humanitas, 2002, Traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă

8. Mihu, Achim, Antropologia culturală, Cluj-Napoca: Dacia, 2002

9. Monahul Iosif Vatopedinul, Ne vorbeşte părintele Efrem Katunakiotul, Galaţi: Cartea Ortodoxă (Gumelniţa), 2004, Traducere din limba greacă de ieromonah Evloghie Munteanu
10. Plămădeală, Antonie, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Bucureşti: Reîntregirea, 2004

11. Sandu, Dumitru, Dezvoltare comunitară – concepte, principii, experienţe, Bucureşti: Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Program de master: Administraţie publică, 2004

12. Scupin, Raymond, Cultural Anthropology – A Global Perspective, New Jersey: Prentice Hall, 1998