Povestea unei pietre de mormânt
Ridicată oarecând de pe mormântul din biserică şi cărată ca o pradă de
mare preţ, depozitată şi apoi expusă prin beciurile şi curtea Muzeului de
Istorie din Ploieşti, piatra de mormânt a unuia din ctitorii Mânăstirii
Turnu‑Târgşor s‑a întors acasă cu executorul judecătoresc, după un lung şi
complicat proces.
Jefuirea bisericilor şi mânăstirilor de odoare a umplut expoziţiile şi
depozitele muzeelor. Scopul a fost atins. Au fost scoase din cult. Nu mai
slujesc slava lui Dumnezeu, ci hrănesc patima idolatră a istoricilor,
cercetătorilor şi istoricilor de artă. Căci până la urmă asta este. O venerare a
materiei desacralizate. Până şi pietrele de pe mormintele strămoşilor au ajuns
exponate. Ce contează mormântul? Călcaţi pe el! Cam asta a fost şi situaţia de
la Târgşor.
Aproape 150 de ani, de la secularizarea lui Cuza şi până când a fost reactivată
în 1997, Mânăstirea Turnu din Târgşorul Vechi, lângă Ploieşti, a fost închisă şi
părăsită. Biserica principală era în 1997 o ruină fără acoperiş, cu bolţile şi
cupolele prăbuşite. Înăuntru, pământ pe jos şi iarba până la brâu.
După ce s‑a restaurat biserica şi pictura, salvându‑se ce se putea din vechea
frescă brâncovenească, întâmplător, vizitând Muzeul de Istorie din Ploieşti, am
găsit în curte, în lapidariu, sub cerul liber, o piatră de mormânt masivă.
N‑avea nici o etichetă, iar în spaţiile dintre literele săpate în piatră crecuse
un muşchi verde, sănătos... Directorul adjunct mi‑a spus că este de la Târgşor,
de pe mormântul lui Neagu Postelnicu, ctitor al Mânăstirii Turnu alături de
tatăl său, Antonie Voievod.
Aşa au început bănuielile. În actele mânăstirii scria de mormântul ctitorului
din pronaos, dar arheologii care cercetaseră biserica în anii 60 nu pomeneau
nimic.
Cât despre ideea ca muzeul să restituie totuşi mânăstirii piatra de mormânt,
nici vorbă! Mânăstirea nu avea acte de proprietate pentru piatră! În plus era în
inventarul instituţiei! Aşa că s‑a luat binecuvântare şi mânăstirea a cerut
piatra „prin tribunal”. La fiecare termen, grefierele, avocaţii, ceilalţi oameni
din sală se închinau. Divorţuri, partaje, certuri pe pământ, mai înţelegeau, dar
să te judeci pentru o piatră de mormânt...
Între timp cercetătorii de la Institutul de Arheologie al Academiei, al căror
sprijin l‑a cerut mânăstirea, şi‑au făcut treaba lor. Surpriza a fost de
proporţii. Săpăturile anterioare nu verificaseră partea din dreapta a
pronaosului. Acolo însă ei au găsit 3 cripte profanate şi mulţime de oseminte.
Printre ele fire de aur, franjuri de argint, semn că cei înmormântaţi nu
fuseseră oarecine. Dacă nu se făcea săpătura, s‑ar fi călcat pe‑acolo mult şi
bine.
Procesul a durat mai bine de 2 ani. Toate instanţele au dat câştig de cauză
mânăstirii: biserica, mormântul, piatra sunt un tot. Nu se poate separa piatra
de mormântul pe care îl marchează, deci piatra trebuie să se întoarcă la locul
şi menirea ei.
Cu toate că hotărârea judecătorească era de‑acum definitivă, muzeul tot nu vroia
să predea piatra. A fost nevoie de executor. Acum s‑a întâmplat ceva halucinant.
Când a venit să identifice bunul, executorul a avut surpriza ca pe proaspăta
etichetă a exponatului să scrie altceva: „Piatra tombală a lui Neagu Postelnicu,
nepotul lui Antonie Vodă”. Din actele muzeului reieşea că pe piatră scrie ceva
de „Neagul nipot”, deci mânăstirea ar fi câştigat în instanţă piatra de mormânt
a fiului, care piatră nu există! Situaţia părea fără ieşire. Am apelat totuşi la
sfatul reputatului istoric Constantin Rezachievici de la Institutul „N. Iorga”.
Când a citit textul pe o fotografie, a rămas mirat: nici urmă de cuvântul
„nipot”. Era piatra fiului, ctitorul mânăstirii. Muzeul falsificase
transcrierea, scuzaţi, rectific, greşise transcierea textului, doar ca să nu
restituie piatra!
Până la urmă, cu executorul, cu firmă de pază şi protecţie angajată, cu un imens
consum nervos, piatra a revenit la locul ei, deasupra mormântului ctitorilor...
Silviu‑Andrei VLĂDĂREANU
(articol preluat din revista
Lumea Credintei, August 2008)
|
