|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
C 124 • C 125 • C 126 • C 127 • C 128 • C 129 • C 130 • C 131 • C 132 • C 133 • C 134 • C 135 • C 136 • C 137 • C 138 • C 139
Cuvantul 133
 DESPRE
POST
Legat de acest
post, nu uitaţi, fraţi creştini, porunca iertării vrăjmaşilor. Sunt mulţi care
postesc şi vin să plătească nişte pomelnice aici, la noi, sa ne rugăm noi „să-i
trăsnească Dumnezeu pe cutare”. Noi nu putem face asta. Porunca este să-i iertăm
pe duşmanii noştri şi să ne rugăm pentru ei. Sfinţii au împlinit la adânc
această poruncă, se rugau chiar şi pentru cei care-i junghiau. Dacă ne lăudăm că
suntem creştini, trebuie să împlinim neapărat această poruncă, să ştim să ne
asumăm aceste înfrângeri personale, acest sacrificiu lăuntric, aceste virtuţi
care ni s-au transmis de la sfinţii Părinţi. Sfinţii aceştia, după ce s-au
biruit pe ei înşişi, au rămas ca nişte exemple demne de urmat pentru noi, cei de
azi.
Când ierţi un
duşman, el este cel umilit, pentru că a fost rău cu tine, nu tu. Tu eşti cel
câştigat, pentru că ai câştigat cu adevărat pe dinlăuntru, în sufletul tău. Dacă
nu-l ierţi, eşti mereu în dialog cu el, chiar şi la rugăciune, te cerţi cu el,
în loc să te gândeşti la Dumnezeu, te chinuieşte acest dialog lăuntric. Dacă îl
ierţi, câştigi un har din partea lui Dumnezeu şi scapi şi de acest zbucium
grozav.
Numai clipa de
faţă este a noastră, fraţi creştini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este
consumat. Numai clipa de faţă e a noastră. Doamne fereşte, nu ştim când ne
aşteaptă sfârşitul. Ieşim afară şi cădem de un atac de inimă. Toţi murim, fraţi
creştini. Să ne împăcăm de aici cu Dumnezeu, că El ne va judeca. Doamne fereşte,
să nu ajungem să auzim: „Nu vă cunosc pe voi”(Matei 25,12).
Amintiţi-vă de acel Dismas, tâlharul de pe cruce, care s-a umilit şi s-a
mântuit. Asta ne trebuie şi nouă, această umilinţă sinceră, acest regret că
suntem aşa de ticăloşi şi să facem tot ce putem ca să ne schimbăm cu adevărat.
Să ne smerim şi trupul acesta, punându-l la caznă, la rugăciune, la mătănii, la
post. Pentru că greşim şi cu trupul, nu numai cu sufletul.
Rostul omului pe
pământ este să facă cât mai multă bucurie celuilalt. Orice bucurie făcută altuia
se întoarce asupra ta. Dumnezeu nu rămâne dator niciodată. La fel, orice rău
făcut altuia se întoarce asupra ta. Fiecare e liber să-şi trăiască viaţa cum
doreşte, dar Dumnezeu răsplăteşte fiecăruia după faptă. Răul duce la rău şi
binele la bine. Nu e faptă fără răsplată, chiar dacă ni se spune că nimeni nu
ştie nimic de faptele noastre. În ziua cea mare a Judecăţii - şi nu e departe
această zi, e ziua când toţi murim şi când toţi ne vom întâlni cu aceste
realităţi — vom da seamă de toate faptele noastre, până şi de gândul deşert. E
cumplit, fraţi creştini!
Sunt unii care
încep de mâine un post foarte nevoitor, una, două, trei zile nu mănâncă nimic.
Dar aveţi grijă ca acest post să fie însoţit de rugăciune, de cumpătare şi de
abţinere de la toate formele răului. Dacă posteşti, dar te mânii, eşti nervos,
nu ai câştigat nimic din postul tău. Te-a atins cineva în metrou şi eşti gata
să-l plesneşti pe loc. Sau se întâmplă în tramvaie să te calce cineva pe picior,
din greşeală — dar suntem toţi foarte suspicioşi, foarte nervoşi, foarte greu de
convins să iertăm.
Iertarea
aceasta, dacă nu se întâmplă îndată după ceartă, e foarte greu de împlinit mai
târziu. O supărare veche e ca o boală cronică. Cu cât trece mai mult timp, cu
atât se adânceşte mai mult ura şi duşmănia. Când sunteţi împricinaţi cu cineva,
e bine să vă împăcaţi îndată, fraţi creştini. „Să nu apună soarele în mânia
voastră”(Efeseni 4,26), cum spune sfânta Scriptură. Iertarea aceasta să
fie nu ca pe hârtie, ci sinceră, din inimă, altfel nu ajută la nimic. Iar dacă
sunt oameni străini de Dumnezeu, luaţi-i cu binişorul şi cu limbajul pe care-l
folosiţi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneţi-i
„scuză-mă, dragă”, că poate de iertare nu ştie, înţelege mai greu. Cere-i scuze,
în loc de iertare, vorbeşte-i pe limba lui.
Se spune că
cineva purta pe umăr un băţ de care legase două desagi. În faţă avea desaga cu
păcatele altora, iar în spate era desaga cu păcatele lui. Şi el lua păcatele din
desaga din faţă şi le împrăştia peste tot, toţi erau păcătoşi, numai el nu,
pentru că desaga lui era în spate şi nu-şi vedea păcatele lui. Fiecare avem
sărăcia noastră, fraţi creştini, să nu uităm acest lucru. Mândrul se predică pe
el (toţi au defecte, numai el nu), iar smeritul se vede pe el însuşi mai
înnegrit decât toţi, pentru că îşi vede numai păcatele sale. Noi ştim ce e
smerenia, dar numai teoretic; practic, cădem la acest mare examen al smereniei.
Să învăţăm să fim smeriţi cu inima. Nu plecăcioşi şi plini de cuvinte dulci, dar
plini de falsitate şi de orgoliu pe dinăuntru, ci smeriţi cu inima, blânzi, o
smerenie autentică şi atunci nici cuvântul tău nu o să fie aspru şi tăios. Când
spui ceva, chiar un cuvânt de folos, cu ton poruncitor, cu autoritate, nu poţi
fi ascultat. Lucrul care este al lui Dumnezeu, e cu blândeţe, cu smerenie, cu
rugăminte. „Exemplele atrag” — spuneau cei vechi, romanii.
Sunt învăţături
foarte puternice, fără cuvinte. Noi, de obicei, scoatem aşa, din fiecare
buzunar, câte un sfat — bineînţeles pentru celălalt. Dar nu uitaţi că diavolul e
cel mai mare teolog. „Te ştiu cine eşti: eşti Fiul lui Dumnezeu”(Luca4,34)
- dar tot diavol rămâne. În Evanghelie, Mântuitorul ne spune limpede: „Nu cel ce
ştie, ci cel care face, mare se va chema în împărăţia lui Dumnezeu”(Matei
5,19). Tot Patericul este bazat pe fapte, fraţi creştini. Cel de la
cină, care n-avea haina curată, a fost scos afară şi pedepsit. Să fim foarte
atenţi la viaţa noastră!
Nouă ni se pare
de multe ori că suntem aşa, de capul nostru, pe pământ, dar nu-i deloc aşa.
Acest examen din urmă va fi categoric şi definitiv şi fără ocolişuri, nu ca la
examenele acestea pământeşti. Acolo se va vedea omul foarte exact, ceea ce este
el. Şi dacă pentru fiecare gând deşert vom da seama înaintea lui Dumnezeu,
d-apoi pentru toate faptele si ticăloşiile pe care le facem de-a lungul vieţii
noastre! Sfântul Pavel spune undeva un cuvânt foarte îngrijorător: „Nu vă
înşelaţi, fraţilor, în împărăţia lui Dumnezeu nimic necurat nu intră”(Efeseni5,5).
Să lucrăm mereu la această haină a sufletului nostru, ca s-o curăţim pe cât se
poate. Nu vă îngrijiţi chiar aşa de mult de ziua de mâine. Să nu uităm pe
bogatul din Evanghelie care şi-a pierdut sufletul, în schimbul bogăţiilor lui.
Orice om cu
adevărat mare se caracterizează în primul rând prin umilinţă faţă de Dumnezeu şi
prin smerenie faţă de semeni. Nu uitaţi că vameşul, primind batjocura, s-a
dezbrăcat de toate păcatele sale. Sunt unii care, după foarte multe osteneli,
cad într-o mândrie cumplită. Dacă harul lui Dumnezeu îi ajută să se trezească
din căderea lor, sunt salvaţi. Sau dacă găsesc un duhovnic care să-i ajute să
scape de această ispită, sunt salvaţi. O să vedeţi la Suceviţa pictată „Scara”,
după Scara sfântului Ioan Scărarul — şi mulţi cad din vârful scării din
pricina acestei mândrii. O să vedeţi acolo, această imagine. Şi o să mai vedeţi
în partea dreaptă o mulţime de îngeri care vin în zbor şi se opresc să asiste la
această luptă crâncenă, dintre noi şi diavoli - sunt diavoli cu nişte repuşi,
care caută să ne îndemne mereu la patimi.
În timpul
acesta, cât staţi aici şi vă aşteptaţi rândul la miruit, sau staţi la alte cozi,
nu pierdeţi timpul, fraţi creştini. Gândiţi-vă la ceea ce aţi auzit aici şi mai
ales rugaţi-vă în taina inimii dumneavoastră, pentru că numai astfel timpul
trece repede şi cu folos. Să ne învăţăm să ne rugăm mai mult, pentru că
rugându-ne, intrăm în dialog cu Cineva care ne poate ajuta cu adevărat. Spuneţi
rugăciunile pe care le ştiţi pe de rost şi mai ales spuneţi această rugăciune
scurtă şi foarte cuprinzătoare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul” (sau „păcătoasa”). Iar acasă, puneţi mâna pe
Noul Testament şi începeţi a citi din Evanghelie, ca să cunoaşteţi bine viaţa
lui Iisus şi învăţăturile Lui. Şi nu numai aşa, doar să le cunoaşteţi, ci să vă
însuşiţi ca pe nişte principii aceste sfaturi şi porunci ale Lui, adică să le
trăiţi. Citiţi, fraţi creştini, pentru că omul are nevoie şi de nişte temeiuri
intelectuale, ca să ştie pentru ce crede aşa, pentru ce trăieşte aşa, pentru ce
se înfrânează de la anumite lucruri.
Cum vă spuneam,
există o rânduială a acestui post. Postul e recomandat pentru toată lumea, dar
de obicei sunt scutiţi bătrânii, bolnavii şi copiii. Însă care vor să postească
dintre ei, nu greşesc, e foarte bine. Au această dezlegare, dar dacă postesc, nu
greşesc. Sunt şi unii care lucrează în medii toxice şi folosesc unele alimente,
de pildă laptele, ca pe un medicament. Mai bine să ai blagoslovenia duhovnicului
şi să mănânci lapte, decât să te îmbolnăveşti şi să cârteşti; poţi lua acest
aliment ca pe un medicament care te apără de un accident pulmonar sau de o altă
boală.
Faceţi aşa,
fraţi creştini, şi Dumnezeu le va rândui pe toate celelalte spre folosul nostru,
cu adevărat.
Ed. Bizantină
(2007) - „Părintele SOFIAN”
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 124 • C 125 • C 126 • C 127 • C 128 • C 129 • C 130 • C 131 • C 132 • C 133 • C 134 • C 135 • C 136 • C 137 • C 138 • C 139 •
|
