|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 124 • C 125 • C 126 • C 127 • C 128 • C 129 • C 130 • C 131 • C 132 • C 133 • C 134 • C 135 • C 136 • C 137 • C 138 • C 139 •
Cuvantul 138
 Omul şi
neamul său
- Părinte, ce importanţă are
neamul în mântuirea noastră? E o luptă acum împotriva neamurilor, vor să
desfiinţeze ţări, să ne amestece pe toţi.
- Ei de altfel ne justifică
starea aceasta de neam. Pentru că la ora aceasta pleacă un tânăr, doi din
România, se duc într-o ţară occidentală, 5-6 ani. Ei bine, de acolo după 5-6
ani, tinerii aceştia nu mai vin deloc practic, după ce au plecat. Nu mai au nici
credinţă, nu mai au nici limba, nu mai au nici sentimente, sunt dezbrăcaţi de
orice valoare ortodoxă.
Nu mai au valoare ortodoxă, chiar
creştină, pentru că ei se simt oarecum aşa de strâmtoraţi în anii aceştia pe
care-i trăiesc ei, încât se duc la o biserică 2-3000 de kilometri, să se ducă la
o biserică ortodoxă, să asculte o slujbă, cum se adună prin Milano 200-300 de
credincioşi ortodocşi şi se întâlnesc acolo cu atâta dragoste şi trăiesc
frumuseţea asta ortodoxă. Numai faptul că se găsesc acolo şi împletesc
amintirile copilăriei lor, din Ţara Românească. Şi asta contează enorm de mult -
când îţi spune din Italia: „Părinte, mi-e dor de o slujbă de înviere! Mi-e dor
de o slujbă a Bobotezei, mi-e dor de o slujbă a Naşterii Domnului! Mi-e dor să
mă împărtăşesc, să mă spovedesc, să mă văd în satul meu unde m-am născut!" Este
o împletire extraordinară a omului cu naţia lui în care se găseşte! Ce-i o
naţie? O naţiune este ceea ce este rădăcina pentru copac! Aşa este şi o naţiune
pentru om. Aici unde s-o născut, aici se şi dezvoltă toate calităţile lui.
Eram în Grecia şi vă spun, cât am
stat în 2-3 luni pe acolo, aproape în fiecare noapte, nici nu le mai spuneam
părinţilor, nu mă culcam până ce nu mă uitam înspre Răsărit! Înspre ţara
noastră, încoace ! Da, aşa de mult vroiam să mă reîntorc şi era pe vremea
comunismului, feroce şi puteai să te duci, să scapi din ţara noastră. Ei bine
nu, aicea m-am născut şi aicea mi-e şi hărăzit să mor. Dorul prin naţiune, dorul
cerului! Pentru că asta este binecuvântarea lui Dumnezeu, a neamurilor! Este
legătura puternică... a neamului cu Dumnezeu... Spunea Părintele Irineu, care a
murit la Ierusalim, după vreo 4-5 ani de stat în Occident: „Părinte, aşa mi-i
dor de ţară, de locurile unde am copilărit, de parcă şi piatra aceea unde
stăteam când îmi făceam baie în pârâul din munţii Neamţului, şi piatra aceea o
doresc, s-o văd, să pun mâna pe ea!". Da, era după vreo 4-5 ani de Paris, de
Germania...
- Şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul
scria de la Ierusalim ce dor îi era de ţară!
- Da, da, da... Când am plecat
şi am trecut cu trenul Dunărea, parcă mi s-a rupt ceva! Parcă a rămas ceva, când
am plecat în Grecia. Şi am trecut Dunărea, parcă ceva s-a rupt din mine, nu şi-a
mai revenit până ce m-am întors.
România şi Europa
- În ce constă forţa
ortodoxiei, Părinte?
- Forţa ortodoxiei constă în
spiritul de jertfă! Aşa a rost permanent şi s-a dovedit pentru toate ţările
europene. De la început, ţara noastră a avut o aşezare în poziţia asta
geografică, de strajă şi de apărare a Occidentului! Şi noi, în sfârşit, am fost
ţara unde ne-am jertfit pentru toată lumea occidentală. Că nu zadarnică a fost
menirea noastră aici; numai când aminteşti de Ştefan cel Mare, atletul lui
Hristos!
Aici a fost întotdeauna românul
cu mâna pe armă şi cu cealaltă Sfânta Cruce, semnul de biruinţă! Ştefan cel Mare
l-a avut pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi Sfânta Cruce împotriva tuturor
năvălitorilor şi asupritorilor noştri. Tot parcursul acesta a venit până în
zilele noastre, când a fost apelul cel mai ideal al vieţii creştine, când
tineretul nostru în 1948-1950 a umplut puşcăriile, care s-au angajat în lupta
aceasta puternică a întunericului comunist. De aceea şi continuă, de altfel,
tinerii duc jertfa creştinilor ortodocşi. ...Cum spune şi Eminescu, biserica
este cuvântul unităţii noastre de altă dată. Grija de dăruire a creştinului.
Corespondenţa primită de la ostaşii români de prin Rusia, corespondenţă de la
diferite grade, de la fruntaş şi până la general, când scrie acasă că: „ne găsim
în punctul cel mai culminant al datoriei noastre de ostaş şi de creştin”!
Ştiau că se luptă cu fiara
antihristului...
- Că se luptă cu fiara
antihristului, da! Sau tinerii care povestesc prietenilor lor din ţară că: „ne
găsim aici să vă apărăm frumuseţea ţării noastre”, cum scria un sergent unei
mame. „Ne găsim aici să apărăm biserica din satul nostru şi să apărăm veşmintele
şi frumuseţile din sărbătorile care le petreceţi voi acasă.”
Vă daţi seama de omul nostru, în
simplitatea lui, era o exprimare trăită nu numai în poezie! De aceea foarte mult
pentru noi românii au contat milioanele acestea de jertfe care au apărat
Occidentul acesta; când ei acolo îşi duceau luptele de cucerire de la un ducat
la altul, domnitorii duceau luptele acestea de cucerire a unei zone în favoarea
celeilalte, aici creştinătatea ortodoxă se lupta pentru apărarea creştinătăţii
şi ortodoxe şi catolice!
Misiunea poporului român a fost o
misiune universală, a unei biserici în Hristos, care întotdeauna a înţeles
fenomenul acesta. Tinerii noştri care au murit s-au înscris în războiul civil
din Spania. În 1935 eroii noştri s-au dăruit nu numai pentru ortodoxie, pentru
religia lui Hristos care era mitraliată de păgâni! Aşa s-au pronunţat ei când au
plecat din ţară, nu pot să stea nepăsători în faţa pericolului acesta
anticreştin. Şi poporul nostru a fost întotdeauna un popor care şi-a vărsat
sângele pentru bogăţia şi frumuseţea ortodoxă, pentru apărarea creştinătăţii.
Noi n-am făcut nici un pas de
cucerire, de nedreptate faţă de o altă ţară. Îmi amintesc când planul german era
să ne împingă pe noi către est ca să vină ei să se aşeze în Transilvania şi în
Moldova. Să poată pune mâna pe un punct de rezistenţă a Carpaţilor, rezistenţa
asta naturală, — şi cu forţa lor militară să formeze aici un punct de rezistenţă
puternic. Ei bine, nu, noi am rămas la limita noastră, am refuzat orice
extindere exterioară.
La fel s-a întâmplat în Banatul
Sârbesc dincolo, pe care ni l-au promis. Însă am rămas totdeauna la modestia
noastră creştină ortodoxă fără să ne lăcomim la stăpânire străină. Şi noi, numai
datorită acestei dreptăţi, acestui spirit de corectitudine şi judecată dreaptă
am putut să rezistăm, să persistăm în arcul acesta carpatic de 2000 de ani!
Mănăstirile noastre, bisericile, şi toată frumuseţea aceasta a ţării noastre,
cum spune Kogălniceanu, este o moştenire a strămoşilor lăsată strănepoţilor.
Şi Dumnezeu să dea ţării acesteia
şi neamului nostru binecuvântarea Sa, bunătatea şi dragostea şi să ne primească
şi pe noi acolo în judecata popoarelor, neam ales, binecredincios! Peste puţin
ai fost, peste mult te vom pune! Şi sper ca România noastră să aibă un cuvânt
larg si binecuvântat de Dumnezeu în viitorul acesta al Europei.
Rolul românilor
Să nu ne înspăimânte momentele
acestea grele prin care trecem pentru că totdeauna noi am avut de suportat
răutăţile şi ameninţările neortodocşilor.
Ar fi cel mai mare lucru dacă am
putea să facem noi câtuşi de puţin o unitate între popoarele acestea ortodoxe!
Şi uite aşa ne ţin - numai să nu se întâmple ceva, o unitate câtuşi de apropiată
ca să putem rezista împotriva unităţii iudaice şi păgâne. Suntem mai periculoşi
creştinii ortodocşi decât orice altă religie, creştinii ortodocşi! Aşa suntem
cotaţi, cei mai periculoşi!
- Păi suntem singurii care am
rămas cred...
- Singurii care am rămas, mai
avem ceva... Şi-acum sigur că ei lovesc pe cât este posibil pentru că şi-au pus
oamenii lor la conducerea ţărilor ortodoxe, au corupt totul, l-a dus la mizeria
asta economică, sărăcia asta, aproape toată masa intelectuală au redus-o la
zero, învăţământul l-au distrus, armata au distrus-o, şcoala au distrus-o. Acum
a mai rămas Biserica cea care mai pâlpâie încă. Poporul să mai aibă ceva de
spus. Dar, mare e Domnul!
Aşa cum au spus şi românii noştri
ardeleni, când s-au prezentat la Maria Tereza că-i obliga pe ortodocşi să treacă
la catolici: „Avem trupul nostru, avem braţele noastre, toată fiinţa noastră
material-trupească o punem la dispoziţia voastră, dar sufletul care-l avem de la
Dumnezeu vrem să-l dăm tot aşa sănătos, întreg cum l-am primit” .
Deci aşa spunea în străinătate
creştinul ortodox. Românii noştri de prin America, de prin Occidentul acesta al
nostru, de prin toată lumea, împrăştiaţi cum n-au mai fost de când este ţara
asta românească.
Atâta împrăştiere! Ei bine, dacă
s-ar ocupa cineva ca pe urmele lor să meargă şi din ţară cu posibilitate
materială să-şi ridice o bisericuţă, să-şi facă un paraclis, să-şi facă o
şcoală, să-şi facă aşa cum vin străinii la noi în ţară, şi îndată de cum a făcut
o comunitate de 50-100 de cetăţeni, îndată îşi fac templu, îşi fac casă de
rugăciune, îşi fac şi o şcoală, îşi fac şi un spital, se organizează de aşa
manieră încât devin stat în stat.
- Dar acolo se pierd românii în
timp!
- Ei, românii sigur că se pierd,
copiii nu mai vorbesc româneşte, nu mai fac o cruce ortodoxă, nu mai ştiu de
originea lor binecuvântată. Şi este şi tipicul acesta, rânduiala asta care
trebuie să se ajungă la stadiul acesta de înstrăinare. Că dacă ar fi un interes
din partea ţării noastre, altfel s-ar prezenta lucrurile. Căci în toată
mişcarea asta, migrările dintr-o parte în alta, este parcă şi o misiune ortodoxă
dusă de creştinii noştri rămaşi în străinătate. E şi o misiune a lor acolo, se
duc cu obiceiurile lor, se duc cu credinţa lor.
Îmi spunea o biată femeie, de
pildă, care îngrijeşte de un bătrân prin Italia, la Neapole, l-o învăţat să-i
facă Sfânta Cruce peste el, îl închină ea seara. Ei bine, când nu-i face Sfânta
Cruce, o trezeşte pe la 12, pe la 1 şi: „Vino-ncoace mă şi fă semnul cela al
crucii tale să mă pot odihni!”
- Ce să facem părinte ca să nu ne
fie frică?
- Să ne pregătim de moarte! Să
ştim să murim în fiecare zi, nu numai cum să trăim. Să fim pregătiţi la viaţa de
sfinţenie şi să ştim să înfruntăm suferinţa. Pentru că prin suferinţă abia se
mai menţine ceva în viaţa noastră. Prin suferinţă, prin jertfă. Rusia nu s-ar fi
menţinut dacă nu erau martirii, milioanele de martiri din 1918 până în prezent.
N-ar fi rezistat Rusia dacă n-ar fi fost Valaamul, încbisorile, Optina,
Oranki...Valea plângerii a creştinismului ortodox! Că n-ar fi rezistat nici
Occidentul acesta atâta timp cât noi am făcut martirajul acesta aici în Răsărit,
prin toate aceste închisori ale României - Piteşti, Gherla, Aiud, Canal şi
minele...Apăi n-am fi rezistat noi dacă nu erau atâtea suferinţe şi martirajul
acesta! Şi acum ar trebui să se ia îndeaproape închisorile comuniste unde sunt
atâţia martiri dovediţi prin sfinţenia lor, prin binecuvântarea lui Dumnezeu
acolo, pentru că dezgropaţi după 30 de ani îi găseşti cu osemintele frumoase,
galbene, binecuvântate... sfinte moaşte.
- Şi atunci neamul acesta
românesc are speranţă, Părinte?
- E o speranţă dragul meu, numai
Dumnezeu cum se va mai milostivi asupra noastră! Dar încolo, aşa cum spun şi
Sfinţii Părinţi, să ne rugăm lui Dumnezeu ca să mai prelungească starea asta de
lucruri, pentru că toate aceste fapte trebuie să aibă loc! Adică, oricum,
scriptura trebuie să se împlinească! Cu popoarele, cu neamurile, toate ţările.
Şi sigur că numai asta ne-a mai rămas, ne menţine în starea aceasta de sărăcie
şi de greutate pe care o trăim. Şi cum ne spune Mântuitorul: „Dacă aţi fi din
lumea aceasta, lumea v-ar iubi! Dar dacă nu sunteţi din lumea asta, vă urăşte
precum şi pe mine m-a urât!”
Aşa dragii mei.
Interviu sustras din convorbirile
Părintelui Justin cu credincioşii – Revista ATITUDINI Nr.1/2008
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 124 • C 125 • C 126 • C 127 • C 128 • C 129 • C 130 • C 131 • C 132 • C 133 • C 134 • C 135 • C 136 • C 137 • C 138 • C 139 •
|
