|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 124 • C 125 • C 126 • C 127 • C 128 • C 129 • C 130 • C 131 • C 132 • C 133 • C 134 • C 135 • C 136 • C 137 • C 138 • C 139 •
Cuvantul 139
 PĂCATUL ŞI
BOALA
A tăgădui prezenţa factorilor şi
proceselor duhovniceşti care duc la boală şi moarte este absurd. Cu toate că
ele se află în afara domeniului ştiinţei tradiţionale, este neapărată nevoie ca
ele să fie luate în calcul alături de ceilalţi factori şi de celelalte procese
patogene, pe care savanţii deja le studiază de multă vreme. Viziunea creştină
apare aici ca fiind de mare actualitate. Cu mii de ani înaintea progreselor
ştiinţei contemporane, Biblia a arătat simplu şi limpede legătura dintre păcat
şi boală, dintre starea emoţională şi sănătatea psihică: bărbatul limbut nu
se va îndrepta pe pământ; pe bărbatul nedrept, relele îl vor vâna spre
stricăciune (Ps. 139, 11). O inimă fără patimă este viaţa trupului, pe
când pornirea pătimaşă este ca un cariu în oase (Pilde 14, 30). O inimă
veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele (Pilde
17, 22). Cununa înţelepciunii este temerea de Domnul, care odrăsleşte pace şi
sănătate nevătămată - dar şi una, şi alta sunt daruri de la Dumnezeu
(Sir. 1, 18).
După spusele Sfântului Ierarh Ioan
Gură de Aur, stricăciunea sufletului este una dintre pricinile bolilor. Din
perspectiva acestei relaţii, păcatul poate fi privit ca terenul şi factorul
duhovnicesc al stresurilor, al conflictelor intrapersonale, al trăsăturilor
negative de caracter şi de personalitate, al traumelor psihice şi al
obiceiurilor dăunătoare - şi, prin urmare, al bolilor ce sunt legate de
acestea.
Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul scria:
„Păcatul nu loveşte doar sufletul, ci şi trupul. În unele cazuri, lucrul acesta
este foarte învederat; alteori - deşi nu este atât de învederat, însă adevărul
rămâne adevăr... Păcatul se săvârşeşte în suflet şi îl face bolnav de-a dreptul
- însă întrucât viaţa trupului vine de la suflet, bineînţeles că de la un
suflet bolnav vine o viaţă nesănătoasă. Faptul în sine că păcatul aduce
întuneric şi chin nu are cum să nu acţioneze nefavorabil şi asupra sângelui...
Dar când îţi aminteşti că el desparte de Dumnezeu - Izvorul vieţii - şi îl pune
pe om în contradicţie cu toate legile care lucrează şi în el însuşi, şi în
natură, este chiar de mirare cum mai rămâne în viaţă păcătosul după păcat. La
mijloc este mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin
urmare, bolnavul trebuie mai întâi de toate să se grăbească a se curaţi de
păcate şi a se împăca cu Dumnezeu în conştiinţa sa. Prin aceasta va croi
drum lucrării binefăcătoare a medicamentelor”(Teofan
Zăvorâtul, Mâsli na kajdâi den' goda po ţerkovnâm citeniam iz Slova Bojiia
(Gânduri pentru fiecare zi a anului, după pericopele bisericeşti), Moscova,
1881, p. 57).
Informaţiile despre factorii
duhovniceşti ai bolilor nu fac decât să îmbogăţească concepţiile medicale, să
ridice gradul de eficacitate al măsurilor medicale şi să ajute la vindecarea nu
a bolii, ci a bolnavului. Mulţumită acestor informaţii este mai uşor de înţeles
pentru ce sunt trebuincioase metodele duhovniceşti de tratament, care sunt
particularităţile istoriei bolii şi istoriei vieţii pacientului. Nu este un
secret faptul că una şi aceeaşi boală urmează adeseori evoluţii diferite. Forme
identice de nevroză există, însă nevrotici identici nu există. După cât se vede,
această logică este corectă în privinţa oricăror boli.
Boala este semnalul de avarie pe care
sufletul îl trimite prin intermediul trupului.
Iar fiecare om are un suflet diferit
de al celorlalţi. Să ascultăm ce ne spune Purtarea de grijă dumnezeiască prin
mijlocirea bolii copilului, însă, fireşte, să nu fim susceptibili şi preocupaţi
peste măsură de noi înşine. Şi atunci depresia, de exemplu, va „spune”:
„Potoleşte-te! Eşti prea irascibil şi pretenţios!”, iar criza de astm bronşic va
„declara”: „Nu-ţi înţelegi copilul aşa cum trebuie şi îi dai prea puţină
atenţie”. Un asemenea dialog lăuntric va ajuta la interpretarea corectă a
bolii, la vindecarea ei mai grabnică şi la prevenirea ei pe viitor. El va face
un excelent serviciu, devenind un pas înainte spre vindecare. Dar dacă ne vom
grăbi să „scăpăm” de semnalele organismului, dacă le vom „înăbuşi” prin
medicamente, negreşit vom cădea spre medicina primitivă, mecanicistă, de tipul:
„pentru dureri de cap - antinevralgic; pentru dureri de burtă - no-spa”.
Recunoaşterea componentei duhovniceşti
a bolii ne obligă pe toţi să fim cu atât mai responsabili în ce priveşte
comportamentul nostru şi educarea copiilor, într-adevăr, are dreptate Apostolul
Pavel: toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc; toate îmi sunt
îngăduite, dar nu toate zidesc (1 Cor. 10, 23). Nu degeaba şi o înţeleaptă
maximă glăsuieşte: „Semeni faptă - culegi obicei, semeni obicei - culegi
caracter, semeni caracter - culegi destin”.
K.V. ZORIN – „Păcatele
părinţilor şi bolile copiilor”, Ed. Sophia, Bucureşti.
†
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 124 • C 125 • C 126 • C 127 • C 128 • C 129 • C 130 • C 131 • C 132 • C 133 • C 134 • C 135 • C 136 • C 137 • C 138 • C 139 •
|
