|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 140 • C 141 • C 142 • C 143 • C 144 • C 145 • C 146 • C 147 • C 148 • C 149 • C 150 • C 151 • C 152 • C 153 • C 154 • C 155 •
Cuvantul 140
 Dan Puric,
un apologet ortodox
Am avut prilejul
şi să-l văd şi să-l ascult din nou pe
Dan Puric. Era la puţin timp după ce apăruse într-un program mai amplu, tot la
TVR, dedicat unei binecunoscute ofensive neoiconoclaste. Emisiunea aceea i-a
adus lui Dan Puric simpatia masei de credincioşi şi a clerului ortodox din ţara
noastră şi a relevat un apologet pravoslavnic cum România n-a mai avut de mult;
un teolog „nespecialist”, din speţa lui Alexei Homiakov, Nae Ionescu şi Mircea
Vulcănescu. Pentru că Dan Puric aparţine unei tipologii diferite radical de
aceea a intelectualului român.
Dan Puric gândeşte cu propriul său
cap, inclusiv atunci când
vine vorba de Biserica Ortodoxă. Celălalt intelectual continuă să ia cunoştinţă
despre Ortodoxie prin filiera occidentală, catolică sau protestantă. Dan Puric
mărturiseşte Biserica în care a fost botezat, şi o face cu simplitate şi
încredere, întrucât credinţa se asumă. Celălalt vrea să „discute”, pentru că se
teme să nu fie tratat de „obscurantism” şi aretrat. De aceea, are mereu o
propunere în buzunar, care nu-i altceva decât un calc, un şablon străin, de
cele mai multe ori expirat: să facem un Vatican
II
la noi acasă, să umblăm cu pantahuza
protestantă din poartă în poartă, să auzim la predică trimiteri la Heidegger sau
la Adorno...
Or, ca şi iubirea, credinţa se
trăieşte - aşa cum se vede
la Dan Puric; se mărturiseşte. Pentru că învăţătura ei este revelată de Dumnezeu
şi formulată sub cea mai înaltă egidă spirituală - a Duhul Sfânt -
de către Sfinţii Părinţi în Soboarele Ecumenice. Nu prea ai ce să discuţi asupra
dogmei, a „adevărului revelat”. Tot ce poţi face este să te lupţi pentru ca el
să fie păstrat intact când apare tentativa de corupere sau de ispitire. N-ai ce
discuta cu ereticii şi cu atât mai puţin despre mistificări grosolane, gen
Codul Iui Da Vinci ori Evanghelia lui luda. Aici nu încape opoziţia
vechi/nou, în sensul disputei dintre clasici şi romantici. Însă intelectualul
„pune botul” prin natura formaţiei sale şi prin teama de a nu fi considerat
obscurantist sau demodat.
Pe vremuri, mulţi se temeau să intre
în biserică pentru a nu fi daţi afară din partid. Nu era „politic” să fii
perceput credincios. Astăzi nu este „european” să baţi mătănii şi să te închini
la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la
jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un şpriţ
penibil şi mizerabil. Face hermeneutică şi istorie a religiilor, denunţă
lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, concede babei Rada frecventarea
bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici cu
înclinaţia lui pentru „dezbateri”... Iar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu
se deprinde în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac pe hartă.
Intelectualul nostru nu are priză la popor pentru că nu-i cunoaşte credinţa. N-o
are de 150 de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelaşi
motiv n-a putut să existe la noi un sindicat „Solidaritatea”. între popor şi
belferi nu avem decât dialogul surzilor.
Dan Puric mărturiseşte. O face firesc
şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autenticitatea lui şi
prin inteligenţa sa luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care
comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie.
Dan
CIACHIR
DAN PURIC
– „CINE SUNTEM”,
Ed. Platytera, Bucureşti, 2008.
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 140 • C 141 • C 142 • C 143 • C 144 • C 145 • C 146 • C 147 • C 148 • C 149 • C 150 • C 151 • C 152 • C 153 • C 154 • C 155 •
| 
