|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 140 • C 141 • C 142 • C 143 • C 144 • C 145 • C 146 • C 147 • C 148 • C 149 • C 150 • C 151 • C 152 • C 153 • C 154 • C 155 •
Cuvantul 142
ARTA – MINCIUNĂ SAU ADEVĂR?
[...] Noi, copiii vremurilor
apocaliptice, asupra conştiinţei cărora gravitează ca o grea sarcină povara
culturilor trecute, pricepem, se înţelege, toată însemnătatea istorică şi
artistică a operelor unor Polycletos, Fidias, Skopas, Leochares, Hagesandros şi
altora. În virtutea concepţiilor noastre istorice, arheologice şi estetice, noi
resimţim toată paguba pricinuită culturii trecutului de distrugerile ce i-au
urmat, dar în acelaşi timp înţelegem că omenirea nu reprezintă o „societate
pentru protecţia monumentelor şi antichităţilor”, ci ea trăieşte pentru dragoste
şi ură.
Dar chiar dacă ne-am plasa pe poziţia
esteticienilor lipsiţi de scrupule şi a artiştilor „artei pentru artă”, şi
ne-am „deschide” sufletul în faţa tuturor „vânturilor” artistice, dacă am
accepta şi aprecia bogăţia tuturor culturilor, cu ce ne-am alege de fapt şi
care ar fi adevărata valoare a bogăţiei acesteia? Acestei întrebări îi răspund
bibliotecile actuale, unde sunt adunate milioane de volume cu tragedii, drame,
eposuri, romane, nuvele şi aşa mai departe, în care pe diferite tonuri, năzuind
spre originalitate şi ingeniozitate, nenumărate talente şi „genii” mondiale
istorisesc despre patimi care duc la sinucideri, nebunie, trădări pentru
însuşirea nevestei altuia, pentru înlăturarea adversarului din calea ascensiunii
către putere, pentru agonisirea de bani, în căutarea gloriei lumeşti şi a
onorurilor deşarte. Pe milioane de pagini ni se descrie cum curge sângele
suveranilor scurtaţi de cap, amanţilor sugrumaţi, amantelor înşelate; pe
numeroase file ni se povestesc sute de mii de situaţii tragice, distractive şi
caraghioase despre oameni închipuiţi, dintre care cei mai mulţi sunt foarte
banali şi chiar de nimic, pe lângă care în viaţa de toate zilele am trece fără
să-i observăm. În „pinacotecile” noastre au fost adunate nenumărate tablouri,
sculpturi, gravuri, desene ce reprezintă trupurile goale ale unor femei
frumoase şi depravate, dintre care multe erau prostituate. Pe pânzele picturii
de gen ne sunt narate episoade insignifiante de încăierări, chefuri, nunţi şi
aşa mai departe, în spiritul unor Ostade, Steen(Adriaen
van Ostade (1610-1685) şi Jan Havickszoon Steen (1626-1679) - artişti a căror
operă, ce se încadrează în categoria „de gen”, aparţine aşa-numitului „Secol de
Aur" al picturii olandeze),
Hogarth(William Hogarth
(1697-1764) - pictor şi gravor englez, unul dintre artiştii de frunte ai Angliei
începutului de secol XVIII, precursor al caricaturilor şi benzilor desenate
moderne), Makovskii ş.a. În
pictura peisagistică sunt zugrăvite mări, păduri, câmpuri, crânguri, grădini -
toate zbătându-se într-un efort zadarnic să transmită inimitabila bogăţie a
coloritului natural. Compoziţiile istorice ne povestesc scene sângeroase ale
loviturilor de stat, bătăliilor, manifestărilor fanatismului religios şi aşa mai
departe. Rampele teatrale desfăşoară în faţa ochilor noştri, prin personaje şi
acţiuni, aceleaşi evenimente cu care ne-au făcut cunoştinţă romanele,
povestirile şi tablourile. Sălile de concert ne vrăjesc cu o reţea de nesfârşite
sonorităţi si armonii, în care, după principiul fugii, înlănţuindu-se unele după
altele, ne împresoară gânduri şi sentimente muzicale pline de tristeţe
nostalgică, deznădejde, neputinţă, trândăvie a sufletului însingurat şi bolnav.
Alteori, aceleaşi sunete cântă despre putere, patimă, poftă, ură, luptă. Şi
toate acestea sunt îmbrăcate în cele mai dificile combinaţii de sunete, în
contrapunctele cele mai întortocheate, în temperaţii-le cele mai preţioase, în
cele mai ingenioase modulaţii şi în orchestraţiile cele mai artificiale.
Aşadar, în toate artele ne împresoară
fie nimicnicia pustietăţii, fie hipertrofierea păcatului — totul în condiţiile
unei elaborări filigranate şi unui lux de mijloace formale. Intelectualitatea
n-are decât să mă învinuiască de „obscurantism”, dar eu chiar nu văd nici un
temei spre a se plăti un asemenea preţ pentru această comoară părelnică. Sunt
convins că dacă lucrurile s-ar analiza mai îndeaproape şi mai atent, s-ar vedea
că bogăţia aceasta a muzeelor, bibliotecilor, teatrelor, scenelor este în fapt
sărăcie, chiar ceva negativ, deoarece în uriaşa majoritate a cazurilor arta
vorbeşte despre patimi, despre vicii, despre păcat; în uriaşa majoritate a
cazurilor, ea aţâţă instincte josnice sau dominatoare, stimulează snobismul,
eroismul de prost gust; în uriaşa majoritate a cazurilor, arta ironizează,
distrează, face spirite, dând naştere unor cinici, care sub masca scepticismului
îşi camuflează pustietatea lăuntrică şi lipsa de temei.
Dacă ne vom reorienta de la opera de
artă la autori, impresia va fi şi mai puţin îmbucurătoare. În casa lor vom găsi
aburul boemei; în traiul lor — anarhie; în legăturile lor cu oamenii —
îngâmfare; în aprecierile lor despre ei înşişi - amăgire de sine. Dar dacă vom
analiza lucrurile cu care se mândresc atât de mult „geniile” omenirii, se va
dovedi că ei se autoamăgesc nu atât cu gândurile exprimate în operele lor, cât
cu măiestria la care au ajuns şi cu care se împăunează ca nişte jongleri. Am
cunoscut un pictor care, pierzând orice simţ al măsurii în lauda de sine, vorbea
numai despre partea formală a operelor sale. Fiind un artist cu un acut simţ al
sensibilităţii cromatice şi având gust în aprecierea operelor de artă,
manifesta totuşi o dezgustătoare lipsă de gust prin faptul că îşi lăuda singur
desenele goale de conţinut, adresându-i „amatorului de frumos” care venea să
îl viziteze invariabila frază: „Dumneavoastră aţi putea indica ceva similar ca
desăvârşire în arta contemporană, chiar şi în cea universală ?!” În afara
propriei picturi şi a veninoaselor atacuri la adresa colegilor săi de breaslă,
nu mai vorbea despre altceva. El îi tăia din „cartea celor vii” pe oricine
manifesta fie şi cel mai insignifiant scepticism cu privire la artă. Fără să
bănuiască măcar toată mărginirea gândirii sale, declara cu mândrie că este
pictor şi nimic mai mult. Să lăsăm însă deoparte pustietatea interioară a artei.
Să admitem pentru o clipă că prin linii şi pete de culoare pictorul oferă
modele ale perfecţiunii. Cu ce se mândreşte el de fapt? După cum se arată, cu
faptul că a aşezat, cu dexteritate de saltimbanc, câteva pensulaţii roz pe
spatele femeii goale pe care o zugrăveşte, femeie care, dacă o judecăm după
imaginea din pictură, nu este ireproşabilă sub aspect moral, iar în sens
spiritual este învederat neroadă şi săracă - şi pentru combinarea reuşită a
petelor de culoare pe fundul prostituatei pe care a zugrăvit-o, pictorul este
convins că omenirea este „datoare”, desprinzându-se de „cratiţele”(
Aluzie la poezia Poet i tolpa („Poetul şi gloata”) a lui Puşkin, intitulată
în ediţiile vechi Cern'(„Plebea”) (n. red. ruse)) sale, să-i pună pe creştet
cununa slavei neveştejite, exprimându-şi recunoaşterea şi încântarea. Când lumea
continuă să-şi vadă de treburi, nedându-i atenţie „geniului”, „geniul” se
supără, „geniul” devine iritat de atitudinea cea nedreaptă. Ar fi inutil să-i
explici unui astfel de individ că o serie de pensulaţii din a căror combinaţie
se conturează fizionomia degenerată a unei femei vulgare - pe care artistul o
vede ca pe o aristocrată rafinată - nu este un motiv suficient de întemeiat
pentru o adoraţie generală şi care nu admite excepţie. Iubirea de sine,
amăgirea de sine, îngustimea şi mărginirea meşteşugărească alcătuiesc o piedică
de netrecut în calea conştientizării de către artist a faptului că i se pot
adresa nişte cerinţe mai mari decât abilitatea - fie aceasta chiar de domeniul
virtuozităţii — de a dispune de pata cromatică de dragul petei în sine şi de
linia grafică numai de dragul liniei.
Nikolai M. Tarabukin – „Sensul icoanei”
Ed. Sophia, Bucureşti, 2008.
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 140 • C 141 • C 142 • C 143 • C 144 • C 145 • C 146 • C 147 • C 148 • C 149 • C 150 • C 151 • C 152 • C 153 • C 154 • C 155 •
|
