|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 140 • C 141 • C 142 • C 143 • C 144 • C 145 • C 146 • C 147 • C 148 • C 149 • C 150 • C 151 • C 152 • C 153 • C 154 • C 155 •
Cuvantul 144
Pentru smerenie
Un bătrân a zis că
mai mult decât orice avem trebuinţă de smerenie. La tot cuvântul ce auzim să
zicem: Iartă! Căci smerenia strică toate meşteşugurile vrăjmaşului. [...]
Sa ne smerim dar,
şi noi putin, şi ne vom mântui. De nu putem să ne ostenim ca niste neputinciosi
ce suntem, măcar să ne sârguim a ne smeri. şi cred la mila lui Dumnezeu ca
pentru oricât de mica fapta ce o vom săvârsi cu smerenie, ne vom folosi şi ne
vom împărtăsi de sălăsuirea sfintilor celor ce s-au ostenit, desăvârsit şi mult
s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca găsim pricină că din slăbiciune nu ne putem
osteni pentru a ne smeri, ce pricină avem, fratilor! Fericit este cel ce are
smerenie. De aceea, un sfânt bătrân a lăudat mai mult pe un frate smerit decât
pe altii, zicând că smerenia nu se manie, nici face pe cineva să se manie.
Smerenia este mare, că singura se împotriveste trufiei şi păzeste pe om de
dansa. Nimeni nu se mânie fără numai pentru avere, pentru bucate şi pentru
altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva să se manie. De aceea,
precum am zis, mare este smerenia şi puternica a trage darurile lui Dumnezeu
asupra omului. Iar daca vine acest dar, acoperă pe om şi de celelalte doua
patimi care sunt foarte grozave: că ce este mai rău decât a te mânia şi a face
pe altul să se mânie, precum a zis sfântul acela. Căci nicidecum nu se cuvine
călugărului a se mânia, nici a face pe altul să se mânie. Adevărul va spun că
cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu,
putin câte putin îsi iese din minte şi se îndrăceste, tulburându-se şi pre sine
şi pe alţii. De aceea zice că smerenia nu se manie, nici face pe cineva să se
manie, ci mai vârtos păzeste pe suflet de toata patima şi ispita.
Sfântul Antonie
când a văzut cursele diavolului întinse pe fata pământului şi oftând a întrebat
pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scăpa de acestea”, a primit răspuns că
numai smerenia; ba mai mult, nu numai că scapă, ci nici nu este prinsa de ele.
Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevărat nu este alt lucru mai
tare decât smerenia, nimic nu o biruieste. Orice întristare i s-ar întâmpla
smeritului, îndată se defaimă şi se osândeste că este vrednic de această
întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu arunca niciodată vina
asupra altuia. Astfel petrecând fără tulburare şi fără întristare cu toata
odihna, niciodată nu se mânie nici face pe altul să se manie. Drept aceea, bine
a zis sfântul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Încă sunt doua
feluri de smerenie, precum sunt şi doua trufii. Prima mândrie este aceea când
cineva necinsteste pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe
sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce
îndată şi de nu se va nevoi să se îndrepte, putin cate putin cade în cea de a
doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a
săvârsit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu întelepciunea lui şi nu cu
ajutorul lui Dumnezeu. Am văzut, fratilor, pe cineva odată intru aceasta
ticăloasa stare, căruia de-i zicea cineva din frati vreun cuvânt, îl scuipa si-i
zicea: “Cine esti tu? Nu cunosc decât pe Zosima şi pe Macarie”. Apoi a început
sa-i defaime şi pe acestia şi să zică: “nu stiu decât pe Vasile şi Grigorie”;
iar peste putina vreme şi pe acestia a început a-i defaimă zicând: “nu stiu
decât numai pe Petru şi pe Pavel”. Acestuia i-am zis: “Frate, curând o să te vad
că-i defaimi şi pe acestia”. şi credeti-mă, peste putina vreme a început să
zică: “si cine este Petru şi Pavel? Nu sunt nici acestia nimic, afara de Sfânta
Treime”, iar, mai pe urma s-a mândrit şi asupra lui Dumnezeu şi asa s-a
îndrăcit. De aceea, suntem datori fratilor să ne nevoim din toata puterea
noastră, să nu primim mândria cea dintâi. Să stiti şi aceasta că este o mândrie
mireneasca şi este o mândrie călugărească. Mândria mireneasca înseamnă a te
mândri asupra fratelui tău că esti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic,
că porti haine mai bune şi altele asemenea. [...]
Deci să venim acum
şi la cele doua smerenii.
Smerenia cea dintâi
este a socoti pe fratele tău mai cu minte şi la toate mai bun decât tine, şi
fără a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toti. Aceasta
este cea dintâi smerenie, adică începătoare, căci te smeresti, socotindu-te mai
mic decât altul, fără ca totusi să te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi
ceva. Cea de-a doua şi desăvârsita smerenie este când nu numai pe tine te
socotesti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi că sunt din mila lui
Dumnezeu iar nu din hărnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevărata a
sfintilor, care se naste în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii
încărcati de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fără roadă
stau drept în sus şi nu fac rod câtă vreme ramurile lor merg în sus, din care
pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca să se plece în jos şi
atunci rodesc; asa şi sufletul, cât se smereste, atât rodeste şi cu cat rodeste
cu atât se smereste, căci cu cât se apropiau sfintii de Dumnezeu cu atât se
socoteau mai păcătosi decât toti oamenii. Să va povestesc ce îmi adusei aminte.
Odată vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind căci, cu cât
cineva se apropie de Dumnezeu se socoteste mai păcătos, se mira şi zicea: “cum
este cu putintă aceasta?”, şi nestiind voia să afle. Eu îi zisei: “boierule, cum
esti socotit în orasul tău?”. şi mi-a zis: “mare şi întâi stătător al orasului”.
şi întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum esti socotit, îmi răspunse: “mai
jos mult, decât boierii acelui loc”. şi iar am zis: “dar când mergi la Antiohia
, cum ti se pare că esti?”. El îmi zise: “ca un om de rând”. Dar când mergi la
Tarigrad şi te apropii de împăratul, cum te socoti? şi îmi răspunse: “ca un
sărac”. Atunci îi zisei eu: “asa este şi la păcătosi. [...] În ce chip cineva
fiind îmbrăcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de haină
murdară, fuge ca să nu-si mânjească haina lui cea cinstită, tot asa şi sfintii
fiind îmbrăcati cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca să nu se apuce
de ea. Iar cei ce iubesc slava desartă se aseamănă cu cei goi; că precum aceia
de găsesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere rusinea cu el, asemenea şi cei
goi de faptele cele bune, caută slava oamenilor cu care să-si acopere goliciunea
lor.
Cum este, sau cum
se naste în suflet această smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul.
Numai sufletul ce se va învrednici de a o câstiga o cunoaste din fapte. Odată,
grăia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, găsindu-se acolo şi vrând să afle
adevărul, îi zise: “Spune-mi părinte, cum te numesti pe tine păcătos? Nu stii că
ai fapte bune, nu vezi că esti sfânt, nu vezi că faci poruncile lui Dumnezeu?
Iar dacă le faci pe acestea cum te socoti pe tine păcătos?”. Bătrânul, însă,
nu-i răspunde alta, fără numai îi zicea: “Nu stiu cum să-ti spun, decât numai că
sunt asa”. Dar filozoful necontenit iscodind, bătrânul iar a început a-i zice cu
prostimea sa cea sfăntă: Nu mă supăra mai mult, că eu, în scurt, asa sunt!”
Văzând eu că bătrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca şi
filozofia, şi ca mestesugul doftoricesc, care daca le învată şi le deprinde bine
cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât şi la doftor?”.
Aceasta însă, se face putin cate putin, din lucrare, dar cum se face aceasta şi
cum a ajuns el la această deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arăta.
Pentru că, precum am zis, pe îndelete s-a făcut aceasta, fără a simti cum se
alcătuieste această deprindere a mestesugului. Asa este şi smerenia: din
lucrarea poruncilor se naste obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate
povesti cu cuvântul cum s-a făcut deprinderea şi obiceiul acelei fapte bune.
Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat şi îmbrătisându-mă, mi-a zis: “Ai aflat
lucrul, asa este precum ai zis”. şi s-a linistit şi filozoful primind cuvântul.
De asemenea şi
bătrânii, ne-au spus unele lucruri ca să ne facă să pricepem această smerenie,
dar cum este obisnuinta ce se face dintr-însa n-au putut să o spună. De vreme ce
însusi părintele Agaton, fiind pe moarte şi întrebat de frati: “Si tie iti este
frică părinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la păzirea poruncilor,
dar om sunt, stiu eu dacă a plăcut lui Dumnezeu fapta mea? Că alta e judecata
lui Dumnezeu şi alta a oamenilor!”. Iată, ne-a dat ochi să o vedem şi minte să o
pricepem, dar cum este şi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni să o spună,
nici nu a putut să o priceapă, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce
pricinuieste smerenia, însă, ne-au spus-o părintii, căci zice la Pateric : un
frate a întrebat pe un bătrân zicând: “ce este smerenia?”. şi a răspuns
bătrânul: “Smerenia este o mare şi dumnezeiască faptă, iar calea smereniei sunt
ostenelile cele trupesti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a
se socoti pe sine întru toate mai mic decât toti, precum şi rugăciunea cea
neîncetată”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este
dumnezeiască şi nepricepută. Dar oare de ce a zis că ostenelile trupesti duc
sufletul la smerenie? Căci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe
sine, adică, mai nevrednic decât toti, am spus-o mai sus că se împotriveste
mândriei şi este smerenia cea dintâi; căci, cum ar putea să se socotească mai
mare decât fratele său, să se semetească în ceva, să defaime sau să hulească pe
cineva cel ce se socoteste mai prejos decât toti? Am arătat de asemenea că
rugăciunea necontenită se împotriveste mândriei celei de-a doua. Pentru că cel
cucernic şi smerit, cunoscând că nu este cu putinta a face vre-o faptă bună fără
ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagă ca să facă Domnul milă cu dânsul şi
sa-i ajute a face binele. şi orice lucru săvârseste, crede că din darul lui
Dumnezeu l-a făcut şi nu se mândreste ci întotdeauna se roagă să nu se lipsească
de acest ajutor, ca să nu se vădească neputinta lui. Astfel, necontenit cu cât
de sileste spre fapte bune, cu atât se smereste şi cu cât se smereste cu atât
sporeste întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului pleacă sufletul
spre smerenie şi cum se face aceasta lucrare, să va spun acum. [...]
Sfântul Dumnezeu să
ne dăruiască şi noua smerenie, că din mari răutăti izbăveste pe om si-l acoperă
de multe ispite. Căruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!
Avva Dorothei –
Învăţături şi scrisori de suflet folositoare
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 140 • C 141 • C 142 • C 143 • C 144 • C 145 • C 146 • C 147 • C 148 • C 149 • C 150 • C 151 • C 152 • C 153 • C 154 • C 155 •
|
