|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 140 • C 141 • C 142 • C 143 • C 144 • C 145 • C 146 • C 147 • C 148 • C 149 • C 150 • C 151 • C 152 • C 153 • C 154 • C 155 •
Cuvantul 148
 Emisiunea
de la Radio România Cultural, 10 iulie 2008
despre decizia Sinodului BOR
referitoare la cazurile episcopilor Corneanu si Drincec
Comunicatul purtătorului de cuvânt al
Sinodului:
….Sfântul Sinod a hotărât că nu este
îngăduit nici unui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean
din Biserica Ortodoxă Română să se împărtăşească euharistic în altă Biserică
creştină. De asemenea, nu este îngăduit nici unui cleric ortodox să concelebreze
Sfintele Taine şi Ierurgii cu slujitori ai altor culte.
Cei ce nu se supun acestei hotărâri
pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, vor suporta sancţiuni
canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din
treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a
credincioşilor mireni.
C. Stoica: Aceasta este hotărârea Sf.
Sinod al BOR, vă mulţumesc!
Reporteri: Putem să punem întrebări?
Ce sancţiuni au fost date?
C. Stoica: Aceasta este hotărârea,
fără întrebări deocamdată.
Reporteri: Sancţiuni? Canoane primite?
C. Stoica: Deci, am citit şi textul
este foarte clar.
Un reporter: Păi da, dar textul
prevede caterisire.
C. Stoica: E vorba de un principiu
stabilit de acum înainte, dacă se va mai întâmpla aşa ceva de acum înainte,
există o hotărâre a Sf. Sinod luată azi care este foarte clară; deci nu mai
există nici o umbră de îndoială, ceea ce se va întâmpla de acum înainte în
situaţii de genul celor pe care le-am prezentat.
Reporteri: Putem spune că au fost
mustraţi?
C. Stoica: Eu am citit textul şi
fiecare înţelege ce doreşte.
*
Cristian Curte (C.C.): D-le Radu
Preda, dacă aţi ascultat această declaraţie a părintelui Constantin Stoica, aş
dori să vă întreb cum o priviţi de acolo de la Cluj şi mai ales ce părere aveţi
de nedumerirea jurnaliştilor?
Radu Preda: Constat că jurnaliştii au pus o întrebare de bun simţ,
adică dacă această decizie a Sinodului se bazează pe nişte canoane care nu sunt
emise de Sinodul BOR pe data de 9 iulie, ci sunt bine mersi vechi de câteva sute
de ani, atunci cum se explică această combinaţie, după părerea mea
aiuritoare, de principii, pe de o parte îngăduinţa faţă de gesturi
declarate negru pe alb ca fiind necanonice, iar pe de altă parte,
instituirea cu data de 9 iulie a pedepselor care vor fi aplicate celor care
vor face exact ca cei doi ierarhi, care în aceeaşi zi scapă, ca să zic aşa
neacademic, „basma curată”. Deci, e un şpagat logico-canonic de mare
rafinament, am putea spune, numai că e un rafinament păgubos pentru că el nu
face altceva decât să arate dilema în care s-a aflat Sinodul şi la care nu a
găsit alt răspuns decât să ne ofere o altă dilemă, care ar putea să sune în
felul următor: dacă în faţa legii toţi cetăţenii sunt egali, mai puţin domnii
Mitrea si Năstase din Parlament, iată că şi pentru Sinodul bisericii noastre
toţi trebuie să respectăm canoanele, mai puţin Mitropolitul Nicolae si
Episcopul Sofronie.
C.C.: D-le profesor, însă acest
comunicat prevede foarte clar şi faptul că a existat un regret şi o pocăinţă pe
care înaltul for le-a primit ca prim semn de îndreptare.
R.P.: Păi şi al doilea care e?
Iertaţi-mă, formulările acestea insultă inteligenţa credincioşilor mireni şi nu
numai; adică al doilea pas care va fi? În mod normal, regretul era primul
pas. Pocăinţa era al doilea, iar al treilea pas era iertarea. Or, aşa s-au ars
etapele, eu nu am mai văzut până acum în literatura de specialitate o combinaţie
de acest tip. Este întâi recunoaşterea păcatului, orice creştin, orice babă din
Bărăgan, vorba lui Ţuţea, care merge la duhovnici, ştie că sunt etapele acestea:
întâi merge cu sufletul încărcat, se spovedeşte, spune ce are pe suflet, îi pare
rău, are lacrimi de pocăinţă, face canonul respectiv pe care i-l dă duhovnicul,
după care e primită şi primeşte sfânta împărtăşanie şi se reintegrează astfel în
comunitatea de credinţă din care face parte. Ori în cazul ierarhilor acestora
practic, repet, s-au ars etapele. Nu poţi să faci şi gest de părere de rău care
în acelaşi timp să fie echivalent şi cu pocăinţa. Pocăinţă reprezintă o stare de
spirit care se traduce într-o acţiune ca atare: te retragi la mănăstire, faci un
canon… Or, care e canonul pe care l-au primit aceşti ierarhi? As vrea să ştiu,
este o întrebare, iertaţi-mă, nu polemică, ci care ţine de definiţia strictă a
spiritualităţii ortodoxe, pentru că altminteri riscăm să folosim termeni care să
camufleze bunul plac şi domnia arbitrariului, ceea ce cred că nu este în folosul
autorităţii sinodale.
C.C.: Dar acea caterisire care este
foarte des pomenită în anumite canoane, în cazul de faţă e vorba de două canoane
apostolice. Acea caterisire se aplică din momentul în care comiţi gestul
respectiv şi nu mai poate fi ridicată sau se ridică în urma unui canon aşa cum
spuneţi? Care ar fi procedura normală? Cum a procedat, să spunem, Biserica nu
Ortodoxă Română acum, ci Biserica Universală în astfel de cazuri?
R.P.: Tocmai, dacă citim istoria
sinoadelor şi avem de la primul Sinod Ecumenic şi până la ultimul, dar şi la
sinoadele particulare, şi ulterior să ne gândim la sinoadele
constantinopolitane, inclusiv cele ţinute succesiv legate de criza bulgară din
sec XIX şi care a durat iată până aproape de mijlocul sec XX. La toate aceste
sinoade unde se punea problema disciplinară, se prevedeau toate aceste etape.
Adică - pe de o parte se constată păcatul, adică eroarea, greşeala canonică,
gestul necanonic, aşa cum spune şi comunicatul Patriarhiei, după aceea se
constată starea de spirit a celui în cauză. Pentru că şi aici e problema
foarte clară, nu poţi să desparţi fapta de făptaş, trebuie neapărat ca făptaşul
să-şi exprime de o manieră sau alta punctul de vedere legat de fapta pe care a
săvârşit-o, după aceea se judecă dacă intra sau nu sub incidenţa pedepsei şi
a cărei pedepse - şi aici sunt grave, nu poţi aplica caterisirea ca pe un
şablon universal, după care se dădea termenul de pocăinţă, care se traduce în
termeni spirituali, duhovniceşti, în canon şi canonul, să nu uităm, este
expresia în timp a pocăinţei sufleteşti, că de aceea lucrăm cu termenul de timp
în spiritualitatea noastră şi în scaunul Spovedaniei preoţii fixează în funcţie
de limitele timpului gravitatea faptei şi arată prin aceasta gravitatea ei - cu
cât este mai lung canonul în timp, cu atât de obicei se subliniază gravitatea
faptei. Se parcurge această perioadă, acest pelerinaj spiritual al pocăinţei,
după care respectivul poate fi reprimit, bineînţeles, pentru că principiul
pocăinţei este un principiu vindecător, nu este unul punitiv. Până şi justiţia
seculară, dându-i cuiva 20 de ani de puşcărie, are în vedere recuperarea lui
socială, dovadă că uneori îi şi scurtează această pedeapsă. Aşadar, după ce
parcurge acest pelerinaj spiritual al pocăinţei, face metanoia, poate fi
bineînţeles, pe baza unor dovezi elocvente, reprimit în comunitatea de credinţă
şi în acelaşi timp poate, la rigoare, să îşi reocupe locul pe care l-a avut mai
înainte.
C.C.: Dar în acest interval episcopul
stă deoparte şi nu slujeşte…când face pocăinţa…
R.P.: Nu poţi să fii în acelaşi timp
dezertor şi şef de oşti, adică nu poţi să fii şi şeful Statului Major şi în
acelaşi timp să fii, repet, dezertor. Este o contradicţie în termeni. Repet,
nu pot să se consume două acte precum regretul, recunoaşterea păcatului,
pocăinţa şi reprimirea pe aceeaşi funcţie şi în acelaşi loc în câteva minute.
Este o ardere de etape uluitoare! Nici un duhovnic în ţara aceasta şi peste tot
în Ortodoxia Universală nu ar putea să îşi imagineze că având în faţă un
penitent care-i pune în faţă o problema destul de serioasă - şi ce s-a întâmplat
aici, în cazurile acestea două, este o chestiune chiar foarte serioasă, nu e o
bagatelă! Oamenii aceştia n-au fost prinşi nici furând, nici înşelând Fiscul, au
fost puşi în ipostaza - ei înşişi s-au pus în ipostaza de a pune sub semnul
întrebării Ortodoxia lor proprie. Deci orice duhovnic, oriunde v-aţi
îndrepta privirea, mizează ca instrument pedagogic şi vindecător pe dimensiunea
timpului. Timpul este un factor de penitenţă fundamental.
(continuare în numărul următor)
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 140 • C 141 • C 142 • C 143 • C 144 • C 145 • C 146 • C 147 • C 148 • C 149 • C 150 • C 151 • C 152 • C 153 • C 154 • C 155 •
|
