|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 140 • C 141 • C 142 • C 143 • C 144 • C 145 • C 146 • C 147 • C 148 • C 149 • C 150 • C 151 • C 152 • C 153 • C 154 • C 155 •
Cuvantul 154
”De o mie de ori dacă mă năşteam, tot călugăr eram”
(în memoria
Părintelui Arhimandrit Gavriil Stoica, duhovnicul Mănăstirii Zamfira,
care a adormit pe
data de 25-aug.-08 : Dumnezeu să-l
odihnească cu
sfinţii)
Începutul vieţii monahale
Părinte Arhimadrit Gavriil, vă mai aduceţi aminte de
momentul când aţi intrat în mânăstire?
Cum să nu, părinte
dragă... Am intrat la mânăstire pe 25 iunie 1953. Aveam 17 ani şi vreo 3 luni şi
jumătate. Care a fost motivaţia? Faptul că‑l cunoscusem pe
Dumnezeu într-o încercare grea, pentru care Îi mulţumesc din toată inima, cât
voi trăi. A îngăduit să mă îmbolnăvesc grav de inimă şi în timpul convalescenţei
părinţii, înţelepţi, m‑au cruţat de la muncă iar în timpul acesta am citit
foarte mult. Deja primisem de la părinţi o frumoasă educaţie religioasă. Nu
ştiau părinţii câte ştiam eu, câte am citit şi câte ştiu eu, dar cât ştiau ei a
fost destul ca să creştem în frica lui Dumnezeu. La
posturi posteam; ne împărtăşea părintele pe noi, copiii, după prima săptămână
din post. Ne mai dădeau în Postul Mare „de dulce”, că eram micuţi. Dar posteam
şi la Paşte ne împărtăşeam din nou, şi la Crăciun. Posturile mai mici le ţineam
în întregime. Ne învăţau rugăciuni. Ştiam şi noi ce e rugăciunea, ce sunt
metaniile. Cărţi îmi aduceau şi învăţătorii mei, cunoştinţe, credincioşii. Era
atunci lucrarea Oastei Domnului care mie mi‑a folosit foarte mult... I‑am citit
cărţile părintelui Iosif Trifa, am citit foarte mult din Biblie, şi câteva
cărţi. De exemplu, am citit o carte: „Dumnezeu în natură” de un scriitor
francez, Denisse Chateaubriand, care vrea să demonstreze că există Dumnezeu.
Foarte mult m‑a edificat cartea asta. De ce? Pentru că eu, ca un adolescent, îmi
puneam întrebarea: bine, există Dumnezeu, dar cine L‑a făcut pe Dumnezeu şi cum
e cu Dumnezeu…?! Acolo am înţeles, odată pentru totdeauna, că dacă Dumnezeu ar
putea fi înţeles de mintea omenească nu ar mai fi Dumnezeu! Dumnezeu, cum spun
Sfinţii Părinţi, nu este circumscris împrejur, adică nu poate fi cuprins cu
mintea. [...]
Care era numele Sfinţiei Voastre înainte?
Gheorghe! Se lupta
în fiinţa mea Lumina cu întunericul. Aveam gânduri multe. Vedeam şi eu ca un
adolescent lumea într‑o culoare fermecată.
[...]
N‑aţi regretat niciodată că aţi luat decizia aceasta…
Niciodată,
niciodată... Comandantul Securităţii din Argeş (părintele Clement Haralambie e
martor ocular), după ce am fost arestat, le‑a spus părinţilor că „Stoica dacă nu
se încăpăţâna să nu colaboreze cu noi, nu făcea închisoare”. Dar n‑am primit să
colaborez cu ei, că mi‑au cerut: „Ce‑i prostia asta de călugărie, măi?!
Însoară‑te, ia‑ţi femeie, vă dăm servici la amândoi, vă dăm pedeapsa cu
suspendare şi colaborăm… Tu nu eşti băiat prost, nu putem să colaborăm?!” Adică
să fiu informatorul lor...
Care a fost motivul arestării?
La arestare, în
1964, motivul a fost că eram în grupul părintelui Nicodim Măndiţă. Slujeam la
Mânăstirea Curtea de Argeş. Făceam de strajă la Sfintele Moaşte şi lumea cerea
cărţi de rugăciuni, de îndrumări. Căutând să le aflu, le‑am găsit la un ucenic
al părintelui Măndiţă, George Palade, care tocmai mergea spre Buneşti, Argeş.
Aveau un depozit acolo, la un frate al părintelui Nicodim. I‑am dat o notă cu
mai multe titluri de carte: Medicamentul Crucii, o carte în legătură cu
avorturile, alta despre fumat, păcatul înjurăturilor, semnul sfintei cruci,
Vieţile Sfinţilor. Şi mi‑a adus vreo câteva geamantane, pe rând.
Ei bine, tocmai
atunci, în anul 1964, Gheorghiu‑Dej a întrerupt conducta de petrol cu
sovieticii. De fapt, se terminaseră cei 20 de ani: ‘44‑’64, cu toate
despăgubirile de război pe care le plăteam noi ruşilor. Şi după aia, când s‑a
crezut că acum e libertate, au început părinţii din Bucureşti, printre care şi
părintele Nicodim Măndiţă, să dea drumul la cărţi în circulaţie. Dar comuniştii
au început să‑i vâneze prin gară pe la Roman, pe la Bacău, coborând din tren cu
saci cu cărţi. I‑a prins. „De unde veniţi cu ele?” „Din Bucureşti”. Şi în
Bucureşti, când le‑a făcut percheziţia acolo, au găsit şi o notă a mea pe care o
lăsasem când mă trimisese părintele meu stareţ de la Curtea de Argeş să cumpăr
materiale de construcţiii. Tot atunci m‑am dus şi până la părinţii aceia, să mai
iau nişte cărţi de la ei, dar nu aveau. Le‑aveau la depozit, că nu le ţineau în
casă. Şi atunci părintele mi‑a zis: „Scrie colea ce cărţi vrei”. Mi‑a dat un
maculator şi‑am scris acolo pe ultima pagină: „Pentru părintele Gavriil,
Mânăstirea Curtea de Argeş: 30 buc. din ăsta, 50 din ăsta, 50 din ăsta, din
cutare, cutare şi cutare!
[...] Pe 25 august
m‑au înhăţat, m‑au arestat. M‑au adus în cătuşe. Înainte de asta m‑au mai ţinut
vreo 10 ore la Securitate, în Curtea de Argeş, când a venit un maior. Acela m‑a
trimis la Bucureşti, m‑a şi anchetat în cele 7‑8 luni cât am stat în Bucureşti.
Şi tot aşa, căuta să mă înduplece: „Băi, tu ştii ce pedeapsă te aşteaptă? Între
4 şi 14 ani”. „Pentru ce, domnule? Că am sfătuit lumea să nu fure, să nu înjure,
să nu violeze, să nu avorteze? Asta e misiunea mea, a Bisericii”. E adevărat că
prin unele broşuri se amintea şi de unele lucruri făcute de bolşevici în Rusia
cu preoţii ortodocşi, cu creştinii de acolo. Îi băgau în gropi de var şi
stingeau varul peste ei. Asta nu le‑a convenit: să se vorbească aşa despre
„fraţii” noştri sovietici. Şi în felul ăsta erau cărţile periculoase. Le‑am spus
: „Domnule, faceţi dvs. ce vreţi!”. Mi‑au propus ca să le fiu „colaborator”, să
le fiu „informator”, să „colaborăm” că‑mi dau cu suspendare. Şi le‑am zis: „Nu,
domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi. Nu pot să vând
pe fraţii mei. Ori Hristos, ori nimic. Ori îmi duc viaţa pe care i‑am făgăduit‑o
lui Dumnezeu, de călugăr, ori mai bine nu mă năşteam. Faceţi ce vreţi. Dacă am
făcut aşa de rău, puneţi cătuşele. Condamnaţi‑mă şi pace vouă!”. M‑a lăsat acolo
aşa, un timp. Apoi mi‑au dat drumul acasă. Apoi, pe 25 august, au venit şi m‑au
arestat. M‑a sfătuit chiar părintele stareţ să‑mi iau şi eu nişte pastă de
dinţi, să am ceva aşa la îndemână...
[...]Când am ajuns
la Aiud, împlinisem un an de la arestare. Stătusem la Malmaison în Bucureşti
circa vreo 8 luni, am stat vreo 6 săptămâni la Jilava, în aşteptarea recursului
şi după aceea ne‑au dus cu duba de deţinuţi la Aiud. Când am împlinit un an de
la arestare mă iniţiasem la un loc de muncă. Eram în putere, eram tânăr. Am
împlinit 30 de ani la Malmaison în Bucureşti. Vă daţi seama, eram în puterea
vieţii! Şi m‑au scos la lucru. Probabil că hotărâseră acolo, scria la dosarul
meu, să mi se dea posibilitatea ca aceşti 4 ani să‑i fac în 3. Să câştig un an
prin muncă, nu mai mult. Însă când împlinisem un an de la arestare, eram deja
iniţiat la locul de muncă. Puteam să câştig condiţionat 2 zile la o zi. Acei 3
ani pe care îi mai aveam, puteam să‑i câştig, să îi fac într‑un an. Dar m‑au
sucit. Am trecut prin 11 sau chiar 12 secţii ale închisorii Aiud. Când făceam
norma bine ca să câştig, iar mă mutau în altă parte. Până mă iniţiam la locul de
muncă, iar mă mutau. Am muncit şi la maşini, şi la arcuri, şi la împletit. După
aia am fost la şlaif, la împletit, la făcut coşuri. Ne duceau cu maşina în afară
închisorii şi ne aduceau seara. Am fost la expediţie, unde încărcam pe platforme
de vagoane, sobe.
Aţi fost reprimit din închisoare în mânăstire?
Absolut, păi cum să
nu?! [...] M‑am eliberat în toamna lui ‘67. În chilia mea se mutase fratele meu,
care şi el slujea acum la mânăstirea Curtea de Argeş; fratele meu e la Sfântul
Munte acum – părintele Iustinian. Îi dăduse afară de la mânăstirea Slatina, din
Moldova. Părintele Ghica era directorul Casei de Pensii de care aparţinea
Paraclisul Patriarhal de la Curtea de Argeş, el ţine la mine şi la fratele meu;
bătrân de acum, dar aşa, bun părinte, preot de mir, mi‑a zis: „Măi, Gavriil,
tată, securiştii sunt pe urma ta, îţi măsoară orice cuvânt, eşti urmărit măi,
du‑te în altă parte, măi, tată!”. Părintelui Arsenie Papacioc i se aprobase să
vină de la parohie de la Filea să vină să intre în mânăstire. A fost numit ca
stareţ la Mânăstirea Cheia şi avea un post de diacon vacant, dar eu eram numai
ierodiacon atunci. Dar îi spusese deja fratelui meu când eram închis: „Spune‑i
lui părintele Gavriil că îi păstrez postul liber, până scapă”. Deja, până să mă
aresteze, părintele Arsenie era duhovnicul meu, din 1956. Şi părintele Arsenie a
fost arestat, nu ne‑am văzut 9 ani. În gând ne pomeneam şi ne iubeam, şi a rămas
părintele meu, şi duhovnicul meu permanent. De când m‑am liberat, suntem
nedespărţiţi. Ne suntem duhovnici reciproc.
Ucenic al părintelui Arsenie Papacioc
Încă vă spovediţi la părintele Arsenie?!
Absolut. Cât mai
des pot, până la câteva luni mă duc până la părintele să‑l văd, mi‑e şi dor să‑l
văd şi el se bucură, şi pentru că îl iubesc mult şi dânsul nu mă iubeşte mai
puţin. Şi mă duc să mă mărturisesc. Ne mărturisim reciproc, de când sunt şi eu
duhovnic.
Părintele se mărturiseşte la dvs?
Eu mă mărturisesc la părintele de când eram numai ierodiacon că
nu eram preot‑duhovnic. După ce am devenit preot‑duhovnic imediat, părintele
îşi lua epitrahilul şi mi‑l punea mie după grumaz. Mi‑l dădea mie, ca să se
mărturisească dânsul la mine. Pentru că noi am fost foarte apropiaţi...
articol de Pr. Visarion Alexa
din Lumea monahilor, luna iulie
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 140 • C 141 • C 142 • C 143 • C 144 • C 145 • C 146 • C 147 • C 148 • C 149 • C 150 • C 151 • C 152 • C 153 • C 154 • C 155 •
|
