|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 156 • C 157 • C 158 • C 159 • C 160 • C 161 • C 162 • C 163 • C 164-166 • C 167-168 • C 169 • C 170 •
Cuvintele 164, 165 si 166
  
Noi gânduri despre ortodoxul român, în lume, astăzi:
Despre câteva lucruri pe care le putem face
1. Ortodocşii şi ortomocşii
Criza socială şi politică a României actuale se datorează şi faptului că
discursul public ortodox românesc e dominat de două versiuni “monofizite” ale
ortodoxiei. Prima constă în a preda Biserica lumii, a doua constă în a refuza
Bisericii lumea. În primul caz, îl facem pe Hristos cetăţean şi modernizăm
Biserica, adică o facem ”din lume”. În al doilea caz, îl punem pe Hristos sub un
clopot de sticlă, îl ferim de germenii unei lumi rele, căzute, îl menţinem pur
în “biserica interioară” sau dincolo de iconostas. Ambele versiuni împiedică
Biserica să lucreze în lume, anulează tensiunea teandrică. Făcând Biserica una
cu veacul, o împiedicăm să prefacă veacul, o prefacem pe ea în veac. Izolând
Biserica de veac, o împiedicăm de fapt să lucreze în veac ca să-l prefacă. Fie o
supunem veacului, fie o separăm de veac, rezultatul e acelaşi: Biserica devine
irelevantă veacului şi oamenii devin fie fiare, fie strigoi.
De aceea, trebuie să facem o distincţie între ortodoxie şi ortomokshie. Numesc
ortomokshie tocmai această dublă varietate de ortodoxie “hinduizată” susţinută
de mulţi creştini astăzi. Moksha, mântuirea hinduistă, era fie o mântuire sub
semnul belşugului aici şi acum, fie mântuirea depersonalizată a “spiritului”
eliberat de trup şi unit cu Brahman-Atman. Amândouă formele erau, în genere,
legate de împlinirea exactă şi minuţioasă a unor ritualuri complicate. Făcând o
analogie, avem în moksha cele două forme preferate de “mântuire” a lumii
ortodoxe româneşti de azi: forma de simpozion, şi cea de ortodoxie de debara.
Ortomokshia de simpozion oferă, la capătul a complicate ritualuri, plecăciuni,
iniţieri, osteneli şi intrigi, mântuirea aici şi acum, raiul civilizat al
clubului, înlesnirile “elitei”, bucolismul hidraulic al unui Solomon de Caus.
Ortomokshia de debara oferă satisfacţia de a fi “pur” şi “smerit”, posibilitatea
de a putea să simţi că tu şi cu “Dumnezeul tău” aveţi dreptate şi că restul
lumii e foarte, foarte, foarte rău şi nu-l merită pe Hristos. Şi nici pe tine.
Dacă prima formă de ortomokshie e o formă de complex de superioritate de tip
Dumnezeu Tatăl, a doua formă e o formă de complex de superioritate de tip
Dumnezeu Fiul. Amândouă au în comun ideea unei elite – de înţelepţi sau de
“sfinţi” – preocupate doar de sine, izolată sublim de lume în nirvana
pământească sau cerească. Unii fac totul pentru Dumnezeul acestei lumi, ceilalţi
fac totul pentru alt Dumnezeu decât cel care atât a iubit lumea încât şi-a dat
Fiul să sufere pentru ea. Unii dispreţuiesc lumea cinic, folosind-o, alţii urăsc
lumea şi se tem de ea. Unii trag sfori, ceilalţi cred în teoria conspiraţiei. În
genere, trăiesc în simbioză. Pentru aerul lui împăcat, prosper, gudurător,
primul tip ar putea fi subclasificati drept “ortomopsul”. Pentru aerul lui
hirsut, deprima(n)t, ferapontic, celalalt ar putea fi subdenumit “ortoboxul”.
Unii sunt paznicii “civilizaţiei”, ceilalţi, ai “tradiţiei”. Pentru ortomocşi
(ca să le românizăm numele), Hristosul care nu e nici “gentleman”, nici cu
cearcăne, nu există[1].
2. Datoria noastră
În condiţiile în care totul pare a converge astăzi înspre a-l ascunde pe Hristos
în faldurile “tradiţiei” sau în pauzele de publicitate ale “modernizării”,
datoria oricărui creştin este aceea de a-L descoperi sieşi şi altora pe Hristos.
Creştinul trebuie să trimită la Hristos. Să devină icoană. Să devină deschidere
către Hristos. A face politică ortodoxă nu înseamnă a face politică în numele
lui Hristos, nu înseamnă a face politica ierarhilor, nu înseamnă a transforma
“turma” în propria circumscripţie electorală pe care să o mulgi de voturi. A
face politică ortodoxă nu înseamnă a face politica “intereselor Bisericii”, o
Biserică văzută ca un centru de putere lumească. A face politică ortodoxă
înseamnă a te implica în treburile cetăţii împreună cu Hristos. Politica
ortodoxă nu e politică ideologică. Aşa cum Ortodoxia nu e o ideologie, ci o
cuminecare cu Adevărul care e Cuvânt şi Persoană şi Dumnezeu Fiul, aşa nici
politica ortodoxă nu se poate face în numele unei ideologii. Politica ortodoxă
porneşte de la persoană: de la Persoanele Sfintei Treimi şi de la persoana
umană. În lumea politică, de afaceri, în mass-media, în lumea în viteză de
astăzi nu există persoane, ci doar indivizi sau mase, “consumatori”, “votanţi”,
“public”, “populaţia”. Persoana e un mod de a privi omul specific
creştinismului: “Întrucât este revelată prin Întruparea Fiului, categoria
‘persoanei’ are un sens propriu doar în creştinism.” [2] . Şi necreştinul e
persoană. Dar necreştinul poate învăţa doar de la creştin cum să-şi vadă semenii
ca persoane.
Departe de a fi o încercare de a instaura teocraţia, vreun talibanism neaoş
ortodox sau o ideologie protocronist-fascizantă, politica ortodoxă are a fi o
formă de implicare în treburile cetăţii având în vedere persoana. Politica
persoanei e opusă şi politicii individului (liberalism egoist), şi politicii
masei (comunism, socialism, globalism, fascism). E politica omului care merge cu
Dumnezeu. Care merge, deci, cu bine. Ca atare, nu e în primul rând o politică a
scopului, ci a modului, a lui „cum?” şi a lui „cine?”. Aşa cum eshatonul arde în
fiecare clipă a istoriei, aşa cum Cuvântul nu era doar “la început”, ci e acum
Persoana de la temeiul tuturor lucrurilor, politica ortodoxă e nu încercarea de
a construi raiul pe pământ, ci încercarea de a lucra lumea în acord cu temeiul
ei, care e Logosul întrupat.
Dar, voi fi întrebat, mai concret, ce înseamnă acest lucru, care ne sunt
datoriile? În termeni extrem de simpli şi direcţi, cred că datoriile noastre
politice, adică în lume, sunt următoarele: 1. să ne păstrăm integritatea morală
şi intelectuală; 2. să avem curajul să vorbim atunci când Hristos e hulit şi
când Dumnezeu ne-o cere; 3. să lucrăm, să ne câştigăm şi să ne ducem existenţa
cu Dumnezeu în minte, în suflet şi în trup.
3. Cum şi de ce să ne păstrăm integritatea morală şi intelectuală
“Deci, precum aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, întru el să umblaţi,
înrădăcinaţi şi clădiţi într-însul, întăriţi în credinţă, după cum aţi învăţat,
şi prisosind în ea cu mulţumită. Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu
filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după stihiile lumii
şi nu după Hristos”, zice Sf. Apostol Pavel în Coloseni, 2:6-8. Sf. Apostol
Pavel ne previne aici nu doar împotriva “filosofiei” ca atare, asupra oricărei
învăţături având de a face cu simpla tradiţie omenească, cu “stihiile”, cu
duhurile, cu natura elementară. “Filosofia” e aici şi religiozitatea care
parazitează creştinismul: gnosticismul, angelismul, esoterismul, toate formele
de “captare” a inteligenţei şi de “înrobire” a sufletului.
A-ţi păstra integritatea sufletească şi intelectuală nu e uşor într-o lume
podidită de semne, minuni, profeţii, cuvinte şi indicatoare false. Dar a-ţi
păstra integritatea sufletească şi intelectuală e esenţial dacă vrei să devii
deschidere către Hristos în lume. Nu-l poţi indica pe Hristos dacă nu ştii unde
este El. Şi nu poţi şti unde este dacă nu ai fi deja cu El: “Nu M-ai fi căutat
dacă nu M-ai fi găsit deja”. Îl căutăm pe Hristos pentru că încă nu am devenit
dumnezei după har. Dar vrem să devenim dumnezei după har pentru că L-am găsit.
Îl căutăm pentru că nu ostenim să căutăm restaurarea în El, vindecarea întru
Hristos. Deci a-ţi păstra integritatea morală şi intelectuală presupune a merge
necontenit, prin urcuşuri şi căderi, dar a înainta necontenit, către restaurarea
întru Hristos. Şi cum Hristos e Calea, Adevărul şi Viaţa, atunci înseamnă că o
minte întru Hristos va fi o minte vie, nu bârfitoare, nu curioasă de dragul
curiozităţii, nu flecară, ci vie: trează, capabilă să distingă, cu ajutorul lui
Dumnezeu, binele de rău şi să întrevadă binele din rău şi răul din bine.
O minte nu are cum să fie trează în afara lui Hristos. Şi asta pentru că
adevărata cunoaştere e de fapt practică. Filosofia era, în lumea clasică
greco-romană, un mod de viaţă înainte de a deveni o metodă de aflare sau
catalogare a adevărurilor. Pentru creştin, chemat să se cuminece cu Hristos, cu
Adevărul, cu Logosul devenit trup, adevărul e revelaţia sacramentală: slujbă
(închinare), cunoaştere slujitoare. Dumnezeu nu poate fi cuprins cu mintea, şi
de aceea trebuie cunoscut slujindu-L. “Elita” gnostică nu slujeşte, ci se
slujeşte, şi de aceea nu cunoaşte. A nu sluji lui Hristos înseamnă a nu
cunoaşte.
De aceea, a fi creştin ortodox în lume nu înseamnă doar a-ţi vedea de propriul
suflet. Creştinismul nu e religia celor care vor să-şi vadă de propriul suflet.
Ci e însoţirea cu Hristos, cu Fiul care s-a jertfit pentru că Dumnezeu Tatăl
atât a iubit lumea încât L-a jertfit pe Fiul Său. A fi creştin înseamnă deci a
umbla prin lume cu Hristos. A vedea lucrurile în Hristos. A vedea toate
lucrurile în Hristos. Nu există lucruri la care nu ne e îngăduit, ca şi creştini,
să ne uităm în Hristos. Nu există lucruri asupra cărora nu ne e îngăduit să
lucrăm întru Hristos. E greu, dar nicăieri nu se spune că a te mântui e uşor. Pe
de altă parte, e frumos pentru că libertatea e frumoasă. E, în termeni
copilăreşti, o “aventură”. Robia nu e frumoasă, şi nici surogatele de
“libertate” pe care ni le oferă diferiţi “tătuci”: experţi ai “globalizării” sau
ai altor “tehnici” de “integrare” într-un absolut transcendent sau imanent. Atât
timp cât ne vom mulţumi să fim “curatori”, să administrăm citate din Sfinţii
Părinţi, “trecutul” neamului, “memoria”, “viitorul”, “integrarea” etc., nu ne
vom putea dezrobi. Dumnezeu nu ne-a chemat la El şi nu şi-a trimis Fiul să moară
pe cruce pentru ca noi să stăm în debarale şi să anunţăm anonim pe internet
sfârşitul lumii. Dumnezeu ne cheamă la El şi ne cheamă să lucrăm, liturgic,
ascetic, profetic, apologetic, sau chiar prozaic, la mântuirea lumii. Şi
mântuirea lumii începe, poate, cu mântuirea noastră. Dar poate că mântuirea
noastră nu începe cu “grija” pentru mântuirea noastră, ci cu iubirea de Dumnezeu
şi de aproapele. Mântuirea noastră începe cu lepădarea de noi, nu cu reafirmarea
importanţei noastre.[3]
De aceea, pe acest fundament liturgic trebuie să facem politică creştină având
în vedere persoana şi antrenarea trezviei duhovniceşti şi a lucidităţii
intelectuale. De exemplu, restaurarea sistemului de învăţământ din România nu e
o misiune necreştină pentru că, chiar dacă nu e vorba de “mine”, e vorba de
milioane de persoane schilodite de o uriaşă maşinărie de tocat suflete de copii.
Dincolo de icoanele din clase sau de orele de religie, contează ca întregul
învăţâmânt să se facă avându-se în vedere persoana. Nu trebuie să avem în vedere
infiltrarea, cu o oră de religie şi cu o icoană pe perete, a unui mediu ostil
religiei, ci normalizarea programei de învăţământ, a scopurilor procesului
educaţional în România etc. Scopul procesului de învăţământ nu trebuie să fie
acela de a produce semiconductori umani de ideologie, microcipuri biologice şi
fochişti ai neantului consumerist. Scopul şcolii e de a contribui, alături de
familie sau biserică, la împlinirea persoanei umane, la transformarea unui copil
în om întreg.
Sf. Vasile cel Mare spunea, referindu-se la educaţia tinerilor, că, de vreme ce
creştinul trebuie să-şi “ritmeze” viaţa cu viaţa lui Hristos, trebuie să fim
educaţi în acest sens: “Căci ni se cere să ne asemănăm cu Dumnezeu pe cât e
posibil firii umane. Dar nu există asemănare fără cunoaştere, şi nici cunoaştere
fără învăţătură.” [4] La baza acestei educaţii, şcolare sau duhovniceşti, Sf.
Vasile cel Mare aşeza atât Noul Testament cât şi lucrările filosofilor şi
moraliştilor clasici folosite în sens creştin. Educaţia nu se face numai acasă,
sau numai la şcoală, sau numai pe stradă, sau numai la biserică. Se face peste
tot: se face prin modul de viaţă. Şi de aceea trebuie să lucrăm în sens creştin.
Mulţi alţii, bine plătiţi şi bine ţintiţi, lucrează în sens necreştin asupra
copiilor noştri. Nu putem doar să ne rugăm pentru copiii noştri. Trebuie să
lucrăm, ajutaţi de rugăciune şi luminaţi euharistic, pentru ei. Politica
creştină nu e politica scopurilor creştine, ci politica vieţii creştine, a
mijloacelor creştine. De fapt, scopul şi mijlocul coincid, fiindcă este vorba de
o politică făcută de persoană în scopul realizării persoanei. Să privim deci
învăţământul din punct de vedere creştin, să privim copiii ca pe nişte persoane,
şi atunci vom înţelege ce trebuie să facem. Şcoala nu e simplă acumulare de
informaţii. Şcoala e pregătire pentru a înţelege şi a primi Tradiţia, adică
deschiderea către libertatea Persoanei. Dispreţul arătat vieţii umane în România
de astăzi, de la pacienţii aruncaţi din ambulanţe la colţ de stradă la moartea
copiilor abandonaţi sau abuzaţi de părinţii lor, nu e decât rezultatul ocultării
Tradiţiei printr-un sistem de învăţământ ideologizat şi prost, printr-o presă
scrisă şi audiovizuală ideologizată şi proastă, printr-o viaţă de familie
sfâşiată de sărăcie şi “căpşunărism”, prin activitatea iresponsabilă a unei
elite mercenare şi mediocre.
Nu afirmaţi doar ideea, creaţi şi contextul ideii, sau sugeraţi-l. Succesul
ideilor de stânga se datorează faptului că par, şi sunt, potrivite mediului în
care apar. Sunt potrivite lumii de azi. Dar lumea de azi nu e potrivită naturii
umane. Şi atunci trebuie să legăm, mereu, ideile noastre de o continuă lucrare
în scopul reafirmării naturii umane, adică a originii creaturale şi scopului
îndumnezeit al omului. De aceea lupta noastră nu trebui să se reducă la
afirmarea ideilor, ci la crearea contextului ideilor, la crearea unui spaţiu pe
care să-l locuim lucrându-l. Pentru că nu poţi locui ceea ce nu lucrezi [5] . Şi,
de aceea, nu mai putem locui România. Politica creştină trebuie să fie viaţă
creştină în lume. Şi viaţa creştină în lume nu poate fi fuga de lume, ci
prefacerea lumii.[6] La mod prozaic, această prefacere a lumii e o reformulare a
lumii, o descoperire a ei. Descoperiţi, de exemplu, prietenilor dumneavoastră
cărţi, locuri, acţiuni, oameni, mănăstiri, activităţi care ar putea fi ţesute
într-un context al unei vieţi creştine. Nu creaţi realitătţi paralele. Creaţi
spaţii de “vecinătate”. [7] Să ne adunăm în numele lui Hristos, să trăim
împreună întru Hristos, să oprim România de la destrămare, cel puţin în jurul
nostru.
Românii pare că au ajuns să trăiască într-un mod bizar, invers, dacă nu chiar
pervers, îndemnul hristic de a-şi iubi duşmanii. Nu ne iubim duşmanii pentru
Hristos, ci împotriva lui Hristos. Ne iubim duşmanul care ne separă de aproapele.
Iubim ceea ce e străin firii, adică originii şi scopului, noastre: iubim păcatul.
Iubim, de exemplu “inteligenţa” sau “deşteptăciunea”, mai mult decât caracterul.
Poate că, pentru a învăţa cum e să ne iubim duşmanii, trebuie să reînvăţăm să
iubim. Să reîncepem să ne iubim prietenii, aproapele. A-ţi iubi lucid, integru,
aproapele, copilul, soţia, familia, satul, cartierul, oraşul, neamul, ţara, nu e
lucru deşert sau anticreştinesc atât timp cât e vorba de iubire, adică de
dăruire întru Hristos, şi nu de altceva, de dorinţă de dominare, de exemplu.
România e o ţară plină de “tătuci” care trebuie să redevină “fraţi”, fârtaţi
întru Hristos. Aş spune “fraţi de cruce”, dacă nu m-aş teme că voi fi atacat de
cicisbeii elitei gata să detecteze “legionarismul” chiar şi acolo unde nu este.
[8]
Românii au ajuns unde au ajuns şi pentru că nu şi-au iubit copiii. Nu şi i-au
iubit. Le-au dorit “binele”. Au vrut să-i “vadă aranjaţi”. Când iubeşti pe
cineva nu vrei să-l vezi aranjat, încrustat, fixat într-un “bine” străin, într-o
structură moartă, într-un conformism convenabil. Îl vrei viu. Şi Viaţa e Cale şi
Adevăr. A-ţi vrea copilul “aranjat” înseamnă a-l vrea mort, rigid. A ne iubi
copiii înseamnă, de exemplu, în plan concret, cotidian, a nu-i mai împinge către
“facultăţi care se caută”. Uitaţi-vă la cine sunt ei. Sunt nişte persoane. Sunt
diferiţi de voi. Sunt ai voştri şi totuşi diferiţi de voi. Sunt din voi şi
totuşi liberi. Noi, voi, i-am adus în lume. Dar să nu-i facem ai lumii. Vedeţi
care e vocaţia lor, de ce natură e libertatea lor. Vedeţi care sunt darurile cu
care i-a înzestrat Dumnezeu. Educaţi-le acele daruri. Ajutaţi-i să înflorească,
nu să se “aranjeze”. [9] Nu e întâmplător faptul că actualul dezastru
socio-cultural al României e “administrat” de o elită alcătuiă din fiii, “aranjaţi”,
ai nomenclaturiştilor anilor ’50-’80.
Dau aceste exemple concrete pentru că mi s-au cerut mereu exemple concrete şi
pentru că mi se pare că cel mai greu ne e să vedem cum se leagă ideile de
practică. Asta e tocmai pentru că nu vrem să înţelegem că, pentru creştin, nu
există teorie şi practică. Există un mod de viaţă. Dacă trăieşti cu o icoană în
gând, atunci vei vedea totul în jurul tău într-un mod care îţi va reordona
înţelegerea lumii şi priorităţile. Când vei înţelege ce ţi se întâmplă, vei
înţelege şi cum trebuie să trăieşti. Luciditatea, integritatea morală şi
intelectuală (care nu exclude “înţelepciunea şarpelui” dacă e însoţită de
“curăţenia turturelei”, deşi parcă prea mult “duh pitonicesc” s-a manifestat în
noi în toţi aceşti ani) nu sunt mofturi, fleacuri, imposibilităţi. Ar trebui să
fie modul nostru de a locui, lucra şi privi lumea.
4. Cum şi de ce să vorbim când Dumnezeu ne-o cere
Acum, dacă stai în lume, trebuie să şi comunici, să conlucrezi. Am auzit de
multe ori în decursul ultimilor ani că trebuie să facem ascultare, să fim mici,
umili, ascultători. Mesajul venea din surse pseudoisihaste de inspiraţie fie
ecumenică, fie înalt-ierarhică, de la ierarhi interesaţi în menţinerea
discursului ortodox la nivelul unui triumfalism mieros, al unei smerenii viclene
şi al ascultării împotriva lui Hristos. Elitele ierarhice ne spun că trebuie să
facem ascultare. Că suntem laici. Dar iată ce spun Sfinţii Părinţi.
Sf. Grigore de Nyssa spune, în scrisorile sale, că: “Atunci când biruiau
învăţăturile eretice, era un lucru bun să îţi asumi riscul de a te opune
autorităţilor datorită cărora doctrina adversarilor lui Dumnezeu părea să
biruiască, trebuie să te împotriveşti astfel încât cuvântul mântuitor să nu fie
aservit puterilor omeneşti.” [10] Fratelui său Petru, episcopul Sevastiei, Sf.
Grigore de Nyssa îi scrie că i s-ar fi părut: “Ruşinos şi complet lipsit de
nobleţe, atunci când inamicii nu îşi camuflează absurdităţile, să nu vorbească
cu îndrăzneală pentru adevăr.” [11] Iar Petru îi răspunde îndemnându-l să nu
abandoneze lupta împotriva inamicilor lui Hristos şi să străpungă cu spada
scrierilor sale şarpele aciuat în scrierile ereticilor: “Cât despre iritarea
care transpare din tratatul tău, ea procură sufletului plăcerea sării.” [12]
Creştinul, monahul, episcopul, laicul, are a vorbi puterii în numele lui
Dumnezeu, şi când episcopul se manifestă doar ca “putere omenească”, are a
îndrăzni să-i vorbească şi acestuia în numele lui Dumnezeu. “Pustia” nu e o fugă
de lume, ci un loc de unde poţi să vorbeşti liber lumii.
Astfel încât Părintele Iustin Pârvu e în perfectă simfonie cu tradiţia
patristică atunci când spune: “Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca
nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să
mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu
meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să
ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit.” [13]
Să ne întrebăm: oare ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă Hristos ar fi făcut
ascultare faţă de Sanhedrin? Dar dacă ar fi recunoscut în Pilat un agent
civilizator, reprezentantul unui imperiu care a adus ţăranilor Samariei, Iudeii,
Galileii şi Idumeii drumuri, un sănătos sistem de taxe, băi publice şi toate
celelalte elemente ale civilizaţiei? Iisus nu a confundat mântuirea cu
civilizaţia. Hristos nu a fost nici anarhist. Nici măcar un subversiv de debara.
A predicat prin pieţe, a vorbit cu oamenii, a trimis apostoli. Nu a vrut să
dărâme imperiul. A vrut să mergem pe Calea Lui prin imperiu, nu pe drumurile
imperiului.
Într-un imperiu trăim şi noi astăzi. E un imperiu care are sclavi. “Sclavi
fericiţi”, cum le spune Ovidiu Hurduzeu apusenilor, şi sclavi nefericiţi, cum ne
apar mulţi români astăzi. Sf. Vasile cel Mare vorbea de mai multe tipuri de
sclavi. Unii sunt sclavi pentru că au fost cuceriţi militar. Aşa am fost noi sub
comunism. Alţii, spunea Sf. Vasile cel Mare, sunt sclavi pentru că, din cauza
sărăciei lor, au fost înrobiţi “precum egiptenii, Faraonului”. Aşa sunt românii
obligaţi astăzi să se dezrădăcineze sau să-şi vândă sufletul pentru a putea să
supravieţuiască. Creştinii primelor veacuri încercau să răscumpere sclavii
creştini a căror virtute era periclitată de stăpânii lor. Astfel, şi politica
ortodoxă ar trebui văzută ca o încercare de a dezrobi “sclavii” români, creştini
a căror virtute e siluită de stăpânii politici, corporaţi, intelectuali. Din
păcate, politica românească de astăzi pare a avea un singur obiectiv (dacă îl
are!): acela de a transforma sclavii nefericiţi în sclavi fericiţi. Atât. Nimeni
nu vorbeşte de libertate. [14] Ba, mai mult, sclavia e denumită libertate, după
cum a făcut teologul Mihail Neamţu, care, atunci când am deplâns urmările
emigrării în masă a românilor, consecinţele dezrădăcinării lor prin inginerii
sociale, a numit această dezrădăcinare o fructificare a “darului libertăţii”. Da,
copiii care se sinucid din cauză că le e dor de mamele lor plecate să schimbe
scutece la pensionarii italieni trebuie trecuţi la rubrica “darul libertăţii”: o
nouă victorie a integrării României în imperiul UE!
Aceasta e opinia elitelor politico-intelectuale, şi a clonelor ei de mâna a doua,
despre tragedia românească a ultimelor două decenii: “darul libertăţii”. Vorbesc
astfel pentru că sunt interesaţi doar de rubrici, de statistici, de programe de
finanţare, de “obiectivele integrării”, de inginerii sociale şi financiare. Nu
sunt interesaţi de om, de român, de tragediile eşecului lui în ţară, sau de
durerile ascunse şi prăbuşirile eşecului sau împlinirilor lui departe de ţară.
Pentru că şi împlinirea departe de ţară are durerile ei: durerea de a nu fi
alături de cei dragi, durerea de a fi departe de biserica ta, de duhovnicul tău,
durerea de a fi trebuit să te înstrăinezi, tu şi copiii tăi, pentru a putea
supravieţui, în condiţiile în care ţara îţi e spoliată de o hoardă de hoţi şi
prostită de o mână de ideologi cinici. Nu, elitele noastre nu sunt interesate de
om, ci de “integrare”. Oamenii sunt grafice, statistici, baterii biologice ale
sistemului. Dacă îndrăzneşti să iei apărarea României profunde (profunde pentru
că adevărate), a lumii organice căreia biserica i-a fost temei sute de ani şi în
care a stat ca miezul în nucă, eşti numit “păşunist”, “legionar”, “paseist”. Ţi
se spune să te modernizezi, şi tu şi ortodoxia ta. Să mergi cu lumea. Să urli cu
lupii.
Pornind de la constatarea enormului preţ omenesc pe care îl plăteşte România de
20 de ani încoace, cred că Biserica are a merge nu cu lumea, ci în lume. Nu
trebuie să se modernizeze, ci să răspundă modernităţii. Să lucreze cu Hristos în
lumea modernă. Biserica nu există ca să ne izoleze de lume. Mai mult încă: nu
există ca să ne izoleze de lume în trecut. Biserica nu există ca seif al
trecutului. Biserica nu ne restituie trecutul cu dobândă. Biserica există ca
vindecare a vremelnicului întru Hristos. Biserica nu e club paseist. Nu e
cenaclu de împletit. Nu e streaşină sub care te ascunzi până trece furtuna lumii
moderne. Biserica e locul luptei şi al victoriei întru Hristos asupra
vremelniciei, asupra păcatului şi a morţii. Şi noi, creştinii, suntem cei
chemaţi să dăm acestă bătălie, cu rugăciunea şi cu fapta, cu rugăciunea ca faptă
şi cu fapta ca rugăciune.
Există un mic amănunt al istoriei literaturii creştine de care nu se prea
vorbeşte în România. E vorba de faptul că, în primele veacuri după Hristos,
majoritatea lucrărilor apologetice - a scrierilor menite să apere creştinii de
persecuţiile Imperiului Roman şi să prezente cinstit viaţa şi învăţăturile
creştinilor – a fost scrisă de laici. [15] Există aşadar un atac asupra
Bisericii şi, dincolo de viaţa liturgică, laicii au înţeles să apere Biserica în
faţa autorităţilor. Or, astăzi, ce observăm? Există un atac, o presiune asupra
Bisericii, şi Biserica răspunde prin doctoranzi în cele mai obscure subiecte de
teologie academică. Nu neg nici utilitatea aprofundării studiilor
dogmatico-istorice. Nu neg nici faptul că există şi excepţii la starea de fapt
descrisă aici de mine. Dar disproporţia dintre cantitate şi calitate e
strivitoare. Avem, în ultimele două decenii, generaţii întregi de studenţi în
patristică. Unde mă întorc, numai de doctori în latină şi în greacă veche dau.
Dar când vreau să aflu ceva esenţial, important pentru mine, laic, astăzi,
pentru ca să pot apăra pe cineva de persecuţiile imperiului, pentru ca să pot să-l
transform pe astăzi în “veacul ce va să vie”, nu pot apela la aceşti doctori în
pustiu. Trebuie să merg singur la surse. Şi apoi, dacă îndrăznesc să spun ce am
găsit acolo, la surse, doctorii îmi strigă că nu sunt “teolog”. Că nu sunt
“specialist”. Că nu am studiat la Sorbona, la King’s College sau la
Wissenschaftskolleg zu Berlin, locuri de înaltă spiritualitate isihastă în
original. Şi eu le răspund acestor doctori că să fie sănătoşi, că mi se pare că
au ajuns specialişti doar în a le aminti altora că nu sunt specialişti. Nu ştiu,
asemenea doftorilor lui Moličre sau Goldoni, decât să ne “ia sânge”. Nu mă
interesează oamenii care trăiesc nu pentru ortodocşi, ci de pe urma ortodocşilor,
nu pentru Hristos, sau cultură, sau ce mai vor ei, ci de pe urma lui Hristos,
sau a culturii. M-am săturat de căpuşe, fie ele şi docte. Mai ales dacă sunt
docte, semidocte şi sfertodocte, adică îşi fac iluzii în privinţa adevăratei lor
naturi de căpuşe. [16]
5. De ce şi cum trebuie să lucrăm: cum ne înmulţim talanţii?
Am auzit multe voci care mi-au spus: bine, bine, am înţeles, aşa e, aşa ne-am
gândit şi noi, suntem de acord, dar acum spuneţi-ne care e soluţia. Şi am
obiectat întotdeauna la acest tip de reorientare. Oamenii nu au nevoie de mai
mult “Mircea Platon”, ci de Hristos. Eu nu scriu pentru ca să devin un guru. Nu
vreau ca oamenii să schimbe dependenţa de “elită” pe dependenţa de Mircea Platon.
Sau, pentru că nu e nici un pericol în acest ultim sens, pe dependenţa de Dan
Puric, de exemplu. Şi spun asta pentru că am auzit voci care spuneau că atât de
mult îl iubesc pe Dan Puric încât şi-ar dori ca el să se lase de regie/actorie
şi să umble prin ţară predicând. Şi m-am revoltat, pentru că oamenii aceia, bine
intenţionaţi, voiau ca Dan Puric să se lase de actorie pentru ca să “joace” după
cum le place lor, pentru ca să-l fixeze într-un “rol”. Şi m-am bucurat când Dan
Puric a spus că el mărturiseşte şi luptă cum luptă din cauză că mulţi din cei
care ar trebui să o facă, “profesioniştii” mărturisirii şi slujirii ca să zic
aşa, nu o fac. Dan Puric e un artist creştin. Mărturiseşte cu putere şi
convingător. Dar el e artist. Dacă un artist poate mărturisi, de ce
profesioniştii teologiei, slujirii şi mărturisirii nu-şi fac treaba? Unde e
vocaţia lor? Care e vocaţia lor? Unde-şi înmulţesc talanţii?
Răspunsul la această întrebare trece prin elucidarea altei chestiuni, cea a
negării valorii şi însemnătăţii creştine a lucrului în lume. Ortodocşii au ajuns
parcă să semene cu monahii catolici, cei împărţiţi pe specializări: unii
lucrează, unii sunt contemplativi, unii tac, unii cerşesc. Această înţelegere
schizoidă a ortodoxiei e complet străină de duhul ei adevărat, pentru care
rugăciunea e lucrare şi lucrarea e rugăciune nu pentru că se substituie una
celeilalte, ci pentru că se contopesc, asemenea rugăciunii lui Iisus cu bătăile
cordului.
Pentru laic, Ortodoxia nu e doar post şi rugăciune, doar bătut mătănii la tine
în camera ta de bloc. Nu doar asta mântuieşte. Lucrul bun mântuieşte. Să faci un
lucru bun mântuieşte. De ce? Pentru că nu poţi face nici un lucru bun fără
ajutorul lui Dumnezeu, fără mila şi harul lui Dumnezeu: „Fără Duhul Sfînt nu
poţi să faci nici măcar o ciorbă”, spunea părintele Galeriu [17]. A face un
lucru bun înseamnă a-l face de la început la sfârşit. A lua de la bun început şi
a duce la bun sfârşit. Or cine e Alfa şi Omega întregii firi? Cine e Cuvântul de
la început şi de la sfârşit? A face un lucru bun înseamnă a-l primi de la
Hristos, a-l lucra întru Hristos pentru a-l duce la bun sfârşit în Hristos.
A-l lua de la Hristos înseamnă a lucra pentru că aşa ne-a rânduit Dumnezeu în
această lume. Şi pentru că ne-a rânduit, ne-a dat şi anumite vocaţii, chemări,
înclinaţii, talente. Şi de aceea am spus că părinţii nu trebuie să-şi “aranjeze”
copiii, ci să-i ajute să-şi urmeze vocaţia. Pentru că talentul e “dar de la
Dumnezeu”: e talant. Şi trebuie să lucrăm, cu ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu,
pentru Dumnezeu. Şi a lucra pentru Dumnezeu înseamnă a lucra nu pentru noi, ci
pentru aproapele, pentru familie, pentru prieteni, pentru vecini, pentru duşmani.
[18] Lucrezi ca să trăieşti, lucrezi ca să trăieşti întru Hristos, lucrezi ca să
poţi face bine, lucrezi ca să faci milostenie. Actualul dispreţ arătat lucrului
în lume are drept urmare, în România, abandonarea vieţii reale, cotidiene,
tuturor ticăloşiilor şi mafioţilor şi înmulţirea falşilor profeţi, a
“fachirilor” ortodocşi. Ne trebuie, în Biserică, nu mai multă lumină, că de
“iluminaţi” suntem sătui şi lumina candelei şi a lumânărilor de ceară curată e
bună, dar mai mult aer! Mi-e teamă că în aer atât de stătut şi cu obloanele atât
de bine trase, nici Sfântul Duh nu va mai avea pe unde sufla.
De ce credeţi deci că are Dan Puric ecou? Pentru că mărturisirea sa e cea a unui
om viu, care încearcă să trăiască cu Hristos. Dan Puric e un om care îşi ascultă
chemarea, în lume. Aşa cum Părintele Iustin Pârvu, sau Părintele Arsenie
Papacioc, îşi ascultă chemarea, în monahism. Aşa cum Părintele Gheorghe
Calciu-Dumitreasa, Dumnezeu să-l odihnească, şi-a ascultat chemarea, în lume.
Sunt oameni care mărturisesc şi au mărturisit cu folos pentru noi pentru că au
ce mărturisi. Sunt oameni reali, fie că sunt în lume, în mănăstire, în exil sau
în temniţă. Nu ocolesc realitatea, ci o prefac. Or, în România zilelor noastre,
fuga de realitate îmbracă şi forme hedonist-consumiste şi forme religioase. Şi
forme “tătucic” sfătoase. Dispreţuind lucrul în lume în favoarea unui aşa-zis
isihasm pentru care de fapt nu avem nici o chemare, nu facem nimic bun. Nu e
lucrul lui Hristos, ci al nostru.
Creştinii primelor trei veacuri veacuri, trăind într-un imperiu ostil, au lucrat
liturgic, apologetic, misionar şi caritabil. Creştinii Bizanţului au trăit într-un
imperiu legat organic de Ortodoxie. Monahii, după cum scria Alexandru Schmemann,
au recuperat libertatea pe care legătura intimă dintre ortodoxie şi împărăţie o
putea periclita. Monahii au apărut ca semn că Biserica nu e din lume, nu e un
minister, nu e poliţia bunelor-moravuri a unui imperiu pravoslavnic.
Creştinismul e libertate. Monahii nu au fugit de lume. Ci au fugit din lume
pentru ca să-l poată aduce pe Hristos în lume. De la Sf. Maria Egipteanca
întrebând în pustia ei pe un vizitator ce se mai întâmplă în lume, ce se mai
întâmplă cu regii, cum e administrată biserica, [19] pâna la sfinţii stâlpnici
care făcea dreptate între păstorii de diferite religii care veneau la ei la “judecată”,
până la Sfinţii Părinţi care-i sfătuiau pe împăraţi aşa cum Daniil Sihastru a
făcut mai târziu cu Ştefan cel Mare, până la Sf. Simeon al Tesalonicului care
s-a opus şi unirii cu Roma şi a îndemnat şi la rezistenţa armată împotriva
Otomanilor, până la creştinii care fugeau în deşert ca să se despătimească
pentru ca apoi să se întoarcă şi să scandalizeze ortomocşii vremurilor lor
umblând prin cartierele rău famate ale Bizanţului căutând să salveze de la
pierzanie suflete de prostituate, până la laicii care au mărturisit prin scris
sau prin martirajul care transformă trupul în Cuvânt, Ortodoxia nu a fost
niciodată o formă de fachirism, o afacere privată de shaolin duhovnicesc.
În creştinismul premodern, ascetismul, retragerea din lume era combinată cu
denunţarea mai-marilor lumii, o denunţare a lumii înţelese ca scop şi cauză în
sine. Or, în ortodoxia noastră de astăzi ascetismul pseudoisihast e combinat cu
slujirea mai-marilor lumii, cu botniţa pusă omului mic în numele ascezei şi
ascultării, o asceză şi o ascultare care nu mai sînt cerute în vederea
eliberării de patimi, ci în scopul unei slujiri necondiţionate, mecanice. După
cum îmi scria recent Gheorghe Fedorovici: “În esenţă, monahismul creştin constă
în a-i aminti lumii că nu se poate salva decît lepădîndu-se de sine, adică de
orice pretenţie de dominaţie. Hristos singur e Domn peste toate şi tocmai de
aceea a fost dat morţii: de iudei, care nu credeau că Iisus Hristos este Domn al
veacului viitor; de romani, care nu-L puteau primi pe Iisus Hristos ca Domn al
veacului acestuia. Astăzi, lucrurile au rămas la fel în ce-i priveşte pe iudei
cît şi pe romani. Cu menţiunea că, pentru a controla totuşi veacul acesta,
romanii au inventat o instituţie, papalitatea, care reprezintă în mod simbolic
autoritatea exclusiv eshatologică a lui Hristos. Numai că, separînd istoria de
eshaton, monahismul ortodox deviant repetă logica iudeilor sau a romanilor după
cum avem de-a face cu un monahism de tip ‘ortomops’ sau ‘ortobox’. Monahismul,
care era o desprindere de lume, devine în formele lui deviante o esenţă a
spiritului lumesc: o dată, atunci cînd se raportează la lume în termeni de
putere, de stăpînire; a doua oară, cînd neagă lumea nu pentru că îi este
potrivnică lui Hristos, ci pentru că este materială şi ‘captivă’ în timp, în
istorie.”
Sfinţii părinţi interveneau deseori pentru a normaliza relaţiile dintre
comunităţile săteşti şi autorităţile statului, îi apărau pe ţărani de cei care
strângeau birurile în mod abuziv, de exemplu. [20] Rolul episcopului era şi
acela de a-şi proteja turma de nedreptăţile magistraţilor care îi urau pe
creştini. [21] Episcopul nu dădea din umeri în faţa nedreptăţii magistratului,
oferind o rugăciune pentru oprimat şi un zâmbet mieros autorităţii de la care
urma să extragă ceva bani pentru “un acoperiş nou la catedrala mitropolitană”.
Rugăciunea ar trebui să fie prezenţă, nu absenţă. De prea multe ori episcopul e
doar o absenţă “rugătoare”: un linguşitor al autorităţilor, un manager al unei
Biserici SRL. Biserica nu are răspundere limitată, ci totală. Liturghia nu este
o obligaţie care ne sîcîie în week-end, ci singurul eveniment inovator şi
singura sursă a oricărui eveniment veritabil, adică a oricărui gest, întîlniri
sau priviri exersate de persoane în lume. Biserica nu poate lipsi motivat, nu
poate absenta “în rugăciune”. Biserica trebuie să fie o prezenţă a rugăciunii, o
prezenţă care transfigurează, care responsabilizează.
De aceea, de vreme ce Biserica nu mai trăieşte astăzi în lumea ortodoxiei
organice de altădată, rostul Bisericii nu e acela de a se retrage paseist în
zonele “pure” ale “trăirii” pseudo-isihaste, ci de a izbucni cu puterea
Sfântului Duh în lume, de a frământa lumea. Biserica ortodoxă nu există pentru a
se salva pe sine – că doar nu suntem “aleşi” puritani -, ci pentru a salva lumea.
Şi nu poate salva lumea doar “rugându-se” pentru ea. Nu poţi să-i vorbeşti de
dragoste sclavului şi de libertate celui împietrit la inimă. Trebuie să ne facem
tuturor toate: să le facem pe toate tuturor întru Hristos. Celui flămând sa-i
dăm o rugăciune şi un loc de muncă sau doar o bucată de pâine dacă nu putem
altfel. Celui în robie, o rugăciune şi o chemare la eliberarea lui, celui orfan
o rugăciune şi un cămin etc. Nici să nu credem că suntem atât de îmbunătăţiţi
încât rugăciunea noastră ajunge, nici să nu credem că trebuie să facem noi totul
şi că ne putem mântui fără Dumnezeu.
Dacă eroii clasici acţionau mânaţi de dorinţa de a fi lăudaţi de semenii lor şi
de posteritate (amor laudis humanae), mărturisitorii creştini
acţionează motivaţi de dragostea de adevăr (amor veritatis), nu pentru
glorie, ci pentru dreptate. [22] Adevărul pentru care mor creştinii e singurul
care dă viaţă veşnică, nu doar umbra ei. Şi adevărul acesta poate fi trăit şi
domestic, în lume, după cum ne arată vieţile sfintelor laice Maria cea Tânără şi
Thomaďs din Lesbos, două sfinte căsătorite a căror viaţă ne poate folosi drept
model şi drept dezminţire afirmaţiilor unor istorici catolici români care au
scris că Bizanţul nu a avut sfinţi laici şi nu a propus alt model de sfinţenie
decât pe cel al monahului.
Iată de exemplu ce spune altminteri asceticul Sf. Ioan Hrisostom despre rolul
soţiei, fără de care, spune el: “Nici afacerile politice nu ar putea fi conduse
corect. Căci dacă grijile lor domestice ar fi într-o stare de confuzie şi
neorânduială, cei implicaţi în treburile obşteşti ar trebui să stea acasă, şi
treburile politice ar fi prost administrate.” [23] Aşadar, bărbaţii, creştinii,
au a face politică, au a se ocupa de treburile cetăţii, fie că sunt sfinţi, fie
că nu. Nu e abuz de putere, e datorie creştinească pentru cei care au rămas în
lume şi au această vocaţie. Sf. Vasile cel Mare îi scria unui vechi funcţionar
să nu neglijeze funcţiile publice de dragul vieţii retras-pioase pentru că
astfel va scăpa ţinutul gospodărit de el de necazurile unei proaste
administraţii şi îşi va atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu, va fi “răsplătit de
Dumnezeu”. [24] E legitim, după cum considera şi Sf. Ioan Hrisostom, să te ocupi,
ca şi creştin, de treburile cetăţii. Politica nu e mai “căzută” decât o facem
noi să fie. E uluitor până şi faptul că a ajuns să trebuiască să argumentăm
aceste lucruri. Şi asta se întâmplă pentru că şi “elita” ortomopsă şi
“rezistenţa” ortoboxă acuză creştinismul de “prea multă istorie” şi ar vrea să-l
ţină izolat ermetic, primii, de naţionalism, ceilalţi, de realitatea de dincolo
de debaraua lor de apartament de bloc în care stau ca oul clocit în cofraj de
alimentară ceauşistă. Şi elita gnostică şi “îmbrobodiţii” se vor astfel doar
administratori ai creştinismului, administratori de “texte” din Sfinţii Părinţi.
Oricine e viu e suspect: e fie “necivilizat”, fie insuficient de “sfânt”.
Când eşti bolnav, iei un leac. Când îţi arde casa, chemi pompierii. Şi medicul
sau pompierii respectivi ar face bine, chiar şi din perspectivă creştină, să fie
pricepuţi şi cu mintea trează la momentul intrării lor în acţiune. Biserica se
roagă la litughie pentru “mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea,
uşurarea şi iertarea păcatelor tuturor robilor lui Dumnezeu”, pentru “enoriaşii,
epitropii, ajutătorii şi ostenitorii” bisericii. Lui Dumnezeu, la Sf. Liturghie,
îi dăruim “de toate”, îi dăruim toată lumea, toată viaţa noastră spre prefacere.
[25] În pâinea şi în vinul euharistice Dumnezeu binecuvântează şi munca celor
care au lucrat via şi ogorul. Călugării de la Lavra Muntelui Athos ştiau aceste
lucruri când îi scriau împăratului Alexios Comnenos că: “În pacea ta ne ducem şi
noi traiul nostru eremitic, rugându-ne la Dumnezeu să-i dea ani lungi de domnie
Măriei Tale.” [26] Nu-i spunea nimeni împăratului să lase tronul că oricum
politica e rea şi lumea păcătoasă. Dacă, datorită modului său de a domni,
imperiul era în pace şi dreptate, atunci credinţa putea înflori. Avocatul
Tertullian, în secolul al II-lea, se ruga şi el pentru împăraţi (păgâni la acea
dată): “Pentru viaţă lungă, pentru pacea imperiului, pentru protecţia casei
imperiale, pentru armate pline de vitejie, un senat fidel, un popor virtuos şi
pace în lume”. Cosmas Indicopleustes, scriitor bizantin din secolul VI, scria,
cu bogate trimiteri la sfinţii părinţi, că “Roma se împărtăşeşte din meritele
Împărăţiei lui Hristos”. Ortodocşii care nu vor să îmbunătăţească nimic în jurul
lor pretinzând, din chietism neortodox, că aşa a lăsat Dumnezeu şi că aşa e bine
pentru mântuirea noastră, că ar trebui doar să ne rugăm pentru mântuirea noastră,
nu să încercăm să îmbunătăţim ceva pentru fratele nostru, îmi aduc aminte de un
ziarist de la Scânteia care îmi spunea că tirania produce literatură bună, că
libertatea moleşeşte talentul, şi că, de dragul culturii, ne-ar trebui un nou
Stalin.
Nu spun că toţi creştinii sunt obligaţi să “facă politică”. Implicarea în lume,
ca şi rugăciunea, e o vocaţie. Cer doar să se recunoască acest lucru. E
important să se recunoască legitimitatea, limitele, condiţiile şi foloasele
lucrului în lume pentru ca să putem deschide şuvoaiele, sau izvoarele, faptei.
Fatalismul globalist, cinismul elitelor gata să se împace profitabil cu moartea
altora, dar şi combinaţia de teoria conspiraţiei şi pseudoisihasm care se
predică astăzi ca scuză a absenţei din cetate, toate acestea nu au nimic de a
face cu libertatea Adevărului. Ele doar împlinesc voia celui viclean, care a
ajuns să stăpînească lumea fiindcă creştinii s-au lepădat de ea şi de Cel care a
venit în lume şi s-a dat morţii pentru ea. Cine crede că Dumnezeu nu ne va
judeca pentru mizeria anarhică şi anticreştinismul programat al României de azi
se înşală. Şi cine, deşi ar putea să-i dea adăpost săracului, cine, deşi ar
putea să-i ofere un cămin orfanului, cine, deşi ar putea să-i zidească un cămin
pribeagului, cine, deşi ar putea să dea o educaţie şcolară mai bună unui copil,
cine se închide în debara ca să-şi “vadă de suflet” şi să nu se contamineze cu
“răutatea lumii”, acela să ştie că bate doar mătăniile nimicniciei.
[1] Vezi eseul lui Karl Löwith, “Poate exista un gentleman creştin?”, tradus şi
prefaţat de Gheoghe Fedorovici, la http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/poate-exista-un-gentleman-crestin.html.
[2] Gheorghe Fedorovici, Şapte peceţi, Făgăraş, Agaton, 2007, 56.
[3] “E smerit mândruleţul”, zice părintele Arsenie Papacioc de asemenea smerenie
plină de sine.
[4] Despre Sfântul Duh, I, 2, III, 2.
[5] Vezi Fedorovici, Şapte peceţi, 61-66.
[6] Sf. Vasile cel Mare scria că nimic nu e rău în sine, de vreme ce totul e
creat de Dumnezeu. De aceea, nu suntem condamnaţi pentru simplul fapt că, de
exemplu, avem familie, servicii, case, şi bunuri. Buna întrebuinţare a acestora,
libera lor întrebuinţare în conformitate cu învăţătura lui Hristos, ne ajută,
spune Sf. Vasile cel Mare, şi să ne “purificăm de păcate şi să moştenim
Împărăţia cerurilor” (vezi regula 92 din Regulile morale ale Sf. Vasile cel
Mare). Pentru modul firesc, organic, de viaţă creştină în lume - departe de
actuala afectare ortomoxă care asimilează ortodoxia unei tehnici de
autosuprimare - vezi şi predicile lui Leontius, un preot bizantin din secolul
VI, în Fourteen Homilies, trand. Paul Allen şi Cornelis Datema, Brisbane,
Australian Association for Byzantine Studies, 1991. Smulşi din lumea ortodoxiei
organice, românii tind fie să se adapteze, să se asimileze coioţilor şi
androizilor deşertului postmodern, fie să tânjească după lumea veche pe care o
văd “conservată” în “cămara” bisericii. Un singur lucru nu îndrăznesc să facă:
să purceadă la prefacerea lumii împreună cu Hristos, să lupte pentru o nouă
organicitate. Nu vor să umble cu Hristos în lume, vor fie să uite de Hristos în
lume, fie să uite de lume în Biserică.
[7] Vezi cum dezvoltă conceptul de “vecinătate” Ovidiu Hurduzeu, în Ovidiu
Hurduzeu şi Mircea Platon, A treia forţă: România profundă, Bucureşti,
Ed. Logos, 2008.
[8] Vezi, pentru discutarea cazului unui fost apologet al lui Corneliu Zelea
Codreanu, actual vânător de “legionari”, “slavofili” şi “păşunişti”, aici:
http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/iulian-capsali-despre-mihail-neamu.html
[9] Vezi, pentru importanţa educaţiei în vieţile sfinţilor ortodocşi, şi pentru
sănătoasa tensiune dintre “cultură” şi “rusticitate”, Evelyn Patlagean,
“Ancienne hagiographie byzantine et histoire sociale”, în Structure sociale,
famille, chretiente a Byzance IV-XI siecle, London, Variorum Reprints,
1981, V.
[10] Grégoire de Nysse, Lettres, trad. Pierre Maraval, CERF, 1990, 131.
[11] Grégoire de Nysse, Lettres, 315.
[12] Grégoire de Nysse, Lettres, 319.
[13] Şi convorbirea continuă: “- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat? -
Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A
nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav. - Şi când trebuie să taci? -
Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de
cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a
adevărului (...) - Cine-i îndreptăţit să mărturisească? - Cine are unele
convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le
cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem
ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o
cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum
făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze
corect ce au spus dascălii Bisericii.”
[14] “Acceptă să pierzi orice în afară de libertate”, spunea Sf. Vasile cel Mare
în omilia aspura psalmului XIV.
[15] Vezi Athenagoras, Embassy for the Christians. The Resurrection of the
Dead, trad. Joseph Hugh Crehan, New York, Newman Press, 1955, 3.
[16] Sf. Nicolae Velimirovici spunea, referindu-se la “intelectuali”:
“Dezvoltarea intelectuală a unui om este foarte uşoară şi rapidă; despărţită
însă de împreună-dezvoltarea cu mintea, de curăţia inimii şi a sufletului,
devine foarte primejdioasă (...) Pentru dezvoltarea intelectuală ce formează o
pătrime din om, avem cinci simţuri, iar pentru dezvoltarea celorlalte trei
pătrimi din om, avem cele patru Evanghelii. Ca să putem ajunge intelectuali, ne
stau la îndemână mii de învăţători, iar pentru a deveni oameni desăvârşiţi, stă
singur Hristos. A spune: eu sunt intelectual este acelaşi lucru cu a spune: eu
sunt o pătrime de om. De aceea numele de ‘intelectual’ este nume neomenesc şi o
acuzare a propriei tale persoane” (Învăţături despre bine şi rău, trad.
Teofil Petrescu, Bucureşti, Sophia, 2001, 93). Esenţială pentru lămurirea
căderilor morale şi intelectuale ale lumii ortodoxe şi apusene e şi o altă carte
a Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, apărută la mica dar
excelenta editură Predania în 2008.
[17] Precizare a dlui Gheorghe Fedorovici.
[18] La întrebarea unui monah legată de talantul evanghelic care trebuie
fructificat, Sf. Vasile cel Mare a răspuns: “Cred că părabola se referă la toate
darurile lui Dumnezeu. Fiecare, dacă Dumnezeu a judecat că e bine să-l
binecuvânteze astfel, trebuie să multiplice roadele acestui dar şi să-l facă să
servească binelui şi folosului cât mai multor oameni. Căci nu e nimeni care să
nu fie părtaş la binefacerile lui Dumnezeu” (Stanislas Giet, Les idees et
l’action sociale de Saint Basile, Paris, Gabalda, 1941, 38) În altă parte,
Sf. Vasile spune că, “printr-o viaţă socială (politeias) bine orânduită putem
atinge demnitatea îngerilor”. Mântuirea nu e aşadar legată doar de pseudo-nevoinţa
autistă, ci de întreaga viaţă creştină, în lume sau în afara lumii (Giet, 26).
[19] Holy Women of Byzantium, ed. Alice-Mary Talbot, Dumbarton Oaks,
1996, 78.
[20] Vezi cazurile Sf. Nil şi Sf. Elias(Ilie) Spelaiotes în Rosemary Morris,
Monks and laymen in Byzantium, 843-1118, Cambridge, Cambridge University
Press, 1995, 109.
[21] Vezi, în corespondenţa sa, modul cum Sf. Vasile cel Mare intervenea la
autorităţi pentru apărarea văduvelor, a unor sate persecutate, a uşurării
sărăciei unor creştini etc. Vezi şi Giet, 374, 388-389.
[22] Robert Dodaro, Christ and the Just Society in the Thought of Augustine,
Cambridge, Cambridge University Press, 2004, 53.
[23] Omilia X despre II Timotei. Vezi şi Aideen M. Hartney, John Chrysostom
and the Transformation of the City, Londra, Duckworth, 2004.
[24] Giet, 372.
[25] Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei: O însoţire liturgiucă
pentru preoţi şi mireni, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2005, 207.
[26] Rosemary Morris, Monks and laymen in Byzantium, 843-1118,
Cambridge, Cambridge University Press, 1995, 109.
[27] Milton Anastos, “Political Theory in the Lives of the Slavic Saints
Constantine and Methodius”, Harvard Slavic Studies, ed. Horace G. Lunt,
Cambridge, Harvard University Press, 1954, II, 23-24.
* Ţin să ii mulţumesc aici publicistului creştin Gheorghe Fedorovici pentru
lucidele observaţii ale domniei-sale. Orice eroare, neinspirată teologumenă sau
stangăcie imi aparţine, desigur, doar mie.
articol
semnat de Mircea PLATON
†
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 156 • C 157 • C 158 • C 159 • C 160 • C 161 • C 162 • C 163 • C 164-166 • C 167-168 • C 169 • C 170 •
|
