|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 156 • C 157 • C 158 • C 159 • C 160 • C 161 • C 162 • C 163 • C 164-166 • C 167-168 • C 169 • C 170 •
Cuvantul 167-168
Postez acest text al tînărului părinte Mihai-Andrei
Aldea cu menţiunea că îl socotesc deosebit de interesant şi cu folos
provocator, chiar dacă eu unul nu pot fi de acord cu autorul în toate
detaliile. Sînt însă perfect de acord cu poziţia sa de principiu. În clipa în
care am deschis acest blog şi altor semnatari, n-am avut cîtuşi de puţin
intenţia să dau curs numai acelor texte la care aş subscrie eu însumi fără
rest, ci să înlesnesc, în măsura limitată a posibilităţilor mele, o vie şi
onestă dezbatere de idei în aria largă şi nuanţată a gîndirii şi
sensibilităţii ortodoxe. Mi-ar plăcea ca de acest lucru să se ţină seamă şi în
comentariile aferente – de azi înainte restricţionate, pentru că nu s-a mai
putut altfel în condiţiile avalanşei de intervenţii neserioase şi chiar
necuviincioase din ultima vreme. Scopul nu este să polemizăm, nici „să ne
arătăm muşchii”, nici să uniformizăm punctele de vedere, ci să încercăm, din
mers, să ne lămurim unii pe alţii şi unii de la alţii, să conştientizăm
împreună complexitatea problemelor abordate şi să ajungem treptat la o bună
concertare a eforturilor de a articula o atitudine ortodoxă responsabilă,
actuală şi realistă în contextul atît de incomod şi chiar de ostil al lumii
contemporane. Nu cu pretenţia că am putea noi rezolva pe un blog problemele
Ortodoxiei sau ale culturii naţionale, ci cu speranţa că însumarea unor
eforturi cinstite, desfăşurate chiar şi în cadre mai modeste, poate netezi
drumul acelei primeniri înlăuntrul tradiţiei a cărei necesitate o
simţim, într-un fel sau altul, cu toţii. (Răzvan Codrescu)
RASISMUL OFICIAL ŞI CULTURA POPULARĂ ÎN
ROMÂNIA
Orice naţiune, orice ţară, îşi are începuturile în munca şi
trăirea poporului. Fără această muncă şi trăire nici o naţiune nu poate apărea,
nici o ţară nu se poate întemeia. Desigur, pas cu pas apar şi fruntaşii
poporului şi ai ţării, mai buni sau mai răi, după cum se pricepe naţiunea să
şi-i formeze şi să şi-i aleagă. Dar şi după cum există sau nu influenţe străine
ori, în cazuri nefericite, ocupaţii şi oprimare străină. În acest ultim caz
fiecare pas înseamnă o luptă, fiecare gest naţional este o bătălie cu ocupanţii.
Este un drum foarte greu, foarte primejdios, de-a lungul căruia se pot forma
unele deprinderi dureroase şi foarte greu de înlăturat. Suferinţele din Irlanda
sau Indochina ţin în foarte mare parte de asemenea împrejurări. Totuşi, dincolo
de orice astfel de probleme, rămâne ca adevăr fundamental că orice cultură
livrescă, orice elită cărturărească, se ridică pe temelia unei culturi populare.
Cultura elină veche, de pildă, atât de idolatrizată de europenii apuseni, îşi
are temelia ei populară. Aici intră, în primul rând, obiceiurile, datinile,
cântecele, baladele, basmele, legendele şi miturile elinilor, tracilor,
egiptenilor şi altor popoare care se suprapuneau în pături de populaţie în aria
grecească veche. De la tracicii Orfeu şi Dionisos la mistica egipteană, sursele
de inspiraţie pentru gânditorii elini au fost nenumărate. Şi pe această temelie
au putut ei ridica acea cultură ce a uimit şi uimeşte încă Occidentul european.
Conservarea, valorificarea şi, acolo unde se poate, recuperarea vechilor
tradiţii, vechilor culturi populare, este o preocupare de primă mână în mai
toate ţările şi naţiunile lumii. Peste tot se fac eforturi uriaşe, se cheltuie
sume gigantice pentru consemnarea fiecărei mărturii folclorice, pentru apărarea
fiecărei tradiţii naţionale încă în viaţă. Peste tot, cu excepţia anumitor
(foste) colonii, aflate încă într-o situaţie extrem de instabilă. Şi (uimitor?)
cu excepţia României.
A vorbi despre cultura veche românească, despre ceea ce
etnologia numea înainte folclor, iar astăzi cultură profundă, este
foarte, foarte greu. De ce? Pentru că suntem în România, iar în România cea mai
dispreţuită populaţie, cea mai dispreţuită istorie, cea mai dispreţuită cultură
este cea română. Mai ales dacă este adevărata, vechea cultură română populară!
Există, şi suntem obligaţi de conştiinţa noastră să o spunem, un sistem complex
şi complet de persecutare, înlăturare şi marginalizare a tot ceea ce este cu
adevărat românesc. Exagerăm? Să vedem câteva cazuri!
Un oarecare şi-a exprimat public, repetat, în scris, dispreţul
profund faţă de Poporul Român, folosind un limbaj „elevat”-obscen. Ca urmare, a
fost numit – de oficialităţile „române”! – preşedintele... Institutului Cultural
Român! În care calitate, a patronat acţiuni şi expoziţii de cea mai mare
mizerie, amestecând nazismul, comunismul şi pornografia. Se pare că sunt
singurele pe care, în rasismul său, le-a găsit apte de a exprima „românismul”
aşa cum îl vede el... Şi rămâne în funcţie! Un politician străin, venit pe la
noi la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, declară public: „România
este o ţară frumoasă, păcat că este locuită”. O asemenea afirmaţie nu este
doar rasistă, ci este o făţişă incitare la genocid, la exterminarea sau
deportarea în masă a populaţiei unei ţări. Dacă era făcută la adresa Norvegiei
sau Israelului, Irlandei sau Japoniei ş.a.m.d., o atare afirmaţie ar fi dus la
reacţii extrem de dure, de la expulzare şi declararea vorbitorului drept
persona non grata până la condamnarea sa pentru incitare la crime împotriva
umanităţii (în lipsa unei protecţii diplomatice). Care a fost însă reacţia
politicienilor şi „formatorilor de opinie” din România? Au fost încântaţi! Au
preluat expresia îndată, folosind-o iar şi iar pentru a-şi exprima şi ei
dispreţul şi ura faţă de „poporul înapoiat”, care nu-i apreciază îndeajuns.
Incitaţia la genocid a devenit zicătoarea unei întregi categorii a elitei
oficiale „româneşti”. Alt caz? Un ideolog al crimelor împotriva umanităţii
comise în epoca de ocupaţie sovietică (şi după) declară, după 1989, că românii
sunt „un popor tâmpit” [1]. Bietul popor s-a simţit jignit, a reacţionat
cu indignare. Au sărit însă „cei mari” în apărarea criminalului politruc,
declarându-l „mare gânditor politic” şi sprijinindu-l împotriva poporului
„neînţelegător”. Expresia a fost reluată de multe ori, ca atare sau în forme
oarecum mascate, după caz, devenind, şi ea, „clasică”.
Cei care au urmărit cele întâmplate după 1989 au văzut cum toate
valorile populare au fost tratate cu un dispreţ făţiş, cu duşmănie chiar, de
către oficialii români – desigur, cu excepţia zilelor de cam-panie electorală.
Decenţa populară a fost declarată „pudibonderie”, „înapoiere”, „prejudecată”,
chiar „prostie” ş.a.m.d. Cultura populară? „Superstiţie”, „înapoiere” (mereu
acest cuvânt rasist!), „primitivism” (desigur!) ş.a.m.d. În toată această
perioadă alte popoare îşi transformă eroii naţionali în eroi de film şi chiar de
jocuri pe calculator, promovându-şi mereu viziunea personală asupra lumii şi
asupra istoriei. La noi, dimpotrivă, „demitizarea”, de fapt demonizarea eroilor
naţionali este considerată cea mai vrednică îndeletnicire a intelectualilor. S-a
recurs la lansarea de nenumărate învinuiri şi invective la adresa lui Mircea cel
Bătrân sau Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Mihai Eminescu, sau la adresa
oricărei personalităţi ori grupări istorice pe drept intrate în sufletul
poporului. S-au promovat în schimb şi se promovează cu tărie cei care au luptat
împotriva Poporului Român. Conducerea ţării nu a inaugurat niciodată un monument
cât de cât semnificativ pentru eroii români căzuţi în luptele anti-comuniste,
pentru cei căzuţi pe front împotriva invadatorilor bolşevici, pentru cei ucişi
în luptele împotriva colectivizării, pentru cei ucişi de invadatorii unguri în
Ardealul ocupat, pentru cei care au apărat Dobrogea împotriva năvălitorilor
bulgari ş.a.m.d. În schimb, au inaugurat cu mare pompă, împreună cu demnitari
străini, monumentul generalilor unguri de la 1848-1849, criminali de război
vinovaţi de asasinarea a zeci de mii de români, de raderea de pe faţa pământului
a zeci de sate româneşti, de asasinarea a mii de germani şi de alţi etnici
ne-unguri din Transilvania, Crişana şi alte regiuni. Un asemenea act de slăvire
şi promovare a rasismului anti-românesc pare de necrezut, dar s-a întâmplat.
Oameni care sunt ruşinea istoriei omenirii, care ar fi condamnaţi alături de
Hitler şi ciracii lui în orice tribunal democratic, au monument la Arad,
monument ridicat cu sprijinul făţiş al autorităţilor „române”! E ca şi când
cineva ar ridica în Israel, cu sprijinul autorităţii de stat, un monument
închinat „eroicilor generali germani” Ribbentrop, Goebbels, Heydrich şi Göring!!
Dar aşa ceva este, desigur, imposibil! Evreii ştiu să-şi apere demnitatea
naţională. Acelaşi lucru însă este interzis românilor, după cum se poate vedea,
nu doar la Arad, ci în toată ţara şi în toată istoria ultimilor trei veacuri.
Exagerăm? Între 1711-1715 în Muntenia şi Moldova se instaurează o conducere
străină, formată din aşa-numiţii fanarioţi. Sprijinul ei? Armatele turceşti şi
feluriţi trădători din interior. Epoca fanariotă, încheiată în 1821, este
prezentată până astăzi, în nenumărate lucrări, ca o epocă bună pentru români,
dincolo de „unele probleme sociale”. Se spune de către mulţi – promovaţi de
guvernele de ieri şi de astăzi – cum că domnitorii fanarioţi au adus „reforme
sociale” şi „reforme culturale”, au deschis „înapoiata” şi „închistata” cultură
românească „luminilor” din afară. Memoriile lui F. G. de Bauer
menţionează că, în timpul celui mai lăudat „reformist fanariot” [2],
numărul contribuabililor români scade în Muntenia de la 147.000 familii la...
35.000!!! Unde erau ceilalţi? Fuseseră ucişi ori fugiseră din ţară, ca să scape
cu viaţă! Iar unele manuale şcolare şi multe cărţi „de prestigiu” îl laudă pe
acest domnitor fanariot... Deci, un tiran de o asemenea bestialitate încât ucide
sau izgoneşte peste 75% din populaţia unei ţări româneşti este considerat de
conducătorii României contemporane ca personaj pozitiv! Pare pur şi simplu
ireal, imposibil, de necrezut. Nici o naţiune de pe faţa pământului nu a fost
supusă unei asemenea îndoctrinări ultra-rasiste de către propria conducere, fără
presiunea unor armate străine. La noi, însă, nu a fost nevoie de nici o ocupaţie
efectivă. Însăşi conducerea „românească” a practicat de bună voie politica
respectivă. Exagerăm? Păi nu erau fanarioţii „conducerea românească”? Nu erau
boierii şi ciocoii din jurul lor „patrioţii ţării”? Nu erau ei aceia care,
dispreţuind poporul de care, teoretic, ţineau, îşi trimiteau fiii la
îndoctrinare fie în mâinile „educatorilor greci”, fie în pensioane şi şcoli
străine, romano-catolice ori protestante, franţuzeşti şi germane mai ales,
austriece sau ungureşti câteodată, uneori italieneşti? [3] Şi se
întorceau de acolo cu cel mai adânc dispreţ faţă de popor şi cultura sa...
Sigur, sentimentele naţionale au existat, mai ales că făceau parte din educaţia
apuseană. Doar că aceste sentimente naţionale erau deja deturnate, nu mai ţineau
seama de gândirea, simţirea şi trăirea naţiunii, ci de concepte străine, de cele
mai multe ori cu totul nepotrivite Poporului Român. S-a ajuns până acolo încât,
chiar după 1821, când regimul fanariot este formal înlăturat [4], lupta
„intelectualilor români” – şi, alăturat, a politicienilor români – nu este aceea
de a forma o Românie şi o Românime puternică, dezvoltată firesc din tradiţia
populară. Dimpotrivă, pe lângă lupta cu unele sau altele din forţele străine –
dar în favoarea altora, văzute ca „prietene” –, marea bătălie, neîncetatul
război, a fost chiar cu felul de a fi al românilor, cu trăirea şi gândirea lor,
cu vechea lor cultură. Celebrul „vizir” al sfârşitului de secol XIX, mare
politician şi prim-ministru, vestită personalitate, declara în Parlament, pe
faţă şi cu multă mândrie, că a luptat o viaţă pentru „distrugerea superstiţiilor
populare româneşti”, pentru ca astfel românii să devină o „naţiune modernă”.
Modernă, poate, dar sigur nu românească, pentru că ceea ce acel politician
rasist numea „superstiţii populare româneşti” era tocmai ceea ce-i definea pe
români: credinţă, gândire, tradiţie, fel de a fi. Dar din punctul lui de vedere
acestea nu aveau nici o valoare, ceea ce arată că, departe de a fi un patriot,
„marele politician” habar nu avea ce înseamnă naţiune, prin ce se defineşte.
Sau, poate ştia... ceea ce e şi mai rău. Pentru că o naţiune se defineşte în
primul rând prin cultura sa, şi doar apoi prin limbă. Sunt multe naţiuni ce
vorbesc aceeaşi limbă, dar formează state separate [5], aşa cum sunt
naţiuni ce nu vorbesc o singură limbă, dar sunt unite, sunt o naţiune [6].
Deci, adevărata definire a unei naţiuni se face prin cultura sa naturală, prin
ceea ce constituie firea acelui neam, felul de a trăi, de a gândi, de a
se exprima al poporului. Atacând exact aceste lucruri, fanarioţii, paşoptişii şi
urmaşii lor au atacat însăşi fiinţa Poporului Român. Au atacat-o repetat şi
sistematic, tratând-o cu un dispreţ puternic, neîncetat. Mereu au proclamat, pe
toate căile care le-au stat la dispoziţie – şi câte nu au avut, având puterea în
Ţară! – că românii nu pot avea un viitor decât renunţând la cultura lor veche,
adoptând o cultură nouă, străină, „superioară”.
De aici au izvorât acei „intelectualişti” care, într-un snobism
apropiat de rasism până la confundare, negau (şi neagă!) orice valoare reală şi
practică folclorului – culturii populare româneşti. Aceştia nu văd
absolut nici o şansă pentru o cultură românească, pentru un stat românesc,
pentru o dezvoltare românească, decât prin renunţarea la ceea ce este românesc,
prin adoptarea civilizaţiei străine. O parte din intelectualitatea interbelică,
dar mai ales cea a secolului XIX, s-a caracterizat la noi prin această gândire
anti-românească. Pentru cei care încă mai cred că termenii folosiţi de noi sunt
prea duri sau exageraţi, îi rugăm să aplice această gândire la alte popoare.
Dacă cineva zice că ruşii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură,
civilizaţie, istorie etc., decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură
populară şi tradiţie rusească, nu este rasist? Dacă cineva zice că evreii n-au
nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc., decât
prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie evreiască, nu
este rasist? Ba da, este rasist şi, totodată, ridicol. Pentru că esenţa culturii
ruseşti izvorăşte din trăirea şi exprimarea trăirii populare, adunate în secole
de creştere istorică, mai mult sau mai puţin zbuciumată. Acelaşi lucru este
valabil, desigur, şi pentru evrei: cultura populară evreiască şi tradiţiile
evreieşti sunt fundamentul pe care se clădeşte cultura evreiască de astăzi. La
fel este la greci, la bulgari, la finlandezi ori la chinezi. Iar dacă cineva ar
încerca să conteste ruşilor, evreilor, chinezilor sau oricărei alte naţiuni
dreptul unei asemenea dezvoltări, ar intra îndată, firesc, în rândul rasiştilor.
Doar la noi persistă mentalitatea colonialistă de secol XVI-XIX, de „civilizaţie
inferioară a băştinaşi-lor” (românii, la noi), de „civilizaţie superioară a
străini-lor” (indiferent, la noi, de originea lor). De ce persistă? Sunt multe
pricini, iar prezentarea lor depăşeşte, cu siguranţă, cadrul prezentului
articol. Limpede este însă că această gândire de sclavi, inoculată românilor pe
multe căi, se manifestă în toată cultura livrescă. Peste tot intelectualul român
oscilează între frica şi uimirea „primitivului” care accede la sălile nobiliare
şi revolta semiraţională împotriva inferiorităţii în care cel revoltat crede
(totuşi) că se află. Lipseşte, în cea mai mare parte, firescul dezvoltării
culturii naţionale, abordarea naturală a provocărilor contemporane fiecărei
epoci într-o manieră proprie.
Nu se poate aşa ceva? Nu poate exista o dezvoltare firească a
culturii naţionale, o abordare naturală şi de o manieră proprie naţiunii
respective a provocărilor aduse de fiecare epocă istorică? Să vedem! Olandezii
au putut trece de la activităţile ţărănesc-meşteşugăreşti la o economie (ultra)
modernă, fără a-şi nega trecutul. Saboţii şi lalele, morile de
vânt, arhitectura tradiţională, canalele şi barajele îi însoţesc şi astăzi,
alături de multe alte elemente populare definitorii, sublimate într-o cultură
modernă, dar nu mai puţin olandeză. Morile de apă şi de vânt ale românilor,
moara cu făcaie şi vagonetul cu şine, uriaşul tezaur paremiologic românesc,
vistieria nesecată a muzicii populare sau a basmului, iazurile şi stupinele,
vinul şi grâul, crucerii şi olarii, şi nenumărate alte „mărci” ale vechii
civilizaţii româneşti sunt însă doar o amintire – adesea dispreţuită – într-o
Românie care poate că este modernă, dar sigur nu prea mai este românească. Este
vorba de o ruptură foarte adâncă şi foarte primejdioasă între azi şi ieri (sau
alaltăieri). O asemenea ruptură este cu atât mai gravă cu cât nu are absolut
nici o cauză naturală. După cum am arătat mai sus, ea se datorează unei
mentalităţi colonialiste, rasiste, la modă în anumite medii apusene ale
secolului XIX, dar cu totul depăşită astăzi; şi, mai grav decât orice, dovedită
de întreaga istorie a umanităţii ca profund negativă. Aceasta este mentalitatea
care a determinat de-a lungul timpului dispreţul şi chiar ura faţă de alte
popoare, naţiuni, culturi şi civilizaţii. Aceasta este mentalitatea care stă la
baza a nenumărate atitudini de înjosire, izolaţionism, excludere. Aceasta este
mentalitatea care a provocat nenumărate conflicte, de la cele între persoane
particulare până la războaie coloniale, crime de război, genocid.
Această mentalitate a imperiilor coloniale şi sclavagismului a
fost impregnată gândirii româneşti oficiale şi livreşti în epoca fanariotă şi
rafinată în vremurile următoare. Ca urmare, chiar şi iubitorii culturii
populare, admiratorii vechimii, precum Alecsandri, Sadoveanu ori Noica, ajung a
oscila între această admiraţie şi „retuşul” cerut de conştiinţa
„inferiorităţii”. Un Eminescu sau Simion Mehedinţi rămân, până la urmă, voci
aproape singulare în încercarea lor de încurajare a unei linii proprii de
dezvoltare a culturii româneşti.
Aşa cum era de aşteptat, ocupaţia sovietică a accentuat
dispreţul – subtil sau brutal – pentru ceea ce este cu adevărat românesc. Plin
de durere, Ernest Bernea observa, la începutul anilor ’50, că „vechea cultură
populară a dispărut”. De ce? Pentru că dispăruse modul de viaţă, felul de a fi,
de a trăi, al „românului natural”, al ţăranului, ciobanului sau meşterului
popular român. Nu cu totul. Pe alocuri mai erau sate de olari şi de cruceri, de
ciobani şi zarzavagii, de ţărani adevăraţi. Dar Ernest Bernea vedea scăderea
accelerată a numărului lor, demolarea sistematică a culturii populare, începând
cu insuportabila – pentru comunişti – credinţă ortodoxă, înlocuirea tradiţiilor
vii cu „festivale folclorice” şi altele asemenea. Şi a fost sigur că, prin
distrugerea firelor ce ţineau poporul în străvechea sa cultură, aceasta va
dispărea. Va dispărea o dată cu dispariţia târgurilor şi a horelor, cu
dispariţia mânăstirilor şi drumurilor vechi, cu noile legi privind pământul şi
pădurile, apele şi morile. Va dispărea o dată cu odioasa colectivizare forţată,
cu închiderea în puşcărie a mii şi mii de preoţi ortodocşi, cu închiderea celor
mai însemnaţi oameni cu adevărat din popor – gospodari harnici, oameni ai
credinţei, iubitori ai adevărului.
Redescoperit de nevoie, naţionalismul comunist a mers şi el pe o
linie străină culturii populare româneşti. A încercat să elimine sau să
marginalizeze orice element legat de Biserică, de Dumnezeu, de Iisus Hristos, cu
toate că întreaga cultură profundă românească de aici porneşte şi aici se
întoarce. A încercat să facă uitate legăturile cu românii de peste hotare, dar
mai ales cu românii din sud, cedaţi asimilării unor ţări „prietene”. De altfel,
aceasta nu era o politică nouă: prea puţin şi prea temător s-au interesat
totdeauna conducătorii României de românii de peste hotare, dacă s-au interesat.
A încercat naţionalismul comunist să anuleze legătura dintre Neam şi Biserică,
sprijinind toate eforturile de inventare a unei „mitologii populare româneşti”,
oricât de absurde şi contradictorii. Şi a mai încercat naţionalismul comunist,
pentru o adevărată rupere de trecutul recent sau mediu, o răsturnare totală a
gândirii începuturilor Neamului Românesc. Dacă un academician bolşevic mai avea
puţin şi îi făcea pe români popor slav, mai târziu alţii s-au străduit să îi
transforme în „daci puri” sau „traci puri”, ignorând cele mai elementare
mărturii istorice şi compunând cărţi glorioase conjunctural, dar pline de
contradicţii flagrante, falsuri şi erori de logică. Din perspectiva Istoriei
Românilor ca disciplină, este cel puţin ciudat, dacă nu pur şi simplu dureros,
să vezi cum sunt lăudaţi savanţi ca Nicolae Iorga sau Theodor Capidan, P. P.
Panaitescu ori Silviu Dragomir, dar poziţia lor nu este niciodată prezentată.
Formarea românilor prin latinizarea traco-ilirilor, poziţia acestor mari
nume, dar şi a multor altora, nici măcar nu este amintită în manualele şcolare
şi în cărţile „de popularizare” a istoriei noastre. Faptul că românii s-au
format ca neam între Carpaţii Beschizi şi Peloponez şi de la Marea Adriatică
la Marea Neagră, argumentat strălucit de Nicolae Iorga în ultima sa mare
lucrare, Istoria românilor, de asemenea nu este amintit. Faptul că
romanizarea simultană a traco-ilirilor, petrecută în secolele I-III, s-a
realizat prin creştinarea lor şi a dus la o unitate lingvistică unică în lume,
este de asemenea trecut cu vederea. Faptul că începuturile istoriei româneşti
propriu-zise sunt în Sf. Scriptură, unde se găsesc mărturii fundamentale ale
începutului formării Poporului Român şi scrieri adresate strămoşilor noştri,
este aproape unanim necunoscut. Şi aceasta cu toate că Părintele Dumitru
Stăniloae, în primul rând, dar şi alţii, au vorbit despre acest lucru în mod
repetat. Faptul că Imperiul Roman de Răsărit, creat practic de daco-romanul
Constantin cel Mare, se numea în popor, dar şi în documentele oficiale, Romania
– de unde vine şi numele de România – este cu totul necunoscut, astăzi,
românilor. Şi asemenea ignorări crunte, asemenea înlăturări ale adevărului
istoric, pentru a se aşeza în loc sfruntate minciuni, sunt nenumărate.
Ce legătură au însă ele cu folclorul adevărat, cu vechea
cultură profundă românească? Fiinţială! Legătura este pur şi simplu fiinţială.
Căci din felul şi locul în care s-a format un popor izvorăşte şi cultura lui
fundamentală. Exprimările folclorice se schimbă o dată cu schimbările
tehnologice şi sociale. În loc de arc apar sâneaţa ori puşca, în loc de poteră
apar jandarmul sau poliţistul ş.a.m.d. Există însă o mulţime de principii
fundamentale care nu se schimbă, care formează sufletul culturii profunde, care
definesc un popor. Acestea izvorăsc din locul şi vremea în care a apărut acel
popor, rafinate şi înnobilate de trecerea timpului, dar mereu aceleaşi,
definitorii. O dată ruptă legătura cu începuturile, o dată alterată ori distrusă
conştiinţa naţională, dispare şi adevărata cultură populară a acelei naţii. Este
ceea ce s-a făcut şi se face în România.
În chip firesc, „românul” de astăzi se ruşinează a fi român. Şi,
chiar dacă încearcă să nu o facă, ci să fie într-adevăr român, nu ştie cum să o
facă. Luptele pentru păstrarea conştiinţei naţionale – sau, mai bine zis, pentru
regăsirea ei – sunt cu atât mai grele şi mai dureroase cu cât se dau personal,
însingurat, fără nici un sprijin din afară. Se cade, foarte uşor, în alunecări,
umflări şi bosumflări, dezamăgiri şi deznădăjduiri, asprime sau uşurătate.
Cum să vorbeşti astăzi despre vechea cultură românească? Şi cui?
Cine mai ascultă, când „folclorul contra-atacă” astăzi în emisiuni de o
vulgaritate şi josnicie fără nici o asemănare sau legătură cu adevăratul şi
vechiul folclor românesc? Cine îşi mai aduce aminte că o cultură nu atât se
învaţă, cât mai ales se trăieşte? Deci o cultură naţională este o cultură
trăită, nu o cultură învăţată în şcoală, vizionată la televizor ori
urmărită în spectacole „folclorice”! Prins între rasismul oficial şi neoficial,
între nevoile vieţii şi îndoctrinarea sistematică spre înstrăinare, românul
nu-şi mai găseşte priceperea şi puterea de a simţi şi, în primul rând, de a trăi
româneşte. Fără aceasta, însă, cultura profundă românească şi, implicit, Neamul
Românesc nu au nici un viitor.
Să încheiem în această notă sumbră? Ori să îndrăznim a îndemna
la rezistenţă? Căci, într-adevăr, rezistenţa este singura poziţie pe care o
putem accepta în faţa acestor forţe profund rasiste, anti-româneşti. Trebuie să
învăţăm că mai de ruşine este să fii mahalagiu, sexos ori vip
decât ţăran. Trebuie să învăţăm că eroii noştri sunt eroi, indiferent de ce spun
„intelectualiştii” vânduţi, ce vor să ne lipsească de istoria noastră. Trebuie
să învăţăm a trăi româneşte, pas cu pas, oricât de greu ni s-ar părea.
Pentru a-şi dovedi şi mărturisi identitatea, cultura, alte neamuri folosesc
măcar părţi din portul popular, distingându-se astfel de ceilalţi. Putem face şi
noi acelaşi lucru, sau am putea, dacă nu ne-ar fi ruşine. Căci, într-adevăr, nu
e greu, fizic, să porţi un cojocel sau o vestă populară, să-ţi pui o ie sau o
căciulă, ori altceva de acest fel, care să strige: „Sunt român şi punctum!”.
Dar e foarte greu din pricina „ruşinii” de a fi român, cu care suntem sistematic
îndoctrinaţi. Ne dăm nonconformişti şi rebeli, însă nu avem curajul să fim noi
înşine, nici măcar în parte. Nu este greu, fizic, să cumpărăm şi să folosim în
loc de farfurii de faianţă modernă (zisă „porţelan”) ceramică românească, fie ea
de Bucovina, Horezu sau de alt fel. Dar aceeaşi „ruşine”, acelaşi snobism
rasist, aceeaşi laşitate de a fi noi înşine, ne opreşte. Nu este greu ca,
asemenea bunicilor şi străbunicilor noştri, să mergem duminica la Sfânta
Biserică, pentru a ne încărca de puterea lui Dumnezeu pentru săptămâna ce ne stă
înainte. Dar frica de a fi consideraţi „bisericoşi” ori „habotnici” ne opreşte,
chiar dacă avem, uneori, pretenţia că suntem creştini. Nu este greu a cumpăra
pentru copiii noştri întâi CD-urile cu desene animate şi filmuleţe bazate pe
basme româneşti, în loc de a ne înfige din prima la ceea ce este străin. Să mai
spun ce ne împiedică să facem asta? Şi câte asemenea sute şi mii de gesturi, de
alegeri mărunte, dar atât de puternice, putem face, pentru a mărturisi cine
suntem, ce suntem şi ce vrem să fim şi mai departe! Dincolo de tot ceea ce ne
bagă pe gât „conducătorii noştri iubiţi” şi „intelectualii de curte”, este în
puterea noastră să le anulăm eforturile: nebăgându-i în seamă, ţinându-ne cu
demnitate şi curaj de cultura şi istoria noastră, învingându-ne „ruşinea” laşă
de a fi români. Şi prin aceasta, aproape fără să ne dăm seama, vom face să
renască o cultură cu adevărat românească şi, totodată, potrivită vremurilor pe
care le trăim.
În lipsa acestei trăiri, pe fundalul dispreţului anti-românesc
ce emană din toată vorbirea şi gândirea politicienilor sau intelectualilor
ideologizaţi, a vorbi despre vechea cultură românească este, în România de azi,
foarte, foarte greu. Şi, la o primă vedere, fără rost. Dar o vom face mereu, cât
vom trăi, pentru ca măcar mărturia să rămână, pentru cei care vor şi au curajul
să fie ce au fost şi strămoşii lor: Români pe pământul României.
Pr. Mihai-Andrei ALDEA
1 Expresia lui a fost stupid
people. Unii au încercat să o traducă prin popor prost. Dar „popor
prost” în limba română nu are aceeaşi conotaţie ca în engleză, păstrând încă
răsunetul străvechi al înţelesului de simplu sau de rând, pe care
cuvântul prost îl avea cândva. Doar traduceri mai libere, ca popor
tâmpit sau popor de proşti sunt în măsură să redea radicalismul
expresiei englezeşti.
2 Nu îi dăm numele, aşa cum nu am dat
nici numele altor rasişti anti-români, pentru că le-am face o cinste prea mare
amintindu-le.
3 Desigur, nu-i rău să studiezi şi
în străinătate, să înveţi şi cele ale străinilor. Dar este cu totul
nesănătos, perfect distructiv, să înveţi doar cele ale străinilor, să
studiezi doar în străinătate. Or, de la bona grecoaică, franţuzoaică,
nemţoaică ori unguroaică până la pensioane, colegii şi facultăţi, tot ce învăţau
şi studiau fiii „elitei” era străin. Excepţiile doar confirmau regula,
iar despre rezultatele eforturilor acelor excepţii vorbeşte realitatea de
astăzi.
4 Spunem „formal”, deoarece până la
1830 şi chiar 1848 multe din formele şi principiile sale – şi mai ales grecismul
– continuă să paraziteze viaţa românească.
5 A se vedea SUA şi Canada, ori
Argentina, Chile, Ecuador etc.
6 Desigur, cel mai binecunoscut
exemplu este cel al Elveţiei, dar mai sunt şi altele, precum Brazilia sau Mexic.
publicat de Razvan Codrescu @
20:14
†
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 156 • C 157 • C 158 • C 159 • C 160 • C 161 • C 162 • C 163 • C 164-166 • C 167-168 • C 169 • C 170 •
|
