|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 156 • C 157 • C 158 • C 159 • C 160 • C 161 • C 162 • C 163 • C 164-166 • C 167-168 • C 169 • C 170 •
Cuvantul 170
 DREAPTA
ÎMPREJUR
E, oare, cantonarea a ceea ce ar trebui să fie "dreapta
romanească" într-un discurs "intelectual" o scăpare, o nostalgică întoarcere la
gosismul civic al anilor '90, sau semnul că, după moda europeană, dreapta
noastră e de stânga?
William F. Buckley
scria cândva că, dacă ar avea de ales între a fi condus de primii două mii de
oameni din cartea de telefon a Bostonului sau de corpul profesoral de la
Harvard, el i-ar alege pe primii. Mi-am amintit de această provocatoare judecată
de când au început din nou, în România, discuţiile despre intelectuali. Ca şi în
1990, "intelectualii" se află în opoziţie. Numai că, dacă în 1990 combăteau un
populist preşedinte de stânga, astăzi combat întregul sistem de arendăşie
parlamentară a României alături de un populist preşedinte de dreapta. Pe fondul
agresivităţii crescânde a politicii externe a lui Vladimir Putin, al corupţiei
interne generalizate, şi al ticăloşiei, din topor sau din stilet, a unei mari
părţi a clasei politice, prezenţa şi orientarea în arena politică a
"intelectualilor" e de salutat. Din câte înţeleg, ceea ce încearcă aceşti
"intelectuali" e să-l ajute pe preşedintele Băsescu să creeze cadrele
legal-instituţionale ale dezvoltării unei Românii normale. Şi "intelectualii" cu
pricina, şi adversarii lor, şi neoconservatorii americani care oferă protecţie
preşedintelui Băsescu şi inspiraţie "intelectualilor", înţeleg acea normalitate
ca fiind una de "dreapta": anticentralistă, bazată pe economie de piaţă, pe
subsidiaritate, pe separaţia puterilor în stat, pe autonomia politico-economică
a persoanei.
În aceste condiţii, elitismul "intelectual" al grupului care îl
susţine pe preşedintele Băsescu e fie o eroare, fie o scăpare freudiană. Si asta
pentru că există o lungă tradiţie dreptaci-conservatoare de critică a
intelectualilor. De la Charles Maurras si Vilfredo Pareto la Thomas Molnar,
Arnold Toynbee, William F. Buckley si Tom Wolfe, pretenţiile de elită gnostică
ale intelectualilor au fost dezumflate cu fineţe si umor. Jules Monnerot definea
intelectualii drept produsul unei "formări accelerate a elitelor" în urma căreia
se obţin persoane hipersensibile, dominate de afect, nişte
"pseudo-raţionalizatori auto-amăgiţi" care suferă că nu le sunt recunoscute
meritele în numele cărora se consideră "îndreptăţiţi" să pretindă diverse
lucruri (de la pacea în lume şi eradicarea HIV în Africa la eliminarea icoanelor
din şcoli). După cum spunea Monnerot: "Daca intelectualul ar avea inteligenţa de
a înţelege ce e un intelectual, nu ar mai fi intelectual".
În Apus, intelectualii sunt rezultatul apariţiei "statului
raţional", al ingineriei sociale, al statului care întelege să reguleze până şi
cele mai intime aspecte ale vieţii umane în numele utopiei. După cum scrie
istoricul Marc Raeff în clasica sa lucrare The Well-Ordered Police State, după
şocul produs de Reformă în secolul al XVI-lea asupra societăţii catolice, după
decesul valorilor morale şi intelectuale care au susţinut creştinătatea
apuseană, a fost nevoie ca statul să preia multe din funcţiile îndeplinite
cândva de biserică. Înainte de Reformă, statul era conservator, funcţia lui
fiind aceea de a păstra rânduiala, de a garanta ordinea tradiţională, starea de
lucruri. După Reformă, odată ce şi-a dezvoltat o birocraţie, statul a devenit,
din conservator, prospector, a început să facă planuri de dezvoltare. Din garant
al consensului moral-social, statul a început să fabrice şi să impună un consens
moral-social. Însărcinaţi cu trasarea şi popularizarea acestor planuri au fost
intelectualii.
În Răsărit, mai întâi în Rusia lui Petru cel Mare şi apoi în
Balcanii eliberaţi de sub turci, intelectualii sunt rezultatul modernizării prin
ukaz, al încercării de a occidentaliza societatea fără a o prăbuşi revoluţionar.
Prins între modernizare şi subversiune, între dorinţa statului de a strica
vechile (ne)orânduieli şi necesitatea de a ţine lucrurile sub control,
intelectualul e prin definiţie un agent "revoluţionar cu voie de la poliţie", un
agitator în raport cu societatea şi un conformist în raport cu puterea (de stat
sau consulară). Intelectualul trăieşte, deci, într-o simbioză dialectică cu
statul pe care, în calitate de "bacil revoluţionar" (apud Lenin, un
intelectual), îl ajută să "progreseze" spre o treaptă superioară prin celebra
"critică constructivă" (apud Iliescu, un alt intelectual). Intelectualii sunt ca
păsările care ciugulesc resturile de mâncare de pe spinarea creponată şi dintre
măselele hipopotamului/leviathanului care e statul modern.
Termenul "intelectual" a fost folosit pentru prima dată de
Clemenceau care, în 1898, a publicat în ziarul "L'Aurore" un "Manifest al
intelectualilor" în cazul Dreyfus. Cu acea ocazie, "intelectualitatea" a căpătat
nu numai un nume, ci si un destin: acela de a semna petiţii publice. Scriitorul
american Tom Wolfe spunea că un intelectual e cel care, în numele unei anumite
competenţe academice, vorbeşte în public despre lucruri la care nu se pricepe.
La aceasta s-ar putea adăuga şi că intelectualul e cel care refuză să fie
caracterizat prin altceva: prin faptul că e tată, creştin sau turc, bogat sau
sărac, ţăran sau inginer sau profesor universitar. "Intelectualul" e versiunea
imaculat tehnocratică a "cetăţeanului indignat", e şorţul pe care-l îmbraci în
public atunci când te pretinzi echidistant-ştiinţific, cu funcţia intelectivă
neafectată de nimic funcţional-organic, de nimic din ceea ce implică o
responsabilitate concretă: faţă de o familie, o parohie, un cartier, un oraş, un
cont în bancă. Intelectualul e responsabil faţă de "opinia publică" la fel cum
mulahii sunt responsabili faţă de celebra "Arab street". Existenta
intelectualului postulează existenţa "maselor", a turmei care trebuie condusă,
mulsă, tunsă şi frezată în numele unui adevăr superior. Intelectualii sunt,
aşadar, pontifii unui zeu vacant, nişte preoţi a căror liturghie nu slujeşte la
"prefacerea" darurilor, ci doar la comentarea lor, de unde şi tentaţia
puritan-predicatoare, degradarea realităţii în discurs/apel/manifest.
E, oare, cantonarea a ceea ce ar trebui să fie "dreapta românească"
într-un discurs "intelectual" o scăpare, o nostalgică întoarcere la goşismul
civic al anilor '90, sau semnul că, după moda europeană, dreapta noastră e de
stânga? În ciuda filiaţiei neoconservatoare americane afişate, avem o dreaptă cu
"intelectuali" care sprijină un preşedinte "populist", dar aplaudă scăderea
demografica a României, cu spirite care iubesc "religia" dar detestă
parastasele, cu milenarieni tehnocraţi, cu oameni "amorezaţi de popor" dar care
se vor ei înşişi elita şi, ca atare, refuză să se definească prin ceea ce i-ar
face identificabili restului populaţiei. Sunt sigur că Gabriel Liiceanu ar avea
mai multa priză la public dacă l-ar susţine pe preşedintele Băsescu în calitate
de director de editura, de profesor universitar sau de tata decât în calitate de
"intelectual".
Nu cred că dreapta românească are vreo şansă atât timp cât, după ce
a abandonat ideea naţională şi pe cea religioasă, se defineşte nu în termeni
personalist-organici, ci in termeni "intelectuali". În aceste condiţii, ceea ce
rămâne din dreapta românească e doar un descărnat liberalism economic şi un
legalism tehnocratic ale căror palori vor fi speculate de voioşii "bacili
revoluţionari" ai stângii multicultural-ecologiste.
Mircea PLATON-„Cine ne scrie
istoria”,
Ed.Timpul, Iaşi 2007
†
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 156 • C 157 • C 158 • C 159 • C 160 • C 161 • C 162 • C 163 • C 164-166 • C 167-168 • C 169 • C 170 •
|
