|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 171 • C 172 • C 173 • C 174 • C 175 • C 176 • C 177 • C 178-179 • C 180 • C 181 • C 182 • C 183 • C 184 • C 185 •
Cuvantul 171
 Ce sunt
intelectualii?
Articolul meu
despre falsitatea poziţiei de „intelectual de dreapta” a stârnit consternare.
Cum adică să nu ne mai preţuim „intelectualii”? Dacă nu suntem „intelectuali”,
„elite” atunci nu ne rămâne decât să devenim „mârlănime”. Dacă nu „elita
intelectuală” să ne arate drumul, atunci cine? Ce anume vreau să pun în loc?
Dacă nu dresăm, păcălim şi luminăm noi masele în spiritul libertăţii, atunci
cine să o facă?
În sens propriu,
intelectualii au apărut în 1898, atunci când Clemenceau a folosit termenul
pentru a-i desemna pe cei care semnau în publicaţia sa, „Aurora”, un apel în
sprijinul căpitanului Dreyfus. Prin „intelectuali”, Clemenceau îi înţelegea pe
scriitori şi universitari amalgamaţi sub cupola agitaţiei publice pentru o
cauză. Înainte de acest moment, existau artişti/ scriitori - boemi sau
îmburgheziţi, îmbogăţiţi de artă pentru artă sau ruinaţi de artă cu tendinţă -
şi profesori, specialişti în diferite domenii, oameni a căror primă chemare era
să transmită o tradiţie generaţiilor următoare. Intelectualul e deci un fel de
catâr obţinut din împerecherea armăsarilor scriitoriceşti de cursă scurtă,
foiletonistă, cu asinii academici, ducând în spinare desagii grei ai notelor de
subsol pe parcursul a dense şi ponderoase tomuri.
Ca atare,
intelectualul e o struţocămilă, o himeră, o fiinţă care nu există decât în
imaginaţie, de dragul poveştii sau al demonstraţiei. O dovedeşte şi faptul că nu
există meseria de intelectual, că nu există sfinţi ai intelectualilor aşa cum
există sfinţi ai pompierilor, scriitorilor sau tâmplarilor. Intelectualul nu e o
meserie decât în cazul revoluţionarului de profesie, care trăieşte din banii
fundaţiilor sau din sinecuri şi care nu e de dreapta, ci de stânga. De la
comunistul Lenin, la socialistul Hitler, revoluţionarii de profesie au fost
nişte intelectuali trăind pe banii partidului sau ai partidei.
A spune deci că
suntem „intelectuali conservatori” e un nonsens. Şi rămâne un nonsens chiar dacă
mergem mai în adâncime cu istoria „intelectualilor”. În cazul în care alegem să
neglijăm semnificantul şi să urmărim semnificatul, vom găsi că strămoşii
intelectualilor, protointelectualii ca să zicem aşa, sunt, fără excepţie, oameni
trăind în marginea templului, oameni care au abandonat sacrul în favoarea
retoricii câştigătoare, a arguţiei mercenare: sofiştii antici, saltimbancii
medievali, umaniştii renascentişti care tunau împotriva relelor Curiei dar
linguşeau orice mărunt tiran local, şi filosofii secolului al XVIII-lea,
specialişti în revoluţie cu voie de la poliţie şi în adulat „despoţi luminaţi”.
Thomas Morus era cât pe ce să devină intelectual, dar s-a răzgândit şi s-a făcut
sfânt, sau, mă rog, a fost martirizat de gâdele regelui Henric al VIII-lea,
altminteri om luminat, autor de polemici teologice şi intelectual al vremii
sale.
A spune că eşti „de
dreapta” şi „intelectual” înseamnă deci fie a declara că eşti de dreapta
economică, adică adept al economiei de piaţă, şi atât, fără valorile
personaliste asociate dreptei politice, fie a nu spune nimic. Dar în primul caz,
ca om care militează pentru valorile „pieţei libere”, nu poţi să afirmi, precum
Gabriel Liiceanu în timpul interviului cu Robert Turcescu, că nu admiţi să fii
„coborât la nivelul” presei deoarece nivelul presei e o expresie a pieţei
libere.
A spune că
reprezinţi „elita intelectuală a României” e si mai stupefiant. Acest lucru ar
putea însemna fie că reprezinţi elita intelectualilor României, fie că
reprezinţi elita României. Din moment ce
„intelectualii” nu există, nu ai cum să reprezinţi elita a ceva ce nu
există decât dacă, în condiţiile în care „intelectualitatea” e un amestec dintre
artişti şi universitari eşti cel mai artist dintre universitari şi cel mai
universitar dintre artişti. Deşi rar, lucrul nu e cu totul imposibil, după cum o
dovedesc atât cei care, în virtutea talentelor lor academice susţin plicticoase
rubrici la ziar, cât şi cei care în urma vivacelor lor articole de opinie obţin
catedre universitare.
Mai există apoi
posibilitatea să spui că eşti elita intelectuală a României în sensul că eşti
elita conducătoare a României, că intelectualii sunt cei care trebuie să arate
drumul, un fel de conştiinţă revoluţionară marxistă, şi că deci elita
intelectuală e elita conducătoare. Corect, dacă n-ar fi greşit. Elita României
nu e alcătuită din intelectuali. Elita României e alcătuită din elitele tuturor
corpurilor profesionale, tuturor categoriilor sociale funcţionale: de la elita
ţărănimii la cea a mecanicilor de locomotivă. Elita României e crema acestor
elite. Intelectualii nu pot pretinde să fie elita României deoarece nu pot
uzurpa dreptul celorlalte elite.
Dacă cea mai mare
viclenie a dracului e să ne facă să credem că nu există, cea mai mare viclenie a
„elitei intelectuale” e să ne facă să credem că există. Ca orice grupare de
oameni inteligenţi, „intelectualii” ştiu să preţuiască machiavelismul, de
extracţie leostraussiană sau de şerbet balcanic. În condiţiile în care
profesorii universitari nu se bucură de fapt de nici o trecere în România pentru
ceea ce se pricep să facă, în condiţiile în care scriitorii nu mai interesează
pe nimeni pentru ceea ce se pricep să facă (probabil pentru că nu se pricep prea
bine), ei s-au gândit să capteze atenţia tuturor pentru ceea ce nu se pricep să
facă. Şi astfel au devenit intelectuali.
„Intelectualul” e
deci valoarea de piaţă a unui artist sau universitar. Ca orice cotaţie bursieră,
e dependentă de fluctuaţiile climatului de opinie, de speculaţii şi escrocherii,
şi nu întotdeauna are legătură cu valoare în sine a produsului. Ca atare,
intelectualul nostru „de dreapta” (economică, nu politică, adică liberal, nu
conservator) mai are o bizarerie: că deşi predică valorile individualismului nu
se mişcă decât în grup compact, deşi luptă, corect, pentru votul uninominal, e
un virtuoz al listei. Nu există intelectual, ci intelectuali. Sau Intelectual,
generic.
Ce îi trebuie
României deci, prin ce putem înlocui „intelectualii”? Prin valori. Nu prin elita
intelectuală, ci prin elitele României, definite după criteriile pe care le-au
folosit comuniştii ca să le identifice şi extermine. Nu înţeleg de ce un
specialist la vorbitul în oglindă ar fi mai folositor României decât un bijutier
priceput şi onest. Ne trebuie oameni care nu cad într-o rână dacă nu mărşăluiesc
cot la cot cu alţii. Ne trebuie oameni care pot sta pe propriile picioare,
oameni autonomi economico-profesional. Oameni întregi. Oameni încercaţi, moral
şi profesional. Ei există, nu trebuie „creaţi” prin inginerie socială sau
luminaţi de la Bruxelles. Ei există, numai că există într-o realitate sufocată
şi de nominalismul intelectual, pentru care nimic din ce e real nu e adevărat,
şi de realismul gros al îmbuibării parvenite, pentru care nimic din ce e
adevărat nu e real. Trebuie doar să îngăduim realităţii să devină una cu
adevărul.
Mircea PLATON-”Cine ne scrie
istoria”,
Ed.Timpul, Iaşi 2007.
†
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 171 • C 172 • C 173 • C 174 • C 175 • C 176 • C 177 • C 178-179 • C 180 • C 181 • C 182 • C 183 • C 184 • C 185 •
|
