|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 171 • C 172 • C 173 • C 174 • C 175 • C 176 • C 177 • C 178-179 • C 180 • C 181 • C 182 • C 183 • C 184 • C 185 •
Cuvantul
183
Anul trecut, premiul Emmy
(echivalentul Oscarului în lumea televiziunii) pentru cel mai bun program
interactiv a fost câştigat de o emisiune-serial realizată de postul public din
Suedia, SVT. Autorii au propus un concept nou -
“participation drama”, motivat, aşa cum veţi vedea, de
implicarea efectivă a telespectatorilor şi de influenţa lor directă asupra
turnurii poveştii.
Ce-au făcut producătorii de la SVT?
Cu doi ani înaintea lui Dan Diaconescu, au inventat o Elodia, pe nume Marika, şi
au pus publicul să o caute. Iată principalele caracteristici ale acestei
creaturi, ale acestui Frankenstein care nu doar că revoluţionează televiziunea
şi relaţia noastră cu ea, dar poate constitui un nou imbold şi pentru unele
discipline umaniste, dintre care cea mai interesată ar trebui să fie filosofia:
Contextul real:
20.000 de suedezi au dispărut din 1966 până în zilele noastre.
Prima minciună: Marika e unul dintre ei.
Intriga:
o femeie este convinsă că cea mai
bună prietenă a ei, Marika, s-a alăturat unei societăţi secrete şi trăieşte “în
afara sistemului”. Momeală
suplimentară: poate exista o realitate paralelă celei pe care o
cunoaştem?
Detonatorul manipulării:
înainte de difuzarea primului episod, o femeie acuză postul SVT că a furat de pe
blogul său,
conspirare.se, povestea adevărată în
care ea îşi caută cu disperare o prietenă dispărută.
Începe acţiunea:
tot mai mulţi comentatori de pe respectivul blog susţin că povestea e reală şi
că Marika e victima unei conspiraţii; după difuzarea primului episod din
serialul “Adevărul despre Marika”, autoarea blogului participă la o dezbatere
televizată în care acuză SVT că face parte dintr-o conspiraţie şi afirmă că
numele prietenei sale a fost şters din toate bazele de date oficiale.
Producătorii, evident, resping acuzaţiile şi, pentru a le contracara, creează un
alt site, dedicat emisiunii.
Competiţia:
producătorii includ în episoade indicii şi piste pentru găsirea Marikăi,
solicitându-le telespectatorilor să se implice; cele mai importante indicii sunt
inserate subliminal în imaginile emisiunii, participanţii putând să le izoleze
cu ajutorul unei aplicaţii de pe internet.
Ingredientul-minune:
toate indiciile duc la o misterioasă societate secretă, Ordo Serpentis.
Telespectatorii care intră în competiţie pot accesa site-ul acestei societăţi şi
acolo primesc un număr de misiuni de la membri ai Ordinului; prima dintre
acestea este să lipească un simbol al Ordinului într-un loc public, să-l
fotografieze cu telefonul mobil şi apoi să trimită Ordinului acea poză, în
format MMS.
Pragul misterului:
cei care se achită de prima misiune au voie să acceseze intranetul Ordinului şi,
astfel, îşi pot îmbunătăţi poziţia din clasament asumându-şi noi sarcini,
primite acolo, înăuntru.
Amestecul realităţilor:
de aici încolo, indiciile sunt disponibile atât în realitatea fizică, fiind
răspândite prin toată ţara, cât şi într-un joc virtual de pe internet.
Amploarea evenimentului:
pentru fiecare
misiune îndeplinită, căutătorii Marikăi primesc noi piese ale puzzle-ului,
filmate sau fotografiate chiar de către unii dintre ei. Toate acestea sunt
incluse într-o arhivă web care generează alte mii şi mii de ore de vizionare şi
care aduce show-ul mai aproape de deznodământ.
Totul este controlat de
SVT. Prietena şi
soţul Marikăi, autoarea blogului, celelalte personaje prezentate în emisiune,
toţi, cu excepţia telespectatorilor, sunt actori.
Pentru a obţine toate indiciile
trebuie să urmăreşti toate episoadele. Un aparent show tv se transformă văzând
cu ochii - la propriu, chiar la propriu - într-un joc interactiv în care
audienţa creează ficţiunea şi devine parte integrantă din ea.
Totul este gândit în
trei dimensiuni - serial tv,
poveste online (blog, site cu parolă, arhivă, joc virtual) şi dezbatere
permanentă. Creatura se foloseşte de
trei canale mediatice - telefonul mobil, televiziunea şi
internetul.
Ficţiune fără limite.
Pe toate cele de mai sus, însă în
limba engleză, le puteţi vedea în filmuleţul următor:
Fascinant şi monstruos, totodată.
Ca să nu lungesc vorba, am trei întrebări (retorice). Deocamdată.
- Ce statut ontologic capătă
minciuna în acest nou context şi cine se va încumeta să o categorisească din
perspectivă filosofică?
- Dacă acesta este doar un
experiment în care telespectatorii se lasă minţiţi de bună voie, cum ar arăta o
manipulare reală?
- Ce se întâmplă dacă producătorii
pierd controlul ficţiunii şi competitorii ajung să considere mai importantă
victoria (pierzându-şi conştiinţa iluziei), şi nu jocul?
P.S. Îi mulţumesc pentru ideea
acestei postări lui Dragoş Stanca, aflat pe baricade la Cannes, de unde
transmite ca în vremurile când era pe teren:
twitter.com/dstanca

†
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 171 • C 172 • C 173 • C 174 • C 175 • C 176 • C 177 • C 178-179 • C 180 • C 181 • C 182 • C 183 • C 184 • C 185 •
|