|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 186 • C 187 • C 188 • C 189 • C 190 • C 191 • C 192 • C 193 • C 194 • C 195 • C 196-197 • C 198 • C 199 • C 200-201 •
Cuvantul
190
De unde vine
iubirea?
A rămas încă fără
răspuns întrebarea pusă la sfârşitul secţiunii despre iubire: de unde vine
iubirea? Doar acum ea poate fi lărgită spre o întrebare poate chiar mai
fundamentală: de unde vine întreaga forţă a evoluţiei? Iar acesteia îi putem
adăuga confuzia noastră în ce priveşte originea harului. Pentru că iubirea este
conştientă, în timp ce harul nu este. De unde vine această forţă puternică
originată în afara conştiinţei umane care nutreşte creşterea spirituală a
fiinţelor umane? Nu putem răspunde la aceste întrebări în acelaşi fel în care
putem răspunde, în mod ştiinţific, de unde provin făina, oţelul sau larvele. Nu
doar pentru că aceste întrebări sunt prea intangibile, ci pentru că ele sunt de
asemenea fundamentale pentru „ştiinţa” noastră, „aşa cum se prezintă ea astăzi.
Iar acestea nu sunt singurele întrebări fundamentale la care ştiinţa nu poate
răspunde. Ştim oare cu adevărat ce este electricitatea, de exemplu? Sau care
este locul de unde provine energia? Sau de unde provine universul? Poate că
într-o zi ştiinţa va răspunde la întrebările fundamentale. Până atunci, dacă va
răspunde vreodată, nu putem decât să speculăm, să teoretizăm, să postulăm, să
construim ipoteze. Pentru a explica miracolul harului şi al evoluţiei, noi
construim ipoteza existenţei unui Dumnezeu care vrea ca noi să creştem - un
Dumnezeu care ne iubeşte. Pentru mulţi, aceste ipoteze par prea simple, prea
uşoare; pentru mulţi, ele par fantezii; copilăreşti sau naive. Dar ce altceva
avem? A ignora datele printr-o viziune de tunel nu înseamnă a da un răspuns. Nu
putem obţine un răspuns dacă nu punem întrebările. Oricât de simplu ar fi, dacă
nu a observat datele şi nu a pus întrebările, nimeni nu a putut să producă o
ipoteză mai bună sau măcar să producă o ipoteză. Până când cineva va produce o
ipoteză mai bună, trebuie să suportăm această stranie idee copilărească a unui
Dumnezeu iubitor, fără a avea argumente teoretice. Iar dacă vom lua în serios
această noţiune a unui Dumnezeu iubitor, vom descoperi că ea nu presupune o
filozofie simplă. Dacă postulăm că această capacitate de a iubi, acest imbold de
a creşte şi evolua sunt cumva „sădite” de Dumnezeu în noi, trebuie să ne
întrebăm atunci cu ce scop. De ce vrea Dumnezeu ca noi să creştem? Către ce ne
dezvoltăm noi? Care este punctul final, scopul evoluţiei? Ce vrea Dumnezeu de la
noi? Nu am intenţia de a mă implica în distincţii teologice fine şi sper că
savanţii mă vor ierta dacă voi tăia toate aceste „dacă”, „şi”, sau „dar” care
aparţin teologiei speculative. Pentru că oricât ne-am abţine de la ele, noi toţi
care postulăm un Dumnezeu iubitor şi ne gândim cu adevărat la acest lucru vom
ajunge în cele din urmă la o singură terifiantă idee: Dumnezeu vrea să devenim
El însuşi. Ne dezvoltăm către bine. Dumnezeu este scopul evoluţiei. Dumnezeu
este sursa forţei evoluţionare şi Dumnezeu este destinaţia ei. Aceasta este ceea
ce înţelegem atunci când spunem că El este Alfa şi Omega, începutul şi
sfârşitul. Când am spus că aceasta este o idee terifiantă, am vorbit blând. Este
o idee veche, dar de milioane de ani fugim de ea într-o panică totală. Pentru că
nicio idee care a apărut vreodată în mintea omului nu aşază pe umerii noştri o
astfel de sarcină. Este cerinţa cea mai mare din istoria umanităţii. Nu doar
pentru că este dificil de a o concepe. Dimpotrivă, este esenţa simplităţii. Ci
pentru că, dacă credem în ea, ea ne va cere atunci tot ceea ce e posibil să-i
dăm, tot ceea ce avem. Una este să credem într-un Dumnezeu bun şi vechi, care
are grijă de noi de la înălţimea poziţiei sale puternice, pe care noi nu vom fi
niciodată în stare să o atingem. Cu totul altceva este să credem într-un
Dumnezeu care se gândeşte ca noi să atingem poziţia Lui, puterea Lui,
înţelepciunea Lui, identitatea Lui. Dacă gândim că este posibil ca omul să
devină Dumnezeu, această credinţă, prin chiar natura ei, plasează asupra noastră
obligaţia de a încerca să atingem posibilul. Dar noi nu vrem această obligaţie.
Nu vrem să muncim atât de din greu. Nu vrem responsabilitatea lui Dumnezeu. Nu
vrem responsabilitatea de a trebui să ne gândim tot timpul. Atâta timp cât vom
putea crede că divinitatea este imposibil de atins pentru noi înşine, nu va
trebui să ne preocupăm de dezvoltarea noastră spirituală, nu trebuie să ne
împingem pe noi înşine spre niveluri de conştiinţă şi acte de iubire din ce în
ce mai înalte; putem să ne relaxăm şi să fim doar oameni. Dacă Dumnezeu este în
cerurile Lui, şi noi suntem aici, şi niciodată cele două nu se vor întâlni,
putem să-i lăsăm Lui toată responsabilitatea pentru evoluţia şi conducerea
universului. Putem face doar puţinul nostru, pentru a ne asigura o bătrâneţe
confortabilă, să sperăm că la bătrâneţe vom avea parte de sănătate, fericire,
copii recunoscători şi nepoţi; dar ce e dincolo de asta nu trebuie să ne
preocupe. Aceste scopuri sunt dificil de atins şi cu greu pot fi subapreciate.
Totuşi, pe măsură ce începem să credem că este posibil ca omul să devină
Dumnezeu, nu ne vom mai putea odihni niciodată prea mult, nu vom mai putea spune
“în regulă, slujba mea s-a sfârşit, munca mea e făcută”. Trebuie permanent să ne
sforţăm pe noi înşine spre o înţelepciune din ce în ce mai mare, spre o
eficacitate din ce în ce mai mare. Prin această credinţă ne-am prins singuri,
cel puţin până la moarte, în cursa unei munci de ocnaş pentru îmbunătăţirea de
sine şi dezvoltarea spirituală. Responsabilitatea lui Dumnezeu trebuie să fie
responsabilitatea noastră. Nu este deci de mirare că credinţa în posibilitatea
divinităţii ne repugnă. Ideea că Dumnezeu ne nutreşte într-un mod activ, astfel
încât noi să putem creşte, să fim ca El, ne aduce faţă în faţă cu propria
noastră lene.
M. Scott Peck,
Drumul către tine însuţi,
Curtea
Veche, traducere de Lucian Popescu Bucureşti, 2001, p. 243-245
†
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 186 • C 187 • C 188 • C 189 • C 190 • C 191 • C 192 • C 193 • C 194 • C 195 • C 196-197 • C 198 • C 199 • C 200-201 •
|
