C 191

Intrare • Obstea • Slujba • Istorie • Biblioteca • Media • Apicultura • Centru medical • Noutati

C 191

Pentru a va abona la noutatile site-ului Manastirii Turnu faceti click pe butonul RSS:

Aceasta optiune va va crea automat semne de carte la ce e nou pe site direct pe calculatorul dumneavoastra.

„Hristos Se naste, slaviti-l!

Hristos din ceruri, întampinati-l!

Hristos pre pamant, înaltati-va!

Cantati Domnului tot pamantul

Si cu bucurie laudati-L, popoare,

ca S-a preaslavit!”

Iubitilor nostri frati si surori intru Domnul

Preaslavitul praznic al Nasterii Domnului sa va umple de daruri duhovnicesti, spor in lucrarea faptelor bune, credinta curata si intru toate bunasporire.

La multi ani!

Staret al Sfintei Manastiri Turnu, Protos. Valentin Mitu,
impreuna cu obstea Sfintei Manastiri Turnu – Tîrgsoru Vechi

C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230

• C 186 • C 187 • C 188 • C 189 • C 190 • C 191 • C 192 • C 193 • C 194 • C 195 • C 196-197 • C 198 • C 199 • C 200-201 •

Cuvantul 191

Despre trebuinţa de a răbda

încercările fără turburare şi cu mulţumire

1) Bine a zis Ava Pimen că semnul călugărului se •arată în încercări (în ispite). Căci călugărul care a venit să slujească Domnului cu adevărat trebuie să-şi pregătească cu înţelepciune sufletul pentru încercări, ca să nu se mire, nici să se turbure de cele ce i se în-tîmplă, socotind că nimic nu se întîmplă fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar unde e purtarea de grijă a lui Dumnezeu, negreşit ceea ce se întîmplă e bine şi spre folosul sufletului. Căci toate cîte le face Dumne zeu cu noi le face pentru folosul nostru, şi iubindu-ne şi cruţîndu-ne. De aceea sîntem datori, cum a zis Apos tolul, să mulţumim în toate bunătăţii Lui (I Tes. 5, 18); şi niciodată să nu ne întristăm şi să nu ne pierdem cu rajul în cele ce ni se întîmplă. Şi să primim fără turbu-rare cele ce vin asupra noastră cu smerită cugetare şi cu nădejdea în Dumnezeu, încredinţaţi că, precum am spus, toate cîte le face Dumnezeu cu noi, le face din bunătate, iubindu-ne şi le face bine. Şi nu s-ar putea ca ele să se facă bine altfel, dacă nu s-ar milostivi Dumnezeu.

2) Căci dacă are cineva un prieten şi e încredinţat că e iubit de el, chiar dacă ar pătimi ceva de la el, şi chiar dacă acel lucru ar fi împreunat cu necaz, e con vins că i-a făcut acest lucru din iubire şi niciodată nu crede despre prietenul său că vrea să-1 vatăme pe el. Cu cît mai mult nu trebuie să gîndim despre Dumne zeu care ne-a făcut şi ne-a adus la fiinţă din cele ce nu sînt, şi S-a întrupat pentru noi şi a murit pentru noi, că toate le face cu noi din bunătate şi iubindu-ne ? Şi despre prieten pot gîndi că face unele lucruri pentru mine pentru că mă iubeşte şi-mi poartă de grijă. Dar despre el nu pot socoti că are o astfel de înţelepciune, că poate cîrmui toate cele privitoare la mine precum se cuvine. De aceea el mă poate şi vătăma, chiar dacă nu vrea. Dar despre Dumnezeu nu putem spune aceas ta. Căci El este izvorul înţelepciunii şi ştie toate cele ce ne sînt de folos şi cîrmuieşte spre aceasta toate ale noastre, pînă la lucrurile cele mai neînsemnate. Alte ori se poate spune despre prieten că mă iubeşte, şi mă cruţă şi ştie să cîrmuiască cele privitoare la mine, dar nu şi că are putere să mă ajute în cele ce socoteşte că-mi sînt spre folos. Dar despre Dumnezeu nu putem spune nici aceasta. Căci Lui toate îi sînt cu putinţă şi nimic nu e cu neputinţă înaintea Lui.

Deci despre Dumnezeu ştim că iubeşte şi ocroteşte făptura Sa şi că El însuşi este izvorul înţelepciunii şi ştie să cîrmuiască cele ale noastre şi că nimic nu-I este Lui cu neputinţă, ci toate slujesc voii Lui; şi trebuie să ştim că toate cîte le face, sînt spre folos şi că tre buie să le primim, precum am spus mai înainte, cu mulţumire, ca de la un Stăpîn bun şi binefăcător, chiar dacă sînt împreunate cu necaz. Căci toate se fac cu dreaptă judecată şi Dumnezeu cel prea milostiv nu trece cu vederea nici necazul ce ni se întîmplă.

3) Dar omul adeseori se îndoieşte în sine şi păcă tuieşte din cel mai mic necaz, împreunat cu cele ce vin asupra lui, zicînd: «Cum pot fi acestea spre folosul meu ?» Dar noi nu păcătuim în cele ce vin asupra noastră decît pentru că sîntem fără răbdare în dureri, pentru că nu voim să purtăm un mic necaz, sau să pă timim ceva ce ne vine în afara scopului urmărit de noi. Căci Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste puterea noastră. Pentru că a zis Apostolul: «Credincios este Dumnezeu, Care nu ne va lăsa pe noi să fim încercaţi peste ceea ce putem»- (I Cor. 10, 13). Dar noi neavînd răbdare, nu voim să suferim nici măcar cît de puţin şi nici să primim ceva cu sme renie. De aceea, ne zdrobim şi cu cît ne silim mai mult să scăpăm de încercări, cu atît ne simţim mai îngreu naţi de povara lor şi slăbim în curaj şi nu putem să scăpăm de ele.

Sînt unii care înoată pentru vreo trebuinţă în mare şi dacă ştiu meşteşugul înotului, cînd vine vreun val împotriva lor, se afundă sub el pînă ce trece şi rămîn astfel nevătămaţi. Dar dacă voiesc să se împotrivească valului, acesta îi împinge înapoi şi le măreşte distanţa (pînă la ţintă). Şi cînd încep iarăşi să înoate, vine alt val asupra lor şi de se împotrivesc iarăşi, din nou îi împinge şi-i aruncă înapoi. Şi se zdrobesc mereu, neiz butind nimic. Dar dacă, precum am spus, se vîră sub val şi se smeresc dedesubtul lui, acesta trece peste ei fără să le pricinuiască nici o vătămare; şi rămîn înotînd cît voiesc şi împlinindu-şi lucrul lor. Aşa e şi cu încercările. De poartă cineva cu răbdare şi smerenie încercarea, trece prin ea nevătămat. Dar de se necă jeşte şi se turbură învinovăţind pe oricine, se chinuieşte pe sine însuşi, îngreunînd încercarea împotriva sa, şi în loc să aibă folos din ea, se vătăma.

4) Căci foarte mult folosesc încercările, celor ce le suportă fără turburare. Chiar de ne-ar supăra vreo pa timă, nici atunci nu trebuie să ne turburăm de aceasta. Căci de se turbură cineva de o patimă care-1 supără, este un semn al neştiinţei şi al mîndriei, al necunoaşterii stării sale şi al fugii de osteneală, cum au spus părinţii. De aceea nu sporim şi nu cunoaştem măsurile noastre. Nici n-avem răbdare în lucrul pe care-1 începem, ci voim să dobîndim virtutea fără osteneală. Căci de ce se turbură pătimaşul cînd e supărat de o pati mă ? De ce se turbură dacă a lucrat-o ? Tu o ai şi tu te turburi ? Ai arvuna ei şi zici: «De ce mă turbură ?» Rabdă mai bine, luptă, roagă pe Dumnezeu, căci este cu neputinţă să nu aibă vreun necaz din partea pati milor cel ce a căzut în lucrarea lor. «Vasele lor, cum a zis Ava Sisoe, sînt în lăuntrul tău. Dă-le lor ar vuna lor, şi se vor duce». Vase a numit pricinile. Dacă le-am iubit şi le-am lucrat, nu e cu putinţă să nu fim robiţi de gîndurile pătimaşe, fiind siliţi să lucrăm patimile, chiar dacă nu voim, pentru că ne-am predat de bună voie în mîinile lor.

5) Aceasta este ceea ce a spus proorocul despre Efraim care a biruit pe potrivnicul lui (Osea 5, 13), adică conştiinţa sa, şi a călcat în picioare judecata, pentru că a căutat Egiptul şi a fost luat în robie de asirieni (Osea 7, 11). Egipt numesc părinţii voia tru pească ce ne apleacă spre odihna trupească şi învaţă mintea să caute dulceaţa patimilor. Iar asirieni, gîn durile pătimaşe, care turbură şi zăpăcesc mintea şi o umplu de idoli necuraţi şi o duc cu sila şi fără să vrea la lucrarea patimilor.

Dacă se predă deci cineva pe sine de bună voie dulcii pătimiri a trupului, e dus cu sila şi fără să vrea la asirieni ca să robească lui Nabucodonosor. Aceasta ştiind-o proorocul, se plîngea şi zicea: «Nu vă cobo-rîţi în Egipt» (Ier. 42, 19). «Ce faceţi, nenorociţilor ? Smeriţi-vă puţin ! Plecaţi umărul vostru şi lucraţi pen tru împăratul Babilonului şi şedeţi în pămîntul părin ţilor voştri». Şi iarăşi îi trezeşte zicînd : «Nu vă temeţi de faţa lui, căci cu noi este Dumnezeul nostru, ca să ne scoată pe noi din mîinile lui» (Ier. 42, 11). Apoi prezice şi necazul ce va veni peste ei, de nu vor asculta de Dumnezeu: «De veţi intra în Egipt, veţi fi în loc neumblat şi robiţi şi spre blestem şi osîndă» (Ier. 42, 15, 16). Dar aceia îi răspund: «Nu vom şedea în pămîntul acesta, ci vom intra în Egipt şi nu vom ve dea război şi nu vom auzi glas de trîmbiţă şi nu vom flămînzi de pîine» (Ier. 42, 13—14). Au coborît deci în Egipt şi s-au robit de bună voie lui Faraon, apoi au fost duşi cu sila la asirieni şi s-au robit fără să vrea.

6) Priviţi cu mintea voastră la cele spuse. înainte de a pune cineva în lucrare patima lui, chiar de vor porni gîndurile la luptă împotriva lui, este încă în ce tatea lui, este încă liber şi are şi pe Dumnezeu ca ajutor. Deci de se va smeri lui Dumnezeu şi va purta jugul necazului şi al încercării cu mulţumire, şi va lupta pu ţin, ajutorul lui Dumnezeu îl va scăpa pe el. Dar de va fugi de osteneală şi va coborî la dulcea pătimire a trupului, va fi dus de silă şi de nevoie în pămîntul asirienilor şi va robi acela fără să vrea.

Atunci le va spune proorocul: «Rugaţi-vă pentru viaţa lui Nabucodonosor. Că în viaţa lui este mîntuirea voastră» (Baruh, 1, 12). Nabucodonosor înseamnă a nu se descuraja cineva de necazul încercării ce i se întîm-plă, nici a se feri de el, ci a-1 purta cu smerenie, ca fiind îndatorat să-1 pătimească şi a cugeta că nu este vred nic să se izbăvească de povara lui, ci mai degrabă să se prelungească şi să se întărească împotriva sa, şi, fie că ar cunoaşte în sine pricina lui, fie că nu ar cunoaş te-o pentru moment, să creadă că nimic nu vine fără judecată şi pe nedrept de la Dumnezeu. Aşa a zis fra tele acela cînd s-a întristat şi a plîns că Dumnezeu a luat încercarea de la el: «Doamne, nu sînt vrednic să fiu necăjit puţin ?» Şi iarăşi s-a scris că un ucenic al unui mare bătrîn era războit de gîndul curviei. Şi văzîndu-1 bătrînul luptînd, i-a zis lui: «Voieşti să rog pe Dumnezeu să-ţi uşureze războiul ?» Iar acela a zis : •«Măcar că mă ostenesc, Ava, dar văd din osteneală un rod în mine. Roagă mai bine pe Dumnezeu să-mi dea răbdare».

7) Iată aceştia sînt cei ce voiesc cu adevărat să se mîntuiască. Aceasta înseamnă a purta cu smerită cu getare jugul şi a se ruga pentru, viaţa lui Nabucodono-sor. De aceea zice proorocul: «Că în viaţa lui e mîntuirea voastră». Aceasta e una cu ceea ce a zis fratele : «Văd în mine rod din osteneala mea». Aceasta o spune şi bătrînul: «Astăzi am cunoscut că eşti în sporire şi că mă întreci».

Căci cînd luptă cineva împotriva păcatului cu fapta şi începe să se războiască şi se smereşte pentru gîndurile pătimaşe din cugetare, se zdrobeşte, se nevoieşte şi prin necazul nevoinţelor, se curăţeşte pe încetul şi vine iarăşi la starea după fire.

Deci, precum am spus, cînd e supărat cineva de patimă şi se turbură din neştiinţă şi mîndrie, trebuie să-şi vadă mai degrabă măsurile sale şi să rabde sîrguindu-se, pînă ce va face Dumnezeu mila Sa cu el. Căci de nu se ispiteşte cineva şi nu cunoaşte necazul patimilor, nici nu se luptă, nici nu se curăţeşte. Zice psalmul despre aceasta : «Cînd răsar păcătoşii ca iarba, se ivesc toţi cei ce lucrează fărădelegea, ca să se piardă în vea cul veacului» (Ps. 11,8). Păcătoşii ce răsar ca iarba sînt gîndurile pătimaşe. Căci neputincioasă este iarba şi nu are tărie. Cînd răsar deci gîndurile pătimaşe în suflet, atunci se ivesc, adică se arată toţi cei ce lucrează fără delegea, care sînt patimile, ca să fie nimicite în veacul veacului. Căci cînd se arată patimile în cei ce luptă, atunci sînt nimicite de către ei.

[...]

11) Aşa şi sufletul, cînd se opreşte de la păcatul cu fapta şi trece marea cea gîndită (a gîndurilor, a duhu rilor rele), întîi se va osteni luptînd şi necăjindu-se mult şi apoi va intra prin necazuri la sfînta odihnă. «Că prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în îm părăţia cerurilor» (Fapte 14, 21). Căci necazurile mişcă mila lui Dumnezeu spre suflet, cum mişcă vînturile ploaia. Şi precum ploaia căzînd mult timp, dacă semă nătura este încă plăpîndă, o face să putrezească şi să-şi piardă rodul, iar vînturile venite cu măsură o usucă şi o întăresc, tot aşa este şi cu sufletul. Slăbirea luptei, negrija şi odihna, moleşesc şi împrăştie sufletul, iar încercările îl strîng şi-1 unesc cu Dumnezeu, precum zice proorocul: «Doamne, întru necaz Ţi-ai adus amin te de mine» (îs. 26, 18). Deci, precum am spus, nu tre buie să ne turburăm, nici să ne întristăm şi moleşim în încercări. Ci să răbdăm şi să mulţumim în necazuri şi să ne rugăm pururea lui Dumnezeu întru toată smere nia, ca să-Şi facă milă cu neputinţa noastră şi să ne acopere pe noi de toată ispita, spre slava Lui. Amin.

Avva Dorothei – Cuvântul XIII, Filocalia IX

†

Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail: contact@turnu.ro

• C 186 • C 187 • C 188 • C 189 • C 190 • C 191 • C 192 • C 193 • C 194 • C 195 • C 196-197 • C 198 • C 199 • C 200-201 •