|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 186 • C 187 • C 188 • C 189 • C 190 • C 191 • C 192 • C 193 • C 194 • C 195 • C 196-197 • C 198 • C 199 • C 200-201 •
Cuvantul 195
de Tom Gallagher
Nicio
altă dictatură nu este asociată mai mult cu teroarea, paranoia şi supravegherea
maselor din romanul 1984 al lui George Orwell, ca România lui Ceauşescu. Oare
este posibil ca moştenitorii acestei tiranii şi aliaţii pe care i-au câştigat pe
drumul lor către putere, în special în zona afacerilor şi în mass-media, să fie
pe punctul de a dezvolta o formă mai rafinată, dar la fel de sufocantă de
control înregimentat, care îi va asigura României un loc important în manualele
de ştiinţă politică ale secolului XXI?
Unul dintre secretele succesului lor a constat în abilitatea de a exploata
vulnerabilităţile colective ale poporului român. O populaţie care, în urmă cu 60
de ani, era alcătuită într-un procent covârşitor din ţărani poate fi uşor
exploatată de demagogi, în special pe fondul unor schimbări sociale rapide,
precum o urbanizare lipsită de suportul unor instituţii capabile să modereze
efectele dezordinii. Argentina a fost martora lansării mişcării peroniste în
aceleaşi condiţii.
Dar, în România, îndepărtarea de
pământ a fost însoţită de impunerea unei dictaturi necruţătoare, hotărâtă să
dezrădăcineze acele valori care împiedicau statul totalitar să ia în stăpânire
minţile oamenilor. Luate împreună, acestea au constituit o dublă lovitură pentru
România, din care îşi va reveni după multe generaţii sau poate niciodată.
Populaţia de astăzi este într-o stare psihologică precară, fragmentată şi
incapabilă să articuleze sau să se pună de acord asupra unui set de valori
publice care să-i permită să modeleze măcar o mică parte din destinul său
naţional. Într-o ţară în care psihologii şi sociologii au fost, practic,
interzişi în anii ’70, astăzi guvernanţii fac uz de o armată de angajaţi din
aceste ramuri ale ştiinţelor sociale, dar şi din media sau din zona de
management, pentru a dezvolta mijloace şi mai eficiente de a-i ţine pe români
sedaţi şi, prin urmare, incapabili să-şi îmbunătăţească situaţia socială.
Experienţa comunistă oferă, în mod
evident, un sprijin extrem de valoros pentru aceşti tehnocraţi ai puterii.
Distrugerea instituţiilor şi a elitelor care au susţinut cu maxim devotament o
moralitate colectivă a fost o pierdere devastatoare. Sistemul de valori al
naţiunii a fost pervertit. S-au lansat atacuri împotriva familiei, a religiei şi
asupra oricărei alte forme de ataşament pe care statul nu o putea manipula.
S-a dovedit curând, pe fondul
regrupării artizanilor vechiului regim, că societatea românească este una
atomizată în care funcţionează spiritul de turmă. În 1990 şi 1991, Ion Iliescu a
mobilizat cele mai brutale elemente ale societăţii pentru a-i intimida pe aceia
care nu doreau să continue să trăiască într-un stat în care prevalează regulile
comuniste ale conformismului sufocant. O mare parte din societate a fost
antrenată, de către tehnicienii comunişti, în efortul de a crea noi aranjamente
pentru a menţine o ordine în care cei puţini îi exploatează pe cei mulţi, în
care reformatorii din justiţie şi educaţie sunt ferm sancţionaţi, o ordine care
să folosească cele mai ingenioase mijloace pentru a ţine la distanţă ideile noi
şi a-i descuraja pe oamenii talentaţi să îşi dorească să folosească aceste idei
pentru a schimba în bine România.
Au existat câteva perioade în care
societatea s-a trezit din narcoză: 1996, 2004 şi, din nou, la referendumul din
2007, atunci când s-a dorit întreruperea preşedinţiei lui Băsescu. Au existat,
de asemenea, începuturi ratate, cum a fost implicarea UE în afacerile interne
ale României începând cu 1999: moştenirea majoră a acestui angajament a fost
aceea de a impune, din exterior, o faţadă nouă, a structurilor pluraliste
europene, pe care o elită locală abilă a golit-o de orice conţinut reformist.
Momentele de luciditate populară nu au fost legate de vreun partid politic sau
de vreun ONG, căci niciunul dintre acestea nu a rămas imun la sistemul de valori
postcomunist, ci au fost momente realizate de media independentă care, vreme de
câţiva ani, a contribuit la consolidarea conştiinţei civice.
Afost nevoie de câţiva ani înainte ca
foştii securişti şi alte componente adaptabile ale vechiului regim să îşi dea
seama ce profituri se pot obţine din media sau de capacitatea sa extraordinară
de a controla minţile a milioane de oameni. Sub Ceauşescu, televiziunea fusese
raţionalizată, iar presa scrisă era supravegheată în detaliu. Nu a fost de
mirare deci că, la începutul anilor ’90, a erupt o avalanşă de publicaţii, multe
efemere. A fost totuşi începutul presei independente. Cei care au dus-o mai
departe au fost tineri energici şi ambiţioşi care nu au avut deschidere spre
alte ocupaţii mai convenţionale. Au fost idealişti, au avut curaj, dar totodată
au fost oportunişti şi egoişti şi nici pe departe imuni la avantajele oferite de
ispitele bogăţiei şi ale puterii. Au fost câteva publicaţii care au tras
guvernul la răspundere mai bine decât au reuşit partidele din opoziţie.
Dacă ritmul schimbării în România ar
fi fost mai alert, atunci această presă scrisă ar fi putut să promoveze un simţ
naţional autentic al opiniei publice, care să susţină o etică de
responsabilizare a comportamentului în spaţiul public. O presă îndrăzneaţă, cu
editori şi jurnalişti care să acţioneze ca tribuni ai poporului nu se poate
autosusţine. Pentru a contesta oligarhia politicienilor transpartinici şi
clientela lor economică, forţe proaspete ar trebui să se angajeze decisiv în
arena publică din România.
Mai mult decât atât, UE ar trebui să
dovedească mai multă fermitate şi luciditate în deciziile legate de acele
schimbări care trebuie să devină prioritare, pentru ca România să beneficieze de
un val de reforme care să-i permită să se comporte în mod responsabil, ca membru
cu drepturi depline al Uniunii. În schimb, UE a prezidat un pseudo-proces de
europenizare. România a absorbit legile, valorile şi procedurile de luare a
deciziilor specifice Uniunii numai la nivel superficial şi declarativ. Un grup
restrâns de actori locali şi-a creat o legitimitate proprie pe fondul iniţierii
procesului de extindere. Ei s-au folosit de un anumit instrument al UE pentru a
anula până şi acel minim progres realizat prin crearea unei societăţi axate mai
mult pe valori. Este vorba despre privatizarea rapidă – terapia de şoc
recomandată de Bruxelles.
Efectul asupra industriei media a fost
instantaneu. Neoliberalismul economic s-a armonizat cu instinctele cleptomane
ale deţinătorilor locali ai puterii. Rezultatul a fost dispariţia rapidă a
presei independente şi înlocuirea ei cu un set de televiziuni şi publicaţii care
răspund dorinţelor celor care le deţin.
Această presă a suferit o transformare
spectaculoasă. A devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări
pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta niciodată pe cei puţini
care au confiscat puterea şi a căror ascensiune a început în 1989. Înainte de
a-şi atinge obiectivele, această presă a creat pagube enorme calităţii vieţii
publice, prin degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase
asupra opţiunilor politice pentru viitor.
După 2000, românii au devenit numai
spectatori, fără nicio posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al
schimbării, care a adus rate înalte de creştere economică, dar care a creat, pe
de altă parte, averi personale spectaculoase şi alte inegalităţi frapante între
clasa politică şi restul societăţii. Toate acestea s-au întâmplat pe fondul
liberalizării economice sponsorizate de către UE. Era necesară existenţa unei
economii competitive care să atragă investiţii şi care să transforme România,
într-o bună zi, într-un membru de succes al UE.
A fost deci o cale accelerată de
liberalizare politică şi reformă instituţională, elemente cheie în proiectul
Uniunii de extindere către Est. Dar, pe parcursul celor şapte ani de negocieri,
Bruxellesul a fost prioritar interesat de îndeplinirea criteriilor economice, nu
a celor politice. UE a uitat că elita conducătoare postcomunistă se ocupase
deja, de câţiva ani, de transferul valorilor statului în mâini private, în cele
mai variate moduri.
Industria media nu putea rămâne imună
la acest ritm al schimbării. Dimpotrivă, a fost una dintre cele mai profitabile
şi inovative industrii, jucând şi un rol strategic, întrucât multitudinea de
titluri tranşante din presă a tras la răspundere mai mult PSD decât pe oricare
alte forţe politice.
Câteva trusturi au intrat în sectorul
media din România. Unele au rămas, altele nu. Serviciul BBC World şi-a extins
operaţiunile în 2003-2004 pentru a dispărea complet din România în decursul a
cinci ani. Firmele străine nu aveau, însă, nicio strategie şi erau dispuse să
facă unele concesii guvernului prin limitarea reportajelor critice în numele
unui profesionalism sporit. De o şi mai mare importanţă a fost decizia unor
elite locale care au încercat să profite de pe urma acestui amestec dezordonat,
transferând avuţia statului în holdinguri private pentru a investi mare parte
din câştigurile lor în operaţiuni media.
Aşa şi-au făcut apariţia, în prima
jumătate a acestui deceniu, puternice holdinguri media. Nu asta a dorit UE
atunci când s-a ostenit să facă remarce critice asupra mass-media. Jonathan
Scheele, şeful delegaţiei UE la Bucureşti pentru cinci ani, a declarat în
mijlocul unor negocieri că el se aştepta la apariţia unei prese normale
competitive, finanţată din publicitate. Acest tip de venit e pe cale de
dispariţie în ţările vestice, dar Scheele a asumat în mod evident că România ar
fi incapabilă să evite un tip normal de capitalism, bazat pe o piaţă largă de
consum, cu un excelent nivel al competiţiei între diferitele interese economice.
Dar lanţul Antenelor, prima
construcţie media privată majoră, a anticipat tipul de monopoluri care vor
apărea în diferite ramuri ale economiei, fără să ţină cont de mecanismele de
reglementare a căror introducere fusese solicitată de către UE guvernelor.
Antena 1 a fost cea care a lansat reteţa talk show-urilor care expuneau lumea
politică verdictului comentatorilor populişti. Talk show-ul lui Marius Tucă a
oferit, noapte de noapte, o platformă de denunţare neinhibată a coaliţiei
anti-PDSR care a ajuns la putere la sfârşitul anilor ‘90. Atacurile nocturne au
avut în mod sigur o contribuţie la succesul alarmant al extremiştilor lui Vadim
Tudor la alegerile din 2000.
În timpul primei guvernări PSD şi apoi
a celei dominate de PNL, importante părţi din media electronice au simţit nevoia
de a induce un dezinteres masiv în ceea ce priveşte politicul. Luptele pentru
putere au fost tratate în termeni de telenovelă. Nu există chestiuni politice
sau etice în joc care să determine direcţia viitoare pe care ţara să o urmeze.
Sau, dacă sunt, pericolul corupţiei, derivei autoritare sau falimentul statului
nu pot fi explicate în stereotipurile pe care străinii sau complicii lor locali
le preferă – cei care refuză să dea României şansa de a se adapta lumii moderne
în propriul său ritm şi în modul ei caracteristic.
Banalitatea, dispariţia bunului simţ,
discuţia despre nimic şi aceeaşi galerie de figuri au dominat canalele TV.
Mustăciosul de Savonarola a fost cel care l-a perpelit pe Băsescu, cel puţin
trei nopţi pe săptămână, la Antenă. Pe lângă el, mai era şi tăcutul său asociat,
mai cinic şi mai şiret, care şi-a folosit experienţa editorialistică pentru a
arunca un ochi cinic asupra lumii politice, dar şi acel Peter Pan trecut de 30
de ani, miop şi chel, care părea că vinde o nouă pastă de dinţi senzaţională.
Vocile independente au dispărut de pe canale.
Din 2008, Academia Caţavencu a încetat
să mai reprezinte vocea curajoasă şi subversivă a celor care au rămas fideli în
susţinerea unei platforme a schimbării. În încercarea de a păstra traiectoria
hipioţilor îmbătrâniţi şi a figurilor nonconformiste, vândute însă unuia dintre
cei mai deştepţi moguli economici, obiectivele AC au devenit predictibile. Tipul
de nonconformist, neras, arătând un pic hippie – tipul studentului etern –, este
întâlnit din ce în ce mai des în birourile ziarelor şi în studiourile
televiziunilor. În comunism, asemenea figuri îmbrăcate casual ar fi fost
ridicate de pe stradă şi trimise în Băragan pentru a săpa şanţuri. Aceşti tipi
care arată asemenea disidenţilor radicali sunt de fapt profund conformişti. Ei
pot scrie la ordin, pentru că nu au niciun set de valori fundamentale.
Ei ar râde dacă cineva le-ar reproşa
că nu încearcă să descopere adevărul într-o anumită întâmplare. Pentru aceşti
postmodernişti, este OK să mistifice adevărul, pentru că adevărul nu există, aşa
cum valorile sunt numai un anacronism burghez.
Noii capitalişti împreună cu aliaţii
lor politici au reuşit să creeze un proletariat media care este mai eficient în
a-i păstra pe oameni pasivi şi inofensivi decât predecesorii săi din timpurile
comuniste. Primul lor succes relevant a fost pe 30 noiembrie 2008, când doar 39%
din electorat a votat. Aşa numita „clasă educată“ a dominat prin absenţă. Lipsa
lor de angajament este tributară modului în care media private şi de stat au
trivializat constant politica. Evident că, prin neimplicarea lor, partidele
şi-au întărit forţele, reuşind să afecteze, într-o măsură tot mai mare,
interesele fragilei clase de mijloc.
România ar putea experimenta
într-adevăr ascensiunea unei noi forme de autoritarism, în care un popor docil
sprijină un sistem în mod evident ostil propriei bunăstări, efectul fiind o
marginalizare a sa. Nu avem de-a face cu niciun fel de intimidare sau coerciţie.
În schimb, oamenii au comis o lovitură de stat împotriva lor înşile. Aceştia
sunt adevăraţii copii pe care Elena Ceauşescu i-a invocat înainte de a fi
executată, deşi nu a mai trăit să-i vadă în floarea vârstei. Sunt atât de mulţi
tineri care au extenuarea şi cinismul celor de 60 de ani, deşi singura viaţă pe
care ei au cunoscut-o cu adevărat este cea pe care o întâlneşti pe Youtube,
Facebook sau alte platforme de socializare media.
Îşi au aceste apariţii macabre şi
îngrijorătoare originile în comunism? Sau putem să identificăm sursele acestui
rău în lunga perioadă de tranziţie de după 1989, atunci când speranţele de mai
bine s-au epuizat pe fondul neîmplinirii lor? Sau a fost UE cea care a distrus
speranţele, atunci când voci influente, precum cea a d-lui Scheele, afirmau cu
ipocrizie că el lucrează împreună cu tot poporul, şi nu doar cu elitele
Bucureştiului? În schimb, pasivitatea celor mulţi a permis ca o entitate
presupus puternică, precum UE, să fie păcălită şi neutralizată de către
gangsteri politici locali, într-un mod similar celui în care piraţii somalezi
acaparează acum tancurile petroliere.
Oricare ar fi cauzele, este cert că
acei jurnalişti cu o gândire independentă şi cu o abordare profesionistă a
expertizei lor sunt o specie pe cale de dispariţie rapidă, mai ales în media
naţionale. Astăzi, acei jurnalişti care se întâlneau în mod regulat cu
ambasadorii UE în timpul procesului de aderare (şi care se considerau voci
publice importante) se zbat din greu să-şi păstreze joburile. Unii au fost
nevoiţi să devină translatori sau profesori ca pe vremea comunismului, semnalând
că locul celor care au o gândire liberă nu este în media. Dan Tăpălagă este încă
excepţia care confirmă regula, cel care sparge tiparele, reuşind cu agilitate şi
tenacitate să găsească resursele pentru jurnalismul independent şi analitic.
Dar el este aproape ultimul mohican.
Un întuneric politic se lasă asupra României. În aceste vremuri crepusculare,
există destul zgomot, venind mai ales dinspre blogosferă. Sunt foarte
mulţi tineri care spun prostii şi lansează atacuri cinice la adresa oricui
insistă să spună că mai există lucruri pentru care merită să lupţi în România.
Mă întreb chiar dacă unii dintre tehnocraţii puterii ar putea lua o pauză pentru
a reflecta asupra faptului că au mers prea departe, reducând aproape o generaţie
întreagă la stadiul de legumă.
Traducere de OCTAVIAN MANEA,
articol preluat de pe blogul domnului
†
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 186 • C 187 • C 188 • C 189 • C 190 • C 191 • C 192 • C 193 • C 194 • C 195 • C 196-197 • C 198 • C 199 • C 200-201 •
|
