|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 186 • C 187 • C 188 • C 189 • C 190 • C 191 • C 192 • C 193 • C 194 • C 195 • C 196-197 • C 198 • C 199 • C 200-201 •
Cuvintele 200-201
  REEDUCAREA DE LA AIUD
Introducere
Despre ceea ce s-a intamplat, atat in inchisori, cat si in
intregul univers concentrationar din Romania, s-a scris relativ putin, si s-a
publicat si mai putin, in raport cu dimensiunea apocaliptica a suferintelor
indurate de atatia oameni in aceste adevarate temple ale ororii. Dar si ceea ce
s-a publicat, atat cat s-a publicat, a aparut in editii confidentiale si,
adesea, mai mult decat modeste, din initiativa si pe cheltuiala unora dintre
victime, fiind mai totdeauna ignorate, cu oarecare ostentatie, atat de clasa
politica, cat si de opinia publica romaneasca in general. Nici chiar istoricii,
carora le-ar incumba sarcina de a cerceta si de a explica pentru posteritate ce
a fost si ce s-a intamplat in gulagul romanesc, nu se inghesuie sa faca
acest lucru, nici chiar acum, cand nu mai pot invoca imposibilitatea accesului
la arhive. Astfel stand lucrurile, este oarecum normal ca majoritatea romanilor
sa nu stie nimic – sau aproape nimic – despre reeducarea de la Pitesti, de
exemplu. Nu mai vorbesc de cea de la Aiud, despre care chiar nu s-a scris nimic
consistent, desi, ca rezultate, ea a fost tot atat de cumplita ca si cea de la
Pitesti. Ca romanul de rand, coplesit de griji si victima a unei interminabile „tranzitii”,
nu are cunostinta de aceste orori este oarecum explicabil. Cu totul inexplicabil
este insa faptul ca pana si intelectualitatea, care este – sau care ar trebui sa
fie – „constiinta cetatii”, manifesta o vinovata indiferenta fata de ceea ce s-a
intamplat timp de doua decenii in gulagul romanesc, chiar si dupa ce i s-a atras
atentia, inca de timpuriu, de catre o voce autorizata, asupra importantei
studierii si elucidarii problemelor pe care le genereaza aceste diabolice
„experimente”. Este vorba de Virgil Ierunca, celebrul exilat caruia, in 1990,
i-a aparut, la Editura Humanitas, cartea intitulata Fenomenul Pitesti
(care, dupa cate stiu eu, este singura scriere in domeniu careia i s-a acordat,
de catre „o parte a intelectualitatii”, oarecare atentie).
Iata ce spune exilatul roman de la Paris despre acest
„experiment”: „Toata lumea cunoaste azi Arhipelagul Gulag. Toata lumea mai
stie ca, sub denumirea posibila de Arhipelag M.A.I., el s-a intins si asupra
Romaniei. Ceea ce n-a ajuns insa – si inca – la cunostinta tuturor este ca in
Arhipelagul romanesc a existat o insula a ororii absolute, cum alta n-a mai fost
in intreaga geografie penitenciara comunista: inchisoarea de la Pitesti. Acolo a
inceput la 6 decembrie 1949 o experienta de o sumbra originalitate denumita
reeducare si tinzand la distrugerea psihica a individului”. Si in incheiere
face urmatoarele precizari: „Fenomenul Pitesti ni se pare a depasi in oroare,
din fericire nu si in durata, reeducarea de tip chinezesc. Paralela intre aceste
doua experiente de distrugere a psihismului se impune de la sine, oricare ar fi
explicatiile acestui straniu paralelism pe care le vor gasi istoricii de maine.
Azi ne revine noua, contemporanii acestei degradari, ai acestui proiect demonic
[...], sarcina de a culege
pentru memoria de maine elementele ce definesc fenomenul Pitesti”.
Avem, cu alte cuvinte, datoria morala de a smulge uitarii destinul acestei
nefericite generatii de intelectuali (amintesc ca tinerii asupra carora s-a
facut „experimentul” de la Pitesti au fost in marea lor majoritate studenti) si
de a elucida, atat pentru contemporanii miopi (sau numai neinformati), cat si
pentru posteritate (mai ales pentru posteritate), multiplele probleme legate de
acest cumplit „experiment”.
Are dreptul la aceasta „aducere aminte” un Pop Cornel, de
exemplu, a carui figura o voi evoca pe scurt, pentru edificare, in cele ce
urmeaza. Desigur, acelasi drept il au toti cei care au trait ororile gulagului
romanesc. L-am ales insa pe el pentru ca mie mi se pare o figura emblematica din
acest punct de vedere.
Pop Cornel, fost eminent student al Facultatii de Medicina din
Cluj, care, atat prin pregatirea sa profesionala si umanista, cat si prin inalta
sa tinuta morala, promitea sa devina un fel de lider de generatie, a nimerit si
el, ca majoritatea colegilor sai, in „iadul” de la Pitesti. Turcanu, care-i
cunostea biografia, s-a ocupat personal de el si in sase saptamani de tortura
continua a reusit sa faca din acest om integru si echilibrat un „neom”, un robot
care executa orbeste tot ceea ce ii cerea „dresorul” sau. Pentru a ilustra ce
facuse tortura din acest om, reproduc urmatoarea scena evocata de unul dintre „pitesteni”.
Pentru a-l tine sub tensiune si a-i spori dezumanizarea, Turcanu, ori de cate
ori avea de facut cate o „operatie” mai dificila, il lua pe el „mana a doua”.
Intr-una din zile, pe cand „trudeau” impreuna sa aduca la ascultare un
„pacient” care se incapatana sa reziste, Pop Cornel se opreste deodata din
„lucru” si se adreseaza „dresorului” sau: „Domnule Turcanu, am gandit rau
despre dumnevoastra. Scoateti raul din mine!”. Si zicand acestea, isi dadu
jos pantalonii si se intinse alaturi de victima! Nu se stie ce gand natang o fi
trecut prin mintea tulbure a nefericitului om, dar Turcanu a interpretat acest
gest in felul lui, considerand ca Pop Cornel a recurs la acest tertip pentru a
oferi victimei un moment de respiro si, in consecinta, i-a ordonat sa treaca „in
pozitie”, ceea ce insemna reluarea intregului ciclu al reeducarii.
S-ar putea ca Turcanu sa nu fi gresit totusi in aprecierea lui,
pentru ca Pop Cornel a mai facut si cu alte ocazii dovada ca, pe undeva, prin
strafundurile ravasite ale sufletului sau, mai pastra o farama din omul care
fusese altadata. Ion Munteanu, coleg cu el de facultate, relateaza ca,
intalnindu-l odata, dupa cadere, in loc de orice alta discutie, acesta i-a
recitat cu ochii in lacrimi balada lui Stefan Aug. Doinas Mistretul cu colti
de argint – „o trista spovedanie – remarca Ion Munteanu –,
alegoria poeziei acoperind-o pe cea a propriei sale vieti”. Intr-adevar, Pop
Cornel, se aseamana printului din balada, fiind sfasiat, ca si acesta, de
propriul sau ideal. Si inca o dovada ca el percepea exact starea in care se
gasea o constituie faptul ca, in ultimul cuvant pe care l-a rostit la procesul
in care a fost judecat impreuna cu Turcanu si cu multi altii, a cerut sa fie
condamnat la moarte. Si a fost condamnat la moarte si executat. „Numai ca
– remarca cineva – aceasta condamnare pentru el nu a fost o pedeapsa, a fost
o eliberare”. Si o ispasire asumata, as adauga eu.
Am amintit deja mai sus ca, pe langa datoria de a smulge uitarii
„destinul acestei generatii crucificate”, mai avem si obligatia de a elucida,
pentru contemporani si pentru posteritate, unele probleme legate de acest
diabolic „experiment”, cum ar fi: identificarea initiatorilor acestui proiect,
identificarea celor care au dat dispozitii sa fie pus in aplicare si care l-au
„monitorizat” si, nu in ultimul rand, stabilirea cauzelor pentru care doar
Romania a avut parte de un asemenea „experiment”, despre care (pentru a nu cadea
in „pacatul” evreilor care afirma unicitatea holocaustului) nu voi spune ca a
fost unic, ci doar ca, pe o scara a ororilor savarsite in cunplitul secol XX,
el se situeaza pe una dintre treptele cele mai de sus.
Toate aceste probleme trebuie lamurite, pentru a nu mai da
prilejul, nici celor de rea-credinta, nici celor neinformati, sa interpreteze in
fel si chip aceasta cumplita tragedie, asa cum face d-l H.-R. Patapievici, de
exemplu, care considera, nici mai mult, nici mai putin, „fenomenul Pitesti”
drept „expresie a specificului national romanesc”! Intr-un eseu publicat in nr.
1 al revistei 22, din ianuarie 1994, dumnealui spune textual: „Abia
cand privim spatiul mioritic ca anticamera a fenomenului Pitesti, gravitatea
chestiunii specificului national este cu adevarat pusa”. Aceasta asertiune a
autorului Politicelor a scandalizat, pe buna dreptate, pe multi, desi
s-ar putea ca d-l Patapievici sa se fi referit doar la „resemnarea” ciobanului
mioritic si nu la crima propriu-zisa. S-ar putea, deci, ca dumnealui sa
considere fatalismul ca „specific national al poporului roman”. Dar aceasta
interpretare nu poate fi acceptata, deoarece victimele de la Pitesti nu s-au
lasat hacuite din fatalism. In cazul lor nu exista alta alternativa, liberul
arbitru fiindu-le anulat. Si apoi, toti cei care isi dau cu parerea despre acest
„fenomen”, deci si d-l Patapievici, ar trebui sa remarce si reversul medaliei,
adica dimensiunea eroica a celor intamplate aici. Caci Pitestiul nu a fost numai
oroare si abjectie, ci a avut si o imensa dimensiune eroica. Amploarea
supliciilor si a ororii atesta amploarea rezistentei care trebuia infranta. Daca
toti cei care au fost supusi „reeducarii” ar fi acceptat-o fara a se
opune, „fenomenul” nu ar mai fi avut loc si d-l Patapievici ar fi trebuit
sa caute in alta parte „specificul national al poporului roman”.
Sa trecem acum in revista
problemele legate de acest experiment, dupa cum au fost enuntate mai sus. Este
vorba de identificarea celor care au initiat si conceput acest proiect (prima
problema), a celor care l-au pus in aplicare si au supravegheat indeplinirea lui
(a doua prolema), precum si cauzele pentru care doar detinutii din
Romania au avut parte de un asemenea tratament (a treia problema)
Supozitia ca „reeducarea” apartine, ca initiativa si conceptie,
unei mentalitati straine se sprijina pe date indubitabile. Este deja un truism
faptul ca ea a fost initiata de Moscova si minutios pusa la punct in birourile
Ministerului de Interne si ale Comitetului Central, sub directa indrumare a
consilierilor sovietici,.de catre comunistii care erau in posturi de conducere,
in marea lor majoritate alogeni. Generalul Pintilie (Pantiusa) era rus, iar Ana
Pauker si triada demonica din preajma ei (Nicolski, Dulbergher, Zeller), precum
si Teohari Georgescu, Sepeanu, Koller, Tiberiu Lazar, ca sa enumar doar cativa
dintre cei implicati, erau evrei. Desigur, au fost si destui romani, cozi de
topor, care au participat la aceasta criminala actiune. Ma refer la cei cativa
directori de inchisore (Dumitrescu Alexandru, Goiciu, Gheorghiu etc.), la unii
dintre ofiterii politici si dintre gardieni, precum si la grupul primilor
tortionari cu ajutorul carora s-a demarat “reeducarea”. Unii dintre
acestia din urma, cei care au facut partea urata a trebii, au fost judecati
si executanti, pentru a nu mai putea depune marturie, iar altii au
fost inclusi si judecati in lotul “tapilor ispasitori”.
Printre creierele care au clocit “actiunea”, eu nu stiu insa sa fi fost vreun
roman. Nu vreau prin aceasta sa minimalizez vinovatia romanilor care au fost
complici la aceste orori, pentru ca ei sunt cel putin tot atat de vinovati ca si
cei care le-au pus la cale. Vreau doar sa reliefez faptul
ca “reeducarea” de la Pitesti nu apartine – nici in initiativa, nici in
conceptie – romanilor, ci are cu totul alte origini. Eu nu cred ca a fost doar o
simpla coincidenta faptul ca, o data cu debarcarea Anei Pauker si a grupului sau
de “deviationisti”, in vara anului 1952, a incetat si “reeducarea”. Se vorbea
chiar, printre cei avizati, ca Gheorghiu-Dej ar fi vrut sa o faca raspunzatoare
pe aceasta Passionaria a Romaniei, printre altele, si de ororile de la
Pitesti. dar pana la urma a renuntat la aceasta acuza, se pare, de teama
implicatiilor internationale. Sa nu uitam ca la vremea aceea mai traia inca
Stalin. In orice caz, ar fi interesant de scotocit, in legatura cu aceasta
problema, in arhivele fostului Comitet Central. Dar aceasta este treaba
istoricilor aflati in plina activitate.
In continuare, voi incerca sa stabilesc din ce motive
detinutilor politici din Romania li s-a aplicat acest tratament de o
bestialitate fara egal in analele ororilor penitenciare din ansamblul tarilor
Europei rasariteane abandonate de Occident bolsevismului. Desi motive care ar
putea explica aceasta stare de lucruri sunt mai multe, eu ma voi opri, in cele
ce urmeaza, doar asupra unuia, pe care il consider a fi fost esential.
Nu as vrea sa se interpreteze ca fac, cu aceasta ocazie, o
pledoarie pro domo, dar afirm dintru inceput ca, pentru acest tratament
„discriminatoriu” aplicat detinutilor politici din Romania (ma refer atat la
tratamentele extrem de inumane din inchisorile de executie si din lagarele de
munca fortata, cat si la aberantele actiuni de asa-zisa reeducare), „vinovata”
se face... Miscarea Legionara. Pentru a-i anihila pe cei mai inversunati
adversari ai lor, care erau membrii acestei miscari, cotropitorii bolsevici si
naimitii lor dinauntrul tarii au nascocit si au pus in aplicare metode de
exterminare fizica si siluire sufleteasca fara egal in universul concentrationar
al sangerosului secol XX. Subliniem ca aceasta monstruozitate a fost cu atat mai
cumplita cu cat tortionarii nu s-au multumit numai cu suprimarea fizica sau cu
pervertirea constiintelor si schilodirea sufletelor adversarilor lor, ci si-au
propus sa ucida si ideile-forta care au facut posibila aparitia, in tara noastra,
a acestei stari de spirit care a fost Miscarea Legionara.
Am demonstrat, cu alta ocazie, ca Miscarea Legionara a aparut si
s-a dezvoltat ca o necesitate istorica in conditiile create in
aceasta parte a Europei de rezultatele primului razboi mondial. Ea nu a fost
doar o simpla ideologie, ci o miscare spirituala de regenerare a
sufletului romanesc, structurata pe valorile nationale si pe spiritualitatea
crestina. Si pentru ca, printre pericolele care pandeau societatea romaneasca in
perioada respectiva, se profila tot mai amenintator, dinspre Rasarit, si
pericolul comunist, programul de lupta si de actiune al acestei miscari a avut,
inca de la inceputurile ei, si o puternica componenta anticomunista.
Aceasta atitudine ferma si nedisimulata nu a trecut neobservata, ci a fost
sesizata si de noii stapani de la Kremlin, care, dupa ce si-au consolidat in
interior nefastul lor regim, au inceput sa se pregateasca pentru a declansa „revolutia
mondiala”. Caci Rusia, bolsevica acum, nu a renuntat la tendintele ei hegemonice,
ci a continuat, in numele „internationalismului proletar”, sa promoveze aceeasi
obsedanta politica expansionista de totdeauna. In acest scop, Moscova, prin
agentii sai, a urmarit cu atentie situatia politica si sociala din tarile vecine
in care intentiona sa-si „exporte” revolutia, incercand, astfel, sa depisteze
atat factorii favorizanti (formatiuni si personalitati politice dispuse sa
colaboreze sau sa faca compromisuri, nemultumiri pe care sa le speculeze etc.),
cat si pe cei ostili planurilor lor. Astfel, ei si-au dat repede seama ca in
Romania cea mai inversunata si eficienta rezistenta impotriva actiunii lor o va
opune Miscarea Legionara, ai carei membri erau educati si pregatiti, printre
altele, si in acest scop.
De aceea, comunistii rusi au acordat o atentie deosebita acestui
fenomen spiritual din tara noastra, mai ales incepand cu a doua jumatate a
deceniului patru, cand aceasta miscare a devenit si o forta politica de care
trebuia sa se tina seama. Exista indicii ca, in aceasta perioada, NKVD-ul a
incercat (si probabil a si reusit) sa-si infiltreze, in randurile ei, agenti
special instruiti, pentru a-i studia modul de organizare si pentru a o
compromite si submina din interior. Sunt si unele dovezi in acest sens, cum ar
fi de exemplu capturarea de catre Siguranta a unui stoc de cateva mii de camasi
verzi introduse clandestin in tara, in toamna anului 1940, care urmau sa fie
distribuite elementelor declasate ale mahalaleor, in vederea atragerii acestora
in evenimentele ce se prefigurau. De asemenea, sunt unele indicii ca Traian
Boeru, seful echipei care i-a asasinat pe Nicolae Iorga si pe Virgil Madgearu,
ar fi fost omul rusilor. Dovezi indubitabile in acest sens nu avem (exista doar
unele marturii care, intr-un demers istoric serios, sunt lipsite de relevanta),
dar, daca intr-adevar asa au stat lucrurile, ele exista cu siguranta in arhivele
serviciilor secrete sovietice si chiar in cele romanesti
Daca in privinta agentilor infiltrati nu detinem, deocamdata,
dovezi concludente, avem in schimb dovezi sigure ca serviciile secrete sovietice
(atat NKVD-ul, cat si serviciile de informatii ale armatei) nu au incetat sa se
intereseze de Miscarea Legionara nici chiar in timpul razboiului. Si aceasta nu
numai in cea de-a doua parte a lui, cand era evident ca rusii vor ajunge pe
meleagurile noastre, ci si in prima parte, cand aceasta posibilitate nu se
intrevedea inca. Printre ofiterii romani cazuti prizonieri la rusi erau si
foarte multi fosti membri ai Miscarii Legionare (ofiteri de rezerva, mai ales
invatatori, profesori, avocati, doctori etc.); acestia relateaza – in scrierile
lor memorialistice, unii, sau in simple aduceri aminte, altii – ca in lagarele
in care erau internati veneau periodic comisii formate din ofiteri NKVD, scoliti
desigur, unii dintre ei chiar foarte instruiti si manierati, care ii anchetau in
legatura cu trecutul lor legionar. Ii interesa absolut tot: cand si in ce
imprejurari au intrat in Miscare, daca au trecut sau nu prin Fratiile de Cruce,
cum se desfasura o sedinta de cuib si ce probleme se dezbateau intr-o astfel de
sedinta, ce calitati trebuia sa intruneasca un sef de cuib, ce personalitati
legionare au cunoscut si care dintre acestea i-au impresionat in mod deosebit,
daca l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu si prin ce calitati se impunea
acesta, ce parere au despre viitorul acestei Miscari... si inca multe altele.
Insistau, in mod deosebit, asupra Fratiilor de Cruce si asupra sistemului de
educatie din cadrul acestora. Era evident ca aceste discutii aveau mai mult un
caracter de documentere decat de ancheta.
Acelasi lucru il relateaza si Eugen Cristescu, seful fostului
Serviciu Roman de Informatii, una din cele sase persoane arestate si duse, dupa
23 august 1944, impreuna cu maresalul Antonescu, la Moscova, pentru ancheta.
Acesta povesteste (vezi, printre altele, Gabriel Balanescu, Din imparatia
mortii) ca un mare numar din sedintele de ancheta la care a fost supus, a
fost consacrat Miscarii Legionare si ca atunci cand era anchetat despre altceva
(alte partide, diferite personalitati politice, diplomati etc.), la ancheta
asistau doar doua-trei sau cel mult patru persoane. Cand era insa vorba de
Miscarea Legionara, ancheta avea loc intr-un mare amfiteatru, in fata unei
asistente de pana la o suta de persoane, care notau constiincios tot ce spunea
el, unii dintre acestia punand chiar si intrebari lamuritoare. La aceste sedinte
participa intotdeauna si un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Ii
interesa, in mod deosebit, modul de organizare al Miscarii, sistemul de educatie
a membrilor ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum si ponderea
cadrelor militare in randurile lor. De asemenea, in mod deosebit, ii interesau
Fratiile de Cruce, despre care voiau sa afle cat mai multe lucruri, cum ar fi:
criteriile de recrutare a tinerilor in acesta organizatie, activitatea lor si
mai ales educatia care se facea in aceste adevarate pepiniere de viitori
legionari.
Deci nu e de mirare ca, atunci cand trupele rusesti ne-au
invadat tara, comunistii (venetici si bastinasi laolalta), veniti impreuna cu
hoardele invadatoare sa ne comunizeze, cunosteau bine starea de spirit de la noi
si greutatile pe care le vor intampina in indeplinirea misiunii lor nefaste.
Stiau ca Miscarea Legionara este singura organizatie anticomunista cu
structuri organizatorice pe intreg teritoriul national, in toate straturile
societatii, disciplinata, activa, motivata nu numai ideologic, ci si existential,
si cu o mare predispozitie de jertfa. Mai stiau, de asemenea, ca viitorul
acestei organizatii era asigurat de un corp masiv de tineri (elevi si studenti)
care erau educati si formati in Fratiile de Cruce, unii, si in Corpurile
Studentesti Legionare, ceilalti. Stiind toate acestea, comunistii, indrumati de
consilierii sovietici, au luat masurile care se impuneau. Aplicand principiul
machiavelic Divide et impera, si-au asigurat, dintru inceput, colaborarea
celor dispusi sa faca compromisuri si cu ajutorul lor au inceput demolarea sau
acapararea principalelor institutii ale statului. Mai intai si-au aservit
Politia si Siguranta, apoi, imediat dupa terminarea razboiului, au desfiintat
Armata regala, pe care au inlocuit-o cu asa-zisa Armata populara formata in
jurul diviziilor „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”. Cu aceasta
ocazie au fost arestati, judecati si condamnati la ani grei de inchisoare zeci
de generali si sute de ofiteri superiori, pentru pretinse crime de razboi ori
crime impotriva umanitatii
Asigurandu-si loialitatea acestor doua institutii, au antamat
apoi, in luna iunie 1945, problema neutralizarii Miscarii Legionare. Mai intai,
pentru a-i intimida, au raspandit zvonul ca Politia si Siguranta intocmesc liste
cu legionarii care vor fi arestati si deportati in URSS. Apoi, prin intermediul
unor emisari (printre care, se pare, se numara si dr. Petru Groza, care la ora
aceea era deja prim-ministru), au propus Comandamentului legionar din interior
un pact de neagresiune, prin care partile isi luau obligatia ca nu vor actiona
una impotriva celeilalte, ci ca se vor tolera reciproc. Dupa lungi deliberari,
Comandamentul Miscarii a cazut in capcana, acceptand targul si dand, in acest
sens, faimoasa circulara din 6 august 1945, prin care recomanda tuturor
legionarilor sa iasa din ilegalitate si sa se abtina de la orice provocare.
Desigur, nici una dintre cele doua tabere nu avea de gand sa respecte acest
pact, ci l-au incheiat doar pentru a castiga timp. Numai ca legionarii nu au
tinut seama ca atunci timpul nu lucra pentru ei, ci pentru comunisti.
Semnarea acestui pact de neagresiune a fost, dupa parerea mea, o
imensa greseala, deoarece s-a ratat prin aceasta un mare moment istoric. Daca
legionarii, in loc sa semneze acel pact, ar fi declansat inca de pe atunci lupta
de rezistenta anticomunista, aceasta ar fi putut fi, pentru cotropitorii
bolsevici din Romania, ceea ce a fost, in timpul razboiului, lupta de partizani
din Iugoslavia impotriva cotropitorilor germani. Caci, in circumstantele
istorice de atunci, conditii pentru o asemenea actiune existau. In afara de
Miscarea Legionara, mai erau destui nemultuniti si napastuiti care ar fi fost
gata oricand sa puna mana pe arma pentru a lupta impotriva cotropitorilor si a
naimitilor din interior. Erau, in primul rand, ofiterii Armatei regale deblocati
si trimisi la munci umilitoare in civilie, erau ramasitile Armatei Nationale din
Austria si intregul exil legionar din Germania si, nu in ultimul rand, o
asemenea actiune ar fi avut adeziunea tacita sau chiar declarata a unei mari
parti din poporul roman. Desigur, sansele de izbanda ar fi fost minime (s-ar fi
intarziat poate cu cativa ani comunizarea tarii), insa atunci (mai ales atunci)
importanta nu era victoria, ci lupta. Ea ar fi creat „o stare de spirit de
neaplecare si ar fi intretinut o scanteie de nadejde in randurile romanilor”,
cum spunea intemeietorul Miscarii atunci, la inceput, in padurea Dobrina. In
ceea ce priveste pierderile (mai ales in vieti omenesti), acestea ar fi fost
desigur mari, chiar foarte mari, insa nici intr-un caz mai mari decat cele
suferite de poporul roman in cumplita prigoana comunista care a urmat dupa
aceasta data.
Si mai este ceva. O asemenea actiune ar fi dat victimelor de mai
tarziu posibilitatea de a muri luptand eroic, cu arma in mana, fiind astfel
scutiti de umilintele si ororile pe care le vor trai, peste cativa ani, la
Pitesti, Gherla, Aiud sau in alte temnite care au impanzit intreaga tara. De ce
n-a fost asa? Nu stiu! Poate ca Dumnezeu a vrut sa avem mai multi martiri decat
eroi.
Demostene ANDRONESCU
(„Introducerea” primei parti a
volumului in curs de aparitie
Reeducarea de la Aiud. Peisaj
launtric. Memorii si versuri
din inchisoare,
Editura Christiana, Bucuresti, 2009
†
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 186 • C 187 • C 188 • C 189 • C 190 • C 191 • C 192 • C 193 • C 194 • C 195 • C 196-197 • C 198 • C 199 • C 200-201 •
|
