C 203

Intrare • Obstea • Slujba • Istorie • Biblioteca • Media • Apicultura • Centru medical • Noutati

C 203

Pentru a va abona la noutatile site-ului Manastirii Turnu faceti click pe butonul RSS:

Aceasta optiune va va crea automat semne de carte la ce e nou pe site direct pe calculatorul dumneavoastra.

„Hristos Se naste, slaviti-l!

Hristos din ceruri, întampinati-l!

Hristos pre pamant, înaltati-va!

Cantati Domnului tot pamantul

Si cu bucurie laudati-L, popoare,

ca S-a preaslavit!”

Iubitilor nostri frati si surori intru Domnul

Preaslavitul praznic al Nasterii Domnului sa va umple de daruri duhovnicesti, spor in lucrarea faptelor bune, credinta curata si intru toate bunasporire.

La multi ani!

Staret al Sfintei Manastiri Turnu, Protos. Valentin Mitu,
impreuna cu obstea Sfintei Manastiri Turnu – Tîrgsoru Vechi

C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230

• C 202 • C 203 • C 204 • C 205 • C 206-207 • C 208 • C 209-210 • C 211-212 • C 213 • C 214 • C 215 •

Cuvântul 203

Ani de Gulag

“Vasile Tepordei s-a nascut în 1908 în satul Carpesti, jud. Cahul, din sudul Basarabiei. A urmat cursurile seminariilor teologice din Ismail si Chisinau. Tot la Chisinau si-a luat si licenta în teologie cu lucrarea Poetul preot Alexie Mateevici, publicata ulterior în revista Viata Basarabiei si în volum separat.

A condus revista Raza si, apoi, cotidianul Basarabia.

In octombrie 1948 a fost arestat. Judecat de NKVD la Constanta, a fost trimis într-un lagar de munca silnica la Vorkuta, la nord de Cercul polar, în Siberia. A stat închis aici pâna în 1956".

Am fost arestat de la locuinta mea din Bucuresti în dupa-amiaza zilei de 28 octombrie 1948 si am fost dus în arestul Prefecturii politiei Capitalei.

Inchisoarea era imaginea reala a iadului. Tot ceea ce este mai degradant, mai pervers, mai sub orice critica este în închisoare. In fiecare dimineata erau transportati cu duba prefecturii la tribunal "criminalii" de razboi. Acestia, în marea lor majoritate, erau batrâni, neputinciosi, fiind dusi de brat de catre altii mai tineri. Imi amintesc ca filosoful Ion Petrovici, de la Iasi, fala filosofilor din toata tara, ajunsese aproape orb. Ii dadeam zahar cubic, pe care îl cumparam la negru. Spunea ca-i face bine. Mai era generalul Radu Rosetti, fostul ministru al învatamântului, grav bolnav de prostata. Se zbatea în niste chinuri groaznice.

Delincventii de drept comun însa primeau pachete în fiecare duminica, pe când intelectualii, conform dispozitiilor lui Teohari Georgescu, ministru de interne, trebuiau exterminati prin foamete si mizerie. Devenisera toti acestia niste umbre: fetele galbene, ochii dusi în fundul capului, pielea zbârcita, distrofici în ultimul grad. Abia îsi împleticeau picioarele. De mâncare, nu mai vorbim. Câte o strachina cu supa de cartofi sau mazare, fara lingura, o sorbeai si îti astâmparai foamea. Peste o ora, îti era iar foame. Pâinea era insuficienta si de proasta calitate. Se dormea pe un fel de paturi de beton. Te culcai încaltat si îmbracat. Macar frigul nu te chinuia. Când ne scoteau într-un fel de maidan, ca sa ne distribuie asa-zisa mâncare, era vai si amar. Cei de drept comun se înghesuiau în fata, te îmbânceau, îti luau rândul, iar gardienii nu vedeau si nu auzeau. Erau multi turnatori, care te trageau de limba si te provocau sa le spui de ce esti retinut aici. Adesea îti blestemai ziua când te-ai nascut.

Aici era iadul adevarat, descris de atâtia mântuitori ai condeiului. Si iata ca, în asteptarea noastra sa ne vina raspunsul Ministerului de justitie, la propunerea acuzatorului public Vladescu, în ziua de 13 ianuarie 1949 suntem urcati într-o duba hidoasa si transportati la Vacaresti.

Primirea ne-au facut-o gardienii, cu înjuraturi si îmbrânceli. Impreuna cu parintele Rosca Sergiu, am fost condusi la infirmeria închisorii, unde erau asa-zisii criminali de razboi. Am gasit pe generalul Iacobici, fost sef al Marelui Stat Major si ministru de razboi, pe fostul ministru al economiei nationale, Potopeanu, si pe Atta Constantinescu, fiul lui Constantinescu-Porcu, fost ministru, pe colonelul Popescu Cetate, fost presedinte al Tribunalului Militar din Craiova, care o judecase pe Ana Pauker, pe colonelul Caracas, fost comandant al legiunii de jandarmi Lapusna.

Imi amintesc de Atta Constantinescu, care suferea de foame. Implora sa i se dea supliment. Slabise asa de tare încât hainele îi atârnau pe corp ca pe o prajina. Asistenta medicala era foarte defectuoasa. Medicii raspuneau aproape totdeauna ca nu au medicamente. Cei mai grav bolnavi erau ridicati si dusi în saloanele de urgenta.

In infirmeria Vacaresti am gasit o situatie noua: detinutii posedau Noul Testament, desigur în mod clandestin. Noi, cei doi preoti, citeam în fiecare zi evanghelia respectiva si o comentam. Organizam discutii apologetice, cerute de catre unii dintre internatii politic. Se punea problema existentei lui Dumnezeu. Participau la discutii foarte multi frati de izolare. Erau ingineri, profesori, ofiteri, magistrati, care dovedeau o solida cultura teologica.

Afara de discutiile teologice se angajau si discutii patriotice. Imi amintesc de povestirile generalului Iacobici, fost ofiter în armata austro-ungara. Ne povestea ca atunci când s-a pus problema unirii Ardealului cu tara-mama, el era cu doi colegi ofiteri superiori: un austriac si un ungur. S-au despartit frateste si au trecut fiecare în armata neamului sau. In timp ce austriactul si maghiarul erau indispusi si tristi, românul era în culmea fericirii. Desi facuse armata în statul austro-ungar, el ramasese român pâna în strafundul sufletului sau.

Tot în închisoarea Vacaresti am întâlnit pe preotii Dumitru Argint si Nica Tuta, pe atunci arhidiaconi la Catedrala Patriarhala. De la 14 ianuarie la 2 februarie 1949, cât am stat la Vacaresti, am putut cunoaste îndeaproape pe marii români: generalul Iacobici, academician si prof. universitar Ion Petrovici, colonel Popescu Cetate, general Olimpiu Stavrat, fost guvernator al Basarabiei etc. Atitudinea lor de fiecare zi confirma o educatie solida si o admirabila tinuta morala si patriotica. Toate povestirile lor inspirau respect si admiratie. Oamenii aratau ca în preocuparile lor profesionale erau condusi de dorinta si hotarârea de a-si iubi patria. Toti erau preocupati de soarta sotiilor si a copiilor. Aproape nimeni nu se gândea numai la soarta lui. Isi dadeau seama ca erau izolati de societatea care se schimbase radical sub imperiul conceptiei Rasaritului.

Se judecau procese la Tribunalul Poporului si toate confirmau ca, odata ajuns la Vacaresti, nu mai ai sanse de scapare. Destinul îti era hotarât: exterminarea.

Dupa 2 februarie 1949, când am fost ridicat de la Vacaresti si predat rusilor, familia mea ma considera mort. Sapte ani nu am scris nimic. Sergiu Rosca cerea mereu sa fie judecat, deoarece dosarul nostru comun fusese predat rusilor si parintele Rosca nu avea nici un fel de dosar. Când îl aduceau la Tribunal, el se adresa presedintelui si cerea sa fie judecat. Totodata, el facea cunoscut ca dosarul nostru comun a fost expediat, cu mine, peste granita. Sotia mea si rudele care au asistat la proces îsi dadeau seama ca eu sunt pe alte meleaguri.

Despartirea de parintele Rosca a fost dramatica. Eram ca doi frati. Ne rânduiam si citeam zilnic evanghelia respectiva facând comentariile necesare. Toti internatii din infirmeria Vacaresti cunosteau continutul dosarului nostru si toti asteptau sa ne vada încadrati în aceeasi cauza antistalinismul. Când colo, în ziua de 2 februarie sunt strigat de gardianul de serviciu, si îmi spune ca iau toate lucrurile si sa-l urmez. Eram nedumerit. Ne-am îmbratisat si am plecat în necunoscut.

Ce se va întâmpla cu mine nu stiam. Am fost urcat într-un Jep si dus din nou la sediul Securitatii din calea Rahovei. M-au coborât si m-au încarcerat din nou într-o celula. La 3 februarie 1949 am fost dus la directorul închisorii, care mi-a spus ca sunt eliberat. M-a pus sa semnez ca am primit totul de la închisoare si ca nu am nici o pretentie fata de ei. Am multumit si cu bagajul în spinare am coborât în strada. M-am pomenit ca sunt însotit de un plutonier pe care îl chema Moraru. Am mers împreuna pâna la poarta bisericii Domnita Balasa, vizavi de Tribunalul Mare. Vad ca se opreste o masina si sunt invitat sa urc în ea, motivând ca voi fi dus spre casa. Unul dintre cei doi cu masina ma înjurat ruseste si m-a fortat sa intru. Moraru, deci, fusese agentul de predare a mea catre reprezentantii sovietici.

Astfel "preluat" de pe strada, am fost dus la Constanta, la închisoarea si tribunalul sovietic de aici. Am fost judecat pe 9 iunie 1949 de sovietici si condamnat la munca silnica pe viata. Fusesem acuzat pentru articolele antistaliniste publicate la începutul razboiului si pentru faptul ca nu vroiam sa recunosc ca exista o "natie moldoveneasca".

La 9 octombrie 1949, împreuna cu alti detinuti, am fost îmbarcati într-un tren si am luat calea suferintelor în lagarele rusesti.

Câteva luni am stat în închisoarea de tranzit din Dnepropetrovsk. Eram extrem de slabit. Am fost ajutat sa ma întremez de o doctorita, Zaiteva. La îndemnul ei am scris la câteva manastiri din Basarabia si, de acolo, am primit pachete cu alimente si fructe. In cartea mea îi pomenesc pe toti acei inimosi crestini care m-au ajutat sa revin la viata.

In închisoare erau detinuti de diferite culte. Acestia se organizau în grupe separate si faceau rugaciuni, atât seara cât si dimineata. Noi, românii, în numar de vreo douazeci, ne rugam în limba noastra în mod regulat. La fel, unitii ucraineni din apus, catolicii si ortodocsii rusi. Administratia închisorii nu era în masura sa opreasca rugaciunea. Toti traiau cu speranta ca va muri Stalin si ca urmasii lui vor amnistia milioanele de detinuti.

Patru luni cât am stat la Dnepropetrovsk am vazut atâtea suferinte, atâtia oameni distrusi, care fiind cu gândul la sotiile si copiii lor deveneau pur si simplu neoameni. Nu vedeai o fata vesela, un zâmbet, n-auzeai o gluma, nimic ce poate relaxa. Singuri blatnoii [hotii] erau în apele lor. Ei declarau ca închisoarea este casa lor parinteasca ("rodnoi dom"). Când primea un "fraier" pachet, blatnoii îl obligau sa-l împarta cu ei. Cel putin jumatate din pachet i-l luau hotii. Era obligat sa-l dea cu mâna lui. Daca nu dadea, i se lua totul. Administratia nu intervenea. Facea impresia ca era un jaf conventional, ca unii gardieni nu erau straini de jafurile blatnoilor.

In ziua de 1 martie 1950 am fost îmbarcati în vagoane "stolîpin" si dirijati spre Harkov. Doctorita Zaiteva, înainte de plecare, m-a chemat în ambulatoriul respectiv si mi-a spus confidential ca ne trimit în regiunea Sverdlovsk din Urali. Destinatia era localitatea Azanka, raionul Tavda, regiunea Sverdlovsk. Acolo se prelucreaza lemnul adunat din taiga. Deci, va fi o clima mai dulce decât la Polul Nord. Vagoanele "stolîpin" erau special amenajate ca sa nu se poata evada. Intr-un compartiment erau paisprezece locuri. Etajul I si II aveau câte patru locuri. Când erau detinuti mai multi, înghesuiau si bagau câte douazeci de persoane. Usile se încuiau, iar în locul geamurilor erau niste gratii de fier. Insotitorii se plimbau tot timpul pe culoare si nu admiteau convorbiri si nici miscari suspecte. Toata atentia lor era îndreptata spre a observa daca nu-i vreo tentativa de evadare. Mâncarea ne-o dadeau rece: pâinea neagra ca pamântul si peste sarat. Apa ne-o serveau însotitorii când doreau ei. In vagonul nostru era o asistenta medicala, care trebuia sa ne dea ajutor în caz de nevoie. Erau cazuri când unii mureau. Mai ales cardiacii. Erau scosi imediat si predati la prima statie.

articol al Preotului Vasile Tepordei de pe site-ul: www.memoria.ro

Pagina de inceput • Contact