|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 202 • C 203 • C 204 • C 205 • C 206-207 • C 208 • C 209-210 • C 211-212 • C 213 • C 214 • C 215 •
Cuvāntul 204
 Noaptea
neagra din '49
La 6 iulie s-au implinit 57 de ani de
la noaptea neagra din 1949, cand 11.293 de familii de basarabeni au fost
ridicate de la casele lor si deportate in Siberia si Kazahstan. In gospodariile
lor s-au asezat "specialisti" veniti de aiurea pentru a-i "ajuta pe moldoveni"
sa construiasca un trai nou. Astfel a fost pusa in practica hotararea Biroului
politic al Comitetului Central al Partidului Comunist din URSS "cu privire la
deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenesti a chiaburilor, fostilor mosieri,
marilor comercianti... Precum si a familiilor acestora."
Martorii acelor evenimente spun ca, in
unele cazuri, au fost ridicati toti cei gasiti acasa, chiar si copiii singuri,
inclusiv sugarii.
Potrivit statisticilor, in ziua de 6
iulie 1949, au fost deportate in Siberia 11.293 de familii din Moldova, adica
peste 35.000 de oameni. Aceste cifre, insa, nu reflecta intreaga proportie a
dramei moldovenilor, deoarece numarul victimelor deportarilor a fost calculat
estimandu-se cate trei membri de fiecare familie. Se stie, insa, ca au fost
ridicate familii cu 7-8 si chiar 14 copii.
Toate istorisirile fostilor deportati
sunt tragice. Aceasta este, poate, una dintre cele mai groaznice, desi cand vine
vorba de durere, gradele de comparatie sunt o dovada de insensibilitate si
meschinarie. Istoria Nadejdei Vasiliev, pe care o publicam astazi, este redata
telegrafic de insasi protagonista. Din aceasta poveste lipsesc foarte multe
detalii, despre care protagonista - azi in vasta de 79 de ani - nu a mai vrut sa
pomeneasca.
Nadejda avea 14 ani in 1941, cand a
fost deportata prima data. La intoarcere, desi nu avea inca varsta maritisului,
mama a dat-o dupa un consatean care luptase in armata sovietica, "luase"
Berlinul si avea pieptul plin de medalii. S-a gandit ca astfel Nadejda nu va mai
fi deportata. Nu s-a intamplat asa. Era insarcinata cand, in 1949, a fost
ridicata iarasi. A nascut in inchisoarea din Chisinau, in prezenta medicului si
a militianului care avea baioneta indreptata spre ea, nu cumva sa fuga de pe
masa de nastere "dusmanca poporului". Sotul ei, eroul, fusese pus sa aleaga
intre nevasta si puterea sovietica. A ales sovietele.
Astazi, ca un omagiu adus vinovatilor
fara vina, celor care au indurat frigul Siberiei, dar si celor carora manualele
de istorie le-au ascuns adevarul, le propunem o lectie de viata si demnitate, o
poveste a unei femei curajoase si puternice, care a supravietuit doua deportari
in Siberia, dar careia regimul stalinist nu a putut sa-i indoaie coloana
vertebrala.
Prima deportare
12 iunie 1941. Tata si mama au plecat
la pus tutun. Tutunul era singura noastra sansa de a capata ceva bani. In
dupa-amiaza zilei a inceput sa ploua. Parintii s-au intors uzi acasa. Au luat
ultimele schimburi, cele mai vechi. In sat se auzeau zvonuri despre represalii
si multi dintre intelectuali, preoti, plecasera peste hotare, in Romania, insa
familia noastra era mai numeroasa.
Spre 13 iunie, noaptea, s-au auzit
batai in poarta noastra si tata a deschis pentru ultima data. Au intrat in
ograda noastra militieni, soldati, lucratori de la sovietul satesc. Ne-am trezit
si noi, copiii, care nu pricepeam nimic din ce se intampla, dar cei veniti
paseau peste noi, cautand documente de cumparare a pamantului, care erau in lada
de pe cuptor. Pe tata il interogau, se "alcatuiau documentele". Aceste acte sunt
si azi incuiate si tinute in secret.
Spre ziua am fost anuntati ca, peste o
ora si jumatate, trebuie sa fim pregatiti pentru a parasi casa. Tata si mama
erau disperati, pregateau ce puteau pentru drum. Am fost anuntati ca drumul
nostru duce spre Siberia. Surorile mamei erau la poarta. In ograda noastra
n-avea voie nimeni sa intre. Sora cea mai mica, Valentina (avea 2 anisori),
umbla in urma mamei si striga puii. Tanti Tamara o striga spre poarta, poate asa
o va putea lua macar pe ea, ca s-o scape, dar copilul stie numai de mama.
Caruta a fost incarcata cu cele mai
necesare bagaje si a pornit. Rudele, doua bunici si un bunel, au ramas sa ne
planga, dar nu ne puteau ajuta cu nimic. Bunica Pelaghia, care traia cu noi, a
fost inchisa in casoaie, partea ce i se cuvenea din lucruri a fost dusa acolo,
langa ea, celelalte obiecte, lucruri, au fost scoase la licitatie, aveau grija
sa ne "trimita bani".
Caruta a oprit la pichetul de graniceri,
la marginea satului, unde i-am asteptat si pe ceilalti. In total eram opt
familii, carutele au fost puse in rand si am luat drumul spre Chisinau. Acolo am
fost incarcate in marfare, in care, inaintea noastra se adusesera cai. Cand am
ajuns la Tiraspol, s-a transmis ca barbatii de la 18 ani sa se pregateasca de
plecare, de trecere in alt vagon, pentru ca ei sa plece inainte si sa
pregateasca case pentru sotii si copii.
Tata a disparut in lagarul Ivdel
De atunci nu l-am mai vazut pe tata.
Din lagarul Ivdel, regiunea Sverdlovsk, unde a fost dus, au supravietuit prea
putine persoane. Erau pusi la taiat padure, mancare li se dadea foarte putina.
Paznicii victimelor muribunde trebuiau sa le lege picioarele si mainile, ca a
doua zi sa-i poata incarca, pentru a-i scoate din teritoriu.
Noi, mama si patru copii, am nimerit in
apropiere de Omsk, regiunea Armezonsk, in satul Kapralika. Mama, impreuna cu
alte femei, trebuia sa scoata apa dintr-o fantana cu ajutorul unui juncan.
Lucratorul de la ferma, care ingrijea de animale, l-a spart cu furca la picior
pe juncan. Rana se marea, iar seful fermei dadea vina pe mama. Li s-a spus ca
daca juncanul nu se va vindeca, femeile vor fi date in judecata si eram in
pragul unei noi tragedii. Insa dupa comprese, oblojeli, juncanul s-a vindecat,
iar noi am fost salvati de o noua urgie, caci mama a ramas cu noi.
Se apropia iarna, iar noi nu aveam nici
haine, nici alimente. De lucrat lucra numai mama. Dupa un an si jumatate de cand
ne aflam in Siberia, am fost incarcati in camioane si am ajuns la Omsk. Acolo am
stat o saptamana. In gara era mare aglomeratie si se vorbea in diferite limbi.
Familiile cu copii mici, printre care am nimerit si noi, au fost transportate in
Surgut. Am ajuns in satucul Vasokii Mas, unde am fost cazati in satul lui
Porosin. Gospodarii satului erau si ei deportati prin anii 1929-1930. Mama lucra
la "Rab trest", acasa venea numai sambata, trestul era la vreo 5 km de satuc.
Noi, copiii, primeam cate 200 g paine pe zi, mama primea la lucru cate 600 de
grame. Sambata, cand venea mama acasa, ne impartea cate o bucatica de paine. Cea
mai mica bucatica era a Valei, care vedea ca imparteala nu e pe dreptate si
plangea. Mama o impaca, rupand si de la ea o bucata.
Eu, fiind cea mai mare (aveam 14 ani),
am fost inclusa in brigada de pescari. In acea brigada am lucrat patru ani de
zile. Navodul avea 1000 de metri, trebuia sa tragem atent, fara galagie la mal,
se pescuia numai noaptea. Ziua reparam navodul si ne odihneam putin. Acest lucru
era foarte greu pentru un copil de varsta mea, adormeam din mers si cadeam. De
acasa nu aveam nici o veste. Era razboi.
Spre sfarsitul razboiului, au inceput a
ajunge scrisorile noastre la Molovata. Se zvonea ca acei care au rude care au
luptat pe front pot sa-si recheme rudele din deportare. Era si nenea Alexandru
cu noi. Am primit documentele, parca se intrezarea o raza de lumina. Mama a
plecat la comendatura la Surgut, comandantul a citit fugitiv actele si le-a
aruncat pe podea exclamand: "Nikuda vi ne poedete. Vi zdesi naveki." Mama a luat
actele de pe jos si s-a intors plangand.
Comandantul controla prezenta noastra
pe teritoriu. In una din vizite ii spune mamei ca noi suntem judecati pentru
doua magazine (aveam acasa o magazie de tutun si una de cai, in traducere
directa s-au primit doua magazine). Explicatiile mamei erau zadarnice, dorul de
casa n-o parasea. Eu nu intelegeam ce inseamna patrie. In februarie 1943, ne
venise o scrisorica din care aflam ca tata murise. In primavara anului 1944, in
Molovata a murit bunica Anisia. [...] Mama era cu gandul acasa, tot timpul se
ruga.
[...]Era luna noiembrie, ploua, noi
ne-am adapostit sub un acoperis. Am trecut Nistrul, a innoptat, poarta bunelului
era inchisa. Mama a sarit poarta si a batut la fereastra, bunelul a recunoscut-o
si a aprins lumina. El se bucura de sosirea noastra, dar si se intrista. Era o
foamete strasnica, tanti Frosea ne-a cautat haine si ne-a schimbat. Peste putin
timp a venit nenea Alexandru si tanti Tamara. Ei nu aveau copii, in acea seara
sora Nastea a plecat cu ei, au infiat-o. In casa noastra traia directorul
scolii, noua ne-au dat voie sa traim in casoaie.
In colhoz nu ne primeau, eram culaci
In 1947 s-a organizat colhozul.
Carmuirea colhozului trebuia sa fie in casa noastra si noi am fost dati afara
din casoaie. A trebuit sa plecam iarasi si am ne-am dus la bunelul Vasile. In
colhoz nu ne-au primit, eram culaci. In 1948 m-am casatorit cu Profir Stavinschi.
Ne straduiam sa facem o mica gospodarie, intre timp se strecurau zvonuri despre
noi deportari, asa a si fost. La 8 mai 1949, dupa miezul noptii, s-au auzit
batai in usa noastra. Cativa militieni activisti m-au dus la sovietul satesc,
acolo mai erau femei arestate. Mama era plecata la o sora a bunelului, militia o
cauta si pe ea. Boris era interogat sa spuna daca stie unde se afla mama.
Mama a auzit ca am fost arestata si a
venit singura acasa. Credea ca daca m-am casatorit, ma vor lasa in pace.
Militianul o astepta, ea l-a rugat sa o lase o zi, trebuia sa taie porcul, el
s-a invoit, manca friptura si bea cate un paharel. Mama si-a luat ramas bun de
la rude, copii si a fost dusa la Susleni. Peste o zi a fost dusa la inchisoarea
de la Orhei. Am stat cu mama intr-o celula, apoi am fost despartite. Paralele pe
care le mai aveam, ni le-au luat. Eu eram insarcinata in luna a saptea. Din
Orhei am fost dusa la inchisoarea nr. 1 din Chisinau. La 5 august am nascut un
baietel. L-am numit Ilie. Starea mea era grava, am fost internata la
maternitate, opt zile a stat militianul la usa mea, din cand in cand deschidea
usa ca sa se incredinteze daca sunt pe loc. Dupa opt zile am fost dusa in
inchisoare. Militianul era insotit de caine, in fiecare zi eram numarati, la
sfarsitul lunii august ni s-a dat cate un sfert de patura pentru copil. Ne-au
urcat in "ciornai voron" si am plecat spre gara, unde ne asteptau marfarele.
Trenul a pornit spre Siberia. La Tiumeni am fost urcati in vapor, pe care am
plutit mult timp. Intr-o zi, vaporul s-a apropiat de mal si noua ni s-a dat
ordin sa coboram. Am mers prin padure, la un moment dat a innoptat si noi am
dormit intr-o casuta. Era tare frig, haine nu aveam nici eu, nici copilul,
duceam foamete.
Intre timp am primit o chemare la
sovietul satesc, care se afla la 12 km de baraca. Am lasat copilul in grija unei
femei si am plecat mai multi pe gheata raului Obi. Eu alergam inainte, simteam
ca inghet. Cand am ajuns in sat, am intrat in prima casa. Era o casa de
moldoveni, mi-au dezghetat obrajii, fruntea, la plecare mi-au dat paine si ceva
alimente, mi-au dat si o saniuta in care am pus ce aveam. La comendatura m-au
probozit ca nu-i scriu mamei. Dupa inchisoare, mama a stat in lagarul "Valea
norocului" din Floresti, apoi a fost dusa in Siberia. Vroia sa stie ceva de mine
si ma daduse in cautare. Cand a trebuit sa ma intorc, innopta, eu eram singura
in taigaua imensa si o luasem pe un drum gresit. M-am ratacit. M-am intors
inapoi. Pe la miezul noptii am ajuns acasa.
Din Molovata nu ma puteau ajuta,
ramasese acolo bunelul de 75 de ani si sora cea mica, care era in clasa a doua.
Barbatul ma intreba in scrisoare daca ma intorc acasa, ca el vrea sa se insoare.
Alti barbati, care luptasera ca si el pe front, au venit dupa sotii si impreuna
s-au intors acasa. La mine nu a fost sa fie asa. El s-a casatorit cu o verisoara
de-a mamei. In luna martie, nemaiputand suporta conditiile grele, copilul a
murit. Lemnarul a facut o ladita in care am asternut mai intai fan, apoi am
acoperit ladita. Am facut o adancitura in zapada, acolo a ramas copilul pentru
totdeauna.
Am inceput sa lucrez si mi se platea
cate o rubla pe zi. De trei ori am fost pe "plutomatka", la Salehard. Dupa un
timp am fost trimisa in expeditie cu brigada. Trasam drum prin taigaua
siberiana, pana atunci nu calcase picior de om pe acolo. Cu aceasta brigada am
lucrat patru luni. Intre timp, au fost intocmite acte prin care mi se permitea
sa traiesc impreuna cu mama, pe care n-o vazusem de patru ani. Comandantul imi
propunea sa astept pana in primavara, dar eu nu mai aveam rabdare si am pornit
iarna, cu posta pe "veriovocika" si am ajuns la Samarovo, in raionul unde era
mama. Niste oameni de unde lucra mama venisera cu darea de seama in raion.
Impreuna cu ei am mai parcurs inca 200 de km.
In tundra au ramas cei mai frumosi ani
ai mei
De la intalnirea mea cu mama, viata mi
s-a schimbat spre mai bine. Comandantul de sector ma sfatuia sa-i scriu lui
Stalin rugamintea mea de a fi eliberata de pedeapsa. Am scris trei scrisori,
care s-au intors cu acelasi rezultat - "Otkazati". Dupa moartea lui Stalin, am
primit acte de eliberare. In 1956, primavara, am pornit spre casa. In urma, in
paduri si tundra, ramaneau cei mai frumosi ani ai mei, dar toti erau inghetati
in chinuri, lacrimi, foame, frig. La Chisinau am fost intampinati de verisorii
nostri, Andrusa si Mihai. Eram in patrie, ne apropiam de Molovata si de batranul
Nistru. Ne-a primit bunelul Vasile. In timp cat am lipsit, barbatul meu reusise
sa aiba trei copii. Nu aveam de ales, iata de ce am decis sa raman singura.
Intre timp, casa noastra nimerise pe linia a treia de evacuare, pentru ca se
construia barajul de la Dubasari, mama a rugat primarul sa ne-o vanda noua, ca
sa construim o casuta, insa a fost refuzata. Din materialele casei noastre a
fost construita o casa pentru specialisti. Primul locatar a fost un agronom,
Mihail Golub. Nu departe de acea casa ni s-a dat si noua loc sa construim. Cu
greu am ridicat casa, ca sa nu stam pe usi straine.
Reabilitarea din 1990, nu a adus pentru
noi nici o restituire a pagubelor materiale pricinuite. Se spune ca dreptatea e
la fundul marii. Mari is multe si degeaba o caut.
articol de Ion VARTA
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 202 • C 203 • C 204 • C 205 • C 206-207 • C 208 • C 209-210 • C 211-212 • C 213 • C 214 • C 215 •
|
