|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 202 • C 203 • C 204 • C 205 • C 206-207 • C 208 • C 209-210 • C 211-212 • C 213 • C 214 • C 215 •
Cuvântul 215
 DESPRE
SUFERINŢĂ
“Eu sunt cel
mai păcătos!"
-
Părinte,
vorbiţi-ne de suferinţa din închisoare!
-
Ce
să spun, în braţele mele au murit oameni care erau de o mie de ori mai valoroşi
decât mine, în închisoare au murit în braţele altora oameni care erau mult mai
valoroşi decât cei care au supravieţuit, şi totuşi eu sunt cel mai păcătos. Şi a
mai vorbi de mine încă o dată, chiar dacă aş spune şi ce am făcut bine dar şi ce
am făcut rău, tot lăudându-mă ies. Aşa că îmi este foarte greu să vorbesc de
lucrurile acestea.
În general se
spun foarte multe cuvinte de laudă, dar toate sunt
praf şi
cenuşă, toate zboară, rămânem numai noi cu ce avem şi cu ce am căpătat de la
Dumnezeu şi cu am ce am reuşit să păstrăm prin suferinţă, sau prin succese, sau
prin laude, sau prin ponegriri... Dar rămânem credincioşi Bisericii şi neamului
nostru românesc.
Despre sensul
suferinţei
Viaţa mea aici,
în România, a fost plină de evenimente şi mai bune şi mai rele. Nu acuz pe
nimeni, nu blamez absolut pe nimeni, pentru că toate acestea au fost trimise de
Dumnezeu pentru a mă lucra sufleteşte. M-a întrebat cineva dacă suferinţele din
închisoare m-au ajutat cu ceva. Şi am răspuns: nu că m-au ajutat cu ceva, dar eu
sunt produsul acestei suferinţe. Dacă fac ceva, dacă sunt ceva, dacă vedeţi în
mine pe cineva, să ştiţi că este datorită suferinţei. Fără această suferinţă nu
am nimic!
Poate că din
toate întrebările grele pentru persoana umană, suferinţa este cea mai
inexplicabilă. De ce suferinţa este necesară? Eu am trăit o experienţă a
suferinţei şi m-am îmbogăţit sufleteşte şi cred că suferinţa era necesară pentru
mine. Dar este foarte greu să accepţi lucrul acesta. Când eram în închisoare, ne
întrebam unii pe alţii toţi fraţii din închisoare: de ce suferinţă, de ce noi?
Din toate milioanele de români, de ce ne-au ales pe noi ca să suferim? Care este
sensul? Şi Dumnezeu nu ne descoperă nimic din intenţiile Lui. Strigam în fiecare
zi către Dumnezeu ca să ne dea mai puţină suferinţă şi El parcă ne încărca mai
mult cu suferinţă.
Şi după ce am
ieşit din închisoare am purtat în mine acest semn al durerii care parcă îmi
marcase toate viaţa mea. După a doua închisoare am plecat în Occident, am
călătorit prin toate ţările din Europa, America şi am vorbit despre ce s-a
întâmplat în România. Intenţia mea a fost aceasta: nu pot să tac atâta vreme cât
în România există suferinţă, există injustiţie, comunism, distrugerea
bisericilor şi distrugerea personalităţii umane. În această peregrinare a mea am
ajuns la o mănăstire şi am dormit în biblioteca mănăstirii. Era o mănăstire
catolică. Şi în bibliotecă am găsit, între mai multe cărţi, o cărticică mică cu
cugetări creştine, cu apoftegme. Am deschis din întâmplare la un loc dintr-o
pagină unde am văzut o cugetare a lui Paul Claudel, un scriitor celebru francez.
El zicea aşa: „Dumnezeu nu a venit în lume pentru a eradica suferinţa, Dumnezeu
nu a venit în lume nici măcar ca să o explice. Dumnezeu a venit în lume ca să
umple suferinţa umană cu prezenţa Lui”.
Aţi auzit? Să
umple suferinţa umană cu prezenţa Lui! Şi atunci am înţeles că în momentele când
plângeam, sau când ne revoltam, sau când strigam „Doamne, ce faci cu noi?!...”,
El era în noi mai mult decât în toţi ceilalţi, cu toate păcatele noastre, cu
neputinţele noastre. El umplea suferinţa noastră cu prezenţa Lui. Atunci am
înţeles exact adâncul tâlcului acestei suferinţe: Dumnezeu este prezent în noi!
Dumnezeu
suferă cu cei ce sunt în suferinţă
În momentul în
care am fost în temniţă şi am văzut oameni care mureau cu rugăciunea pe buze,
oameni care erau chinuiţi şi se rugau pentru cei care-i chinuiau, oameni care
stăteau în închisori şi copiii lor, şi părinţii lor sufereau şi ei se rugau
pentru toţi, am înţeles că într-adevăr Hristos este Cel care suferă în noi.
Nu în tot cel ce
suferă este Hristos, că dacă unul blesteamă, Hristos nu este în el. Dar trebuie
să-l tratăm şi pe dânsul, cum ne-a spus Paulescu, ca şi cum ar fi Hristos în el.
Am întâlnit aceste lucruri care au pătruns puternic inima mea, nu numai mintea,
nu ca o speculaţie intelectuală că cine suferă poartă pe Dumnezeu în el...
Oricine suferă, trebuie să ne fie milă de el.
Adevărul acesta
l-am înţeles în închisoare, cu inima, cu gândul, cu sufletul: că într-adevăr
Dumnezeu suferă cu cei care sunt în suferinţă. Dacă suferinţa lui Iisus Hristos
a fost pentru toată lumea, de ce suferinţa aceasta a oamenilor să fie inutilă şi
pierdută? Dumnezeu socoteşte. La Judecată El va pune pe cântar pe cel care a
suferit şi care n-a blestemat, pe cel care a suferit şi s-a rugat... Deci şi pe
cei care au suferit din partea altora şi s-au rugat pentru persecutorii lor, şi
pentru buni şi pentru răi, pentru că Dumnezeu poate să întoarcă pe mulţi de la
necredinţă şi răutate.
Rugăciunea
din închisoare
Trebuie să afirm
că cele mai multe discuţii pe care le-am purtat despre rugăciune şi care au pus
temelia vieţii mele spirituale au avut loc în închisoare. Acolo am discutat cu o
serie de oameni, pe care detenţia mai îndelungată îi deschisese pentru o relaţie
mai adâncă şi mai personală cu Mântuitorul Iisus Hristos, oameni care nu erau
neapărat clerici sau monahi, dar care, în urma suferinţelor îndelungate şi a
introspecţiunilor asupra propriei lor cunoaşteri, ajunseseră la trăiri de adâncă
duhovnicie, apropiate de ale marilor părinţi duhovniceşti. Gafencu, Oprişan,
Virgil Maxim şi atâţia alţii sunt modele de sfinţenie şi de referinţă pentru cei
care am trecut prin închisori şi i-am cunoscut, sau măcar am auzit despre ei.
Îmi amintesc de
când am intrat a doua oară în închisoare... Intrasem în preoţie din '72.
În '78 am fost scos din şcoală, din învăţământ, din Biserică, aşa că am fost
dat, am fost livrat Securităţii fără nici o protecţie eclezială. Nu mai aveam
Biserică, nu mai aveam şcoală, nu mai aveam protecţie de nicăieri, nici un
arhiereu nu-şi asuma răspunderea pentru mine şi am simţit că sunt pierdut. Am
fost arestat şi pus în închisoare. Multă vreme făcusem rugăciune cu elevii mei
de la Seminar. Ne întâlneam seara, citeam un text din Biblie, rosteam nişte
rugăciuni. Dacă Dumnezeu punea în gura cuiva lucruri noi, cuvânt pentru
explicarea textului biblic citit, îşi spunea cuvântul; dacă nu, plecam fiecare
acasă, gândindu-ne la cele ce am citit. Şi ajunsesem să cred că ştiu cu adevărat
să mă rog...
Am ajuns în
închisoare şi am văzut că nu ştiam să mă rog, pentru că trăiam într-o atmosferă
de spaimă în închisoare. Eram totdeauna tulburat. Când mă rugam, gardienii mă
tulburau sau chiar mă băteau, ca să încetez rugăciunea şi nu reuşeam să depăşesc
această încrâncenare din mine. Nu reuşeam să-mi fac rugăciunea mea. Nu reuşeam
să zic:”Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-rnă pe mine, păcătosul!”.
Nici atât nu reuşeam... Era o încrâncenare în mine. Şi mi-am adus aminte de
ceea ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul despre rugăciune şi, într-adevăr,
veneam cu rugăciunea, cu rugăciune adâncă, aşa... încercam să-mi golesc mintea
de toate răutăţile, de tot ce era rău în mine, de tot răul ce venea din afară,
şi ajungeam până la un moment dat, şi acolo se deschidea o prăpastie... O
prăpastie îngrozitoare... Nu ştiam ce e acolo. Era îngrozitor şi mă trăgeam
speriat înapoi.
Până când, la un
moment dat, am ajuns să mă arunc în prăpastie şi, aşa cum diavolul i-a spus lui
Iisus că Dumnezeu va trimite îngerii Săi pentru ca să nu se lovească piciorul
Lui de piatră, citând de fapt din Psalmi, aşa s-a întâmplat şi cu mine...
Dumnezeu a trimis îngerul care m-a salvat şi nu s-a rănit piciorul meu de
piatră.
Părintele
Gheorghe Calciu – „Cuvinte vii”, ed. Bonifaciu 2009
†
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 202 • C 203 • C 204 • C 205 • C 206-207 • C 208 • C 209-210 • C 211-212 • C 213 • C 214 • C 215 •
|
