|
C 231-242 • C 1-123 • C 124-139 • C 140-155 • C 156-170 • C 171-185 • C 186-201 • C 202-215 • C 216-230
• C 236 • C 237 • C 238 • C 239-240 • C 241 • C 242 • C 231 • C 232 • C 233 • C 234 • C 235 •
Cuvântul 237
De ce rămân
în România?
Trebuie să fie un
sens!
Alexandru Rădescu,
Editor IT&C, 14 septembrie 1977, Târgu-Jiu
Din start, orice
încercare de emigrare îmi este condiţionată, limitată de misiunea, lucrarea
Bisericii dreptmăritoare Ortodoxe. Să te muţi de bunăvoie în Rusia pare
slavă-deşartă, în timp ce în Grecia e prea cald şi unde mai pui că fraţii noştri
aromâni sunt şi acum persecutaţi. La fel în Bulgaria, Serbia. Poate doar la
Athos, dar sunt civil şi deloc vrednic. Dar tot mi-ar fi greu să mă despart de
mănăstirea de lângă munte a părintelui duhovnic.
De undeva de pe frontul
din Moldova, stră-străbunicul Gheorghe îmi lasă peste timp fotografia-i
testament alături de Ecaterina Teodoroiu. Taină de Sus. Eroina de pe Jiul în
care am aruncat cu pietre pentru fiecare formă de perfect simplu cu care-mi
chemam în gând strămoşii, încă înainte de a fi dat ochii cu Sorescu. Iar pentru
Brâncuşi am pătimit un 3 la engleză într-a doişpea, pentru că nu îi era
suportată dragei de profesoare de la Bucureşti relaţia mea amicală cu uriaşul
bărbos de la Hobiţa.
La Praga, Ambasada
României este într-un imobil aflat pe locul casei care l-a găzduit pe Mihai
Viteazul atunci când aştepta sprijin de la Rudolf al II-lea. Cel care ameninţase
Constantinopolul, cu barda agitată-n mâna stângă, în umilă audienţă la împăratul
intoxicat de aburii alambicurilor alchimiste. Are Shakespeare aşa o dramă? Cu
gleznele în butucii concreţi ai civilizaţiei romane auguste, creştinul vorbea
cu Hristosul care-l îmbărbăta întinzându-i Crucea răstignirii. Păi, nu e şi asta
o sublimare, o transfigurare atât de hulită printre politrucii culturali
oficiali?
Nu e chiar aşa simplu să
alegi emigrarea. Cică angajatele de la ghişeu sunt nişte nesimţite, funcţionarul
e corupt! Dar unde eraţi când Cezar Petrescu marca literatura interbelică cu
acea "Întunecare" populată şi cu animale feroce în spatele ghişeului?! Vă spun
că o să le ducem dorul când totul, dar absolut totul va fi computerizat şi
online!
Ţiganii? Îmi pare că abia acum se dezvăluie taina lor. Acei ţigani cu
"vrăjitoare", interlopi, traficanţi de femei şi maşini, burtoşii care-şi obligă
copiii să cerşească din inerţia respiraţiei. Mi-e greu să cred că ne vom mântui
fără de "ajutorul" lor. Timpul va mărturisi! Oricum, în ambiţia lor nemăsurată
de nici un curs valutar, politicienii neaoşi i-au depăşit. N-are ţărişoara asta
cât ar vrea ei să mai fure într-un următor damnat mandat!
Sau cum aş putea să las
în urmă un de succes cuplu tată-fiu care m-a uşurat de vreo 11.000 de euro cu
destinaţie imobiliară? Cum să plec şi să dorm liniştit pe-afară când ei se dau
de ceasul morţii să nu-mi restituie nici un leu?! Prieteni, familie la a cărei
propăşire material-spirituală am contribuit în diverse momente importante ale
vieţii. Să plec şi s-o iau de la zero, să-i las în tagma oarbă a Justiţiei?
E rău în România? Nici
de departe pe măsura forţei centripete generate de păcatele noastre multe. Câte
n-au să mai vină, să ne tot "smerească"... Îmi imaginez, visez, proclam că din
disperarea pierderii unei Ţări, a unui pământ, a unor "zidiri" ceva o trăsni. Ca
un fulger care despică ţărână şi ocean, ca o geneză. Fie ea şi de spaţiu
balcanic. Să avem şi noi sionismul nostru.
Aşa cred eu, că fiecare
lacrimă de-a noastră, fiecare ireparabil irosit, brand-ul nostru umilit şi
batjocorit, sublimare şi transfigurare cu care ieşim în calea Atotputernicului,
totul are un sens. "Toţi perii capului ne sunt număraţi", cum n-ar fi lacrimile
noastre ştiute şi neştiute?!
Iar dacă... ei bine, atunci sper să-mi amintesc că şi "Dumnezeu s-a născut în
exil"!
Nu vreau să plec din
România!
Luiza
Moldovan,
Reporter - Reporteri Speciali, 24.10.1974, Bucureşti
Nu vreau să plec din
România pentru că m-am spurcat la limba română. O dată ce te-ai spurcat la limba
română, ăla eşti, nu-ţi mai convine nici o altă limbă. Limba română e aia care
mi se potriveşte ăl mai bine şi, astea fiind zise, nu pot să nu remarc că
româneasca mă îmbracă aşa ca nici o altă haină. Nu vreau să plec din România
pentru că România mi se asortează cel mai bine la spirit. Nu vreau să plec din
România pentru că România mă traversează de la un capăt la altu' al amărâtei
fiinţei mele. Nu mă pot imagina o vietnameză fericită. Sau un american băltind
în grăsime, urlând la meciuri de beisbol. Nu, nu vreau să plec din România sub
nici o formă. Sub nici o formă de guvernământ vreau să spun. Nu vreau să plec
din România chiar dacă o şleahtă de imbecili face tot posibilul să-mi doresc
asta. Nu vreau să plec din România. Vreau să mă mănânce România, să-mi
putrezească oasele în pământ românesc, să se găinăţeze toţi guguştiucii
româneşti pe mormântul meu, nu vreau să plec din România pentru că ştiu multe
înjurături şi-ar fi păcat de ele să le las aici. Nu vreau să plec din România
pentru că e naşpa să traduci bancuri.
Nu vreau să plec din România pentru liturghii şi pentru vecernii şi pentru
utrenii şi pentru denii. Nu.
Nu vreau să plec din România!
De ce? De drag...
Daniel Ionaşcu,
redactor – Economic, 25.01.1982, Scorniceşti, judeţul Olt
De ce rămân? Pentru că
sunt român şi ţara mea e România. Pentru că iubesc limba română. Am mai fost
plecat prin diverse locuri şi orice deplasare de peste o săptămână este o povară
din cauza limbii. Ştiu engleză, ştiu franceză, dar nimic nu e mai dulce ca
înjurătura în română. E frumos să vizitezi, dar nu să trăieşti acolo. Pentru că,
dacă mă uit înapoi la cum eram în anii '90 sau cum e Basarabia acum, asta îmi
arată că suntem pe drumul cel bun. Nu suntem noi buricul lumii, deşi ne place
să credem asta, nu avem cei mai mulţi olimpici şi nici cei mai deştepţi, dar
suntem şi noi oameni şi ne urmăm drumul nostru. Nu avem cea mai modernă armată,
dar avem curajul de a lupta cu oricine ne cotropeşte, suntem petrecăreţi, dar ne
putem organiza când trebuie, avem gena trădării de la Burebista, dar şi pe cea
a rezistenţei în munţi, pentru că urâm minciuna deşi toţi o practicăm, pentru că
ne plângem de mită deşi am inventat-o ca să ne fie mai uşor, pentru că suntem
săraci, dar ne comportăm ca şi cum avem tot, pentru că alţii ne fac să plângem,
dar noi luăm viaţa în râs... Pentru că miroase a România. Pentru că la ei
îngrijirea e scumpă; pentru că în statele dezvoltate fiecare e expert într-o
şaibă şi din şaibă se trage şi la şaibă se va întoarce, acum şi pururea şi-n
şaiba şaibelor, Amin! Pentru că Occidentul este magnet de creiere, iar eu nu
vreau ca investiţia statului şi a familiei mele în mine să ajungă să producă
pentru corporaţia/statul unde aş putea ajunge, chiar dacă şi mie mi-ar fi,
material, ceva mai bine. N-au murit Burebista, Decebal, Ţepeş, Mihai Viteazul,
Brâncoveanu şi toţi Ionaşcu din satul meu pentru mine şi eu să nu dau înapoi
nimic. Pentru că drumurile noastre sunt cu gropi, dar sunt ale noastre.Dacii
care blochează construcţia autostrăzilor, mi-ar lipsi. Pentru că acolo există
respect, dar nu există căldură între oameni. În Occident oamenii sunt roboţi, nu
au poveşti, ridicări, căderi, tragedii. Sunt perfecţi. Iar dacă nu sunt, trebuie
să lase impresia asta. Nu în ultimul rând, pentru că aici pot face o diferenţă.
În Occident dacă aş ajunge va trebui să o iau de la spălat vase, şters podele,
curăţat italieni la fund, cules căpşune. Voi fi totdeauna un paria, cu toate
studiile şi performanţele mele. Aici pot schimba lucrurile în bine. Pentru că
adevăraţii exploratori sunt cei care nu umblă pe cărări bătătorite. Şi pentru
că revoluţiile despre care nu se scrie niciodată se fac din interior.
România, crucea mea
Adriana
Oprea-Popescu,
şef Reportaj, 27 mai
1971, Slobozia, judeţul Ialomiţa
Aş fi plecat din România
înainte să mă nasc. Aş fi plecat pentru că mi-e greu să trăiesc într-o ţară
plină de şmecheri burtoşi şi de manele, să calc zilnic pe străzi pline de
gunoaie şi de impertinenţă, să scriu, de 15 ani, despre oameni furaţi şi
nedreptăţiţi şi despre legi existente doar pe hârtie. Dac-aş fi ştiut, pe când
eram doar suflet, că România înseamnă mai ales suferinţă, l-aş fi rugat pe
Dumnezeu să-mi aleagă alt loc pe pământ.
Acum însă, nu mai pot să
aleg. A ales pentru mine Cel care rostuieşte venirea sufletelor pe lume. Iar
România a devenit crucea mea şi misiunea mea în această viaţă.
În fiecare zi, am o
datorie faţă de graiul în care gândesc şi simt, faţă de oamenii alături de care
exist, faţă de morţii pe umerii cărora calc când merg pe pământ. Iubesc România.
Şi nu pot argumenta această dragoste. Iubesc România, îmi iubesc copilul şi-L
iubesc pe Dumnezeu, pe fiecare dintre ei pentru că există. Aceste trei iubiri mă
definesc ca om şi mă ţin legată de viaţă.
Iubesc România, iar ea
pentru mine înseamnă nu dezamăgirea de acum, nu indolenţa şi lăcomia celor care
ne conduc, nu sărăcia şi jalea în care trăieşte poporul. România e suma celor
ce-au fost, a celor care suntem şi a celor care vor veni pe acest pământ. Aşa
văd eu această ţară, pe care n-aş putea să o mai părăsesc decât în ziua în care
Dumnezeu mă va chema la El. Ş-atunci, de-acuma ştiu, am să mă rog ca Cel care
rostuieşte întoarcerea sufletelor în Cer să-mi îngăduie să stau printre cei care
simt româneşte. Altminteri, eu nu văd Raiul...
Articole preluate de pe
site-ul: http://miscareaderezistenta.jurnalul.ro/
†
Pentru sugestii, propuneri si comentarii scrieti la adresa de e-mail:
contact@turnu.ro
• C 236 • C 237 • C 238 • C 239-240 • C 241 • C 242 • C 231 • C 232 • C 233 • C 234 • C 235 •
|
